Moartea președintelui iranian Ebrahim Raisi deschide lupta pentru înlocuirea sa, o bătălie cu implicații pe termen lung pentru sistemul clerical.
Mohammad Mokhber, care a ocupat funcția de prim-vicepreședinte sub Raisi, și-a preluat deja atribuțiile prezidențiale în calitate de interimar.
Numai că el nu va putea rămâne pentru mult timp în funcție: legea iraniană stipulează că noi alegeri prezidențiale vor avea loc în termen de 50 de zile.
Mokhber, împreună cu președintele parlamentului Mohammad Baqer Qalibaf, și cu șeful sistemului judiciar, Gholamhossein Mohseni-Ejei, trebuie să pregătească alegerile care urmează să aibă loc la începutul lunii iulie.
Raisi a murit în urma impactului, împreună cu alte nouă persoane, inclusiv cu ministrul de externe, Hossein Amir-Abdollahian, când elicopterul în care călătoreau s-a prăbușit în nord-vestul Iranului pe 19 mai.
Cum a devenit președinte Ebrahim Raisi
Ebrahim Raisi (63 ani), a devenit președintele Iranului în urma alegerilor din iunie 2021.
El a murit pe 19 mai 2024 într-un accident de elicopter, împreună cu alți oficiali, printre care și ministrul de Externe al țării, Hossein Amir-Abdollahian.
A fost al optulea președinte iranian, începând din 1979, când țara a devenit republică islamică.
În Iran, prerogativele funcției de președinte țin mai degrabă de afacerile interne, fără legături importante cu securitatea națională și direcția ideologică.
Raisi, fost șef al sistemului judiciar, ales după alegerile controversate din 2021, a fost văzut ca un protejat și posibil succesor al liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei.
Khamenei s-a adresat națiunii pe 19 mai, înainte de confirmarea morții lui Raisi, și a spus că „poporul iranian nu ar trebui să-și facă griji, nu va exista nicio întrerupere în activitatea țării”.
Dar moartea ultraconservatorului Raisi reprezintă o provocare chiar și pentru aripa dură a republicii islamice, care și-a consolidat puterea în urma alegerilor parlamentare din această primăvară.
Ali Afshari, un fost lider studențesc din SUA care a fost închis în Iran pentru activismul său, a declarat pentru Radio Farda de la RFE/RL că „s-ar putea să nu fie ușor să găsești un lider precum Raisi, care a ascultat total de Khamenei și de instituție”.
Procesul îndelungat în mod normal pentru determinarea candidaților la președinție potriviți, toți supuși verificării și aprobării de puternicul Consiliu al Gardienilor, va fi acum restrâns într-o fereastră de mai puțin de două luni.
La câștigarea președinției în 2021, Raisi a beneficiat de descalificarea în masă a candidaților reformiști și moderați.
Văzut ca un candidat ales, care nu ar reprezenta o amenințare pentru Khamenei, el a obținut peste 72% din voturi la alegerile prezidențiale care au adunat cea mai scăzută prezență la vot de la înființarea republicii islamice, în 1979.
Numele oficial al țării este în prezent Republica Islamică Iran, iar până în 1935 era cunoscută ca Persia.
Monarhia a motivat atunci că vechiul nume era prea colonial, așa că a fost schimbat în Iran.
După revoluția islamică din februarie 1979, șahul pro-occidental Mohammad Reza Pahlavi a fost înlăturat de la putere. Monarhul a fost forțat să plece în exil și a murit la Cairo în 1980.
Țara este condusă din 1979 de un lider suprem, cea mai înaltă autoritate politică și religioasă, poziția sa fiind chiar și deasupra președintelui. Această funcție supremă este deținută din 1989 de ayatollahul Ali Khamenei.
Politician de religie șiită, el a fost al treilea președinte iranian, între 1981 și 1989.
Liderul suprem răspunde doar în fața Adunării Experților - un organism format din 88 de membri, ales de clericii șiiți.
Aliați și adversari
Iranul este parte a axei cu Rusia, China, Coreea de Nord.
Ebrahim Raisi a făcut eforturi pentru aprofundarea relațiilor externe cu aceste țări, în special cu Beijingul și cu Moscova, pentru a rezista sancțiunilor americane.
„Toate aceste țări constituie această axă care e foarte determinată și foarte agresivă în acest moment, care să conteste în general actuala ordine internațională și este foarte ostilă față de Occident și față de Israel”, a explicat pentru Europa Liberă analistul de politică externă Alexandru Lăzescu.
- Drone ucigașe Șahed pentru Rusia împotriva Ucrainei
De la invadarea Ucrainei, pe 24 februarie 2022, Moscova a încercat să strângă legăturile cu țările considerate în mod tradițional adversare ale Occidentului, acuzat că încearcă să sfâșie integritatea teritorială a Rusiei.
Ucraina i-a cerut Teheranului să nu-i mai furnizeze Rusiei drone letale, despre care Kievul spune că au jucat un rol major în atacurile Moscovei asupra orașelor și infrastructurii ucrainene.
Iranul a negat inițial că i-a furnizat Rusiei dronele kamikaze Șahed (care înseamnă „martir” în limba arabă), dar mai târziu a recunoscut că i-ar fi vândut doar un număr mic și doar înainte ca Moscova să invadeze Ucraina.
Statele Unite s-au declarat îngrijorate de „parteneriatul de apărare în creștere” dintre Iran și Rusia, care prezintă riscuri nu numai pentru Ucraina, ci și pentru vecinii Iranului.
Rusia și Iranul și-au consolidat anul trecut relațiile bilaterale într-o atmosferă de „încredere”, avea să declare șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, după ce a fost primit de președintele iranian Ebrahim Raisi în timpul unei vizite la Teheran.
„Într-o atmosferă tradițională de încredere, aspectele actuale ale agendei bilaterale au fost discutate în mod substanțial, cu accent pe construirea în continuare a întregului complex de parteneriat multifațetat ruso-iranian”, a declarat Ministerul de Externe într-o declarație pe aplicația de mesagerie Telegram, preluat de Reuters.
El a discutat și despre proiecte de energie și logistică cu ministrul iranian de externe, Hossein Amirabdollahian.
Tot atunci, Lavrov a participat la discuțiile regionale găzduite de Iran, cu scopul de a aduce pacea în regiunea Caucazului de Sud, după ce forțele azere au recucerit regiunea separatistă Nagorno-Karabah și au forțat mii de etnici armeni să fugă.
Lavrov vizita Teheranul într-un turneu menit să consolideze exact axa de care vorbește Alexandru Lăzescu. Șeful diplomației ruse a ajuns pe 24 octombrie 2023 la Teheran, după o călătorie în China și Coreea de Nord.
- China, prea puține convergențe
Statele occidentale spun că Teheranul furnizează rachete și drone kamikaze Rusiei, care duce de mai bine de doi ani o luptă de cucerire a Ucrainei.
Republica Populară Chineză și Republica Islamică Iran au inițiat o politică de apropiere de relativ puțin timp.
Programul de cooperare pe 25 de ani dintre cele două țări, semnat pe 21 martie 2021 la Teheran, reprezintă un moment de cotitură în relațiile bilaterale.
„Programul comprehensiv strategic de cooperare pe 25 de ani China – Iran” nu a fost încă prezentat public, dar se consideră că 300-400 miliarde de dolari ar urma să fie investiți de chinezi în Iran.
Din punct de vedere economic, parteneriatul este bazat pe comerțul cu resurse energetice (petrol, gaze naturale), dar și minereuri și materiale pe care Iranul le exploatează.
Cele două țări au sisteme politice diferite, iar culturile lor au puține elemente de convergență.
Pentru Iran, o cooperare cu China poate contribui la importul de tehnologie și poate sprijini dezvoltarea. De asemenea, Iranul se arată interesat de rutele comerciale propuse de Beijing, spun Ali Bagheri Dolatabadi și Rouhollah Zarei, în „Viitorul relațiilor dintre China și Iran, alianță sau simplă cooperare?”.
Pentru China, o cooperare cu Iranul poate asigura accesul la resursele energetice, cât și garantarea unei rute de tranzit între China și Europa.
Iranul poate deveni o alternativă la Pakistan pentru accesul Chinei la Oceanul Indian, arată analiștii citați.
- Coreea de Nord oferă arme balistice Iranului
Coreea de Nord și Iran au stabilit relații diplomatice în 1973, dar vizitele oficialilor nord-coreeni în Republica Islamică sunt rare: ultima datează din 2019, când vicepreședintele Adunării Populare Supreme, Pak Chol-Min, a vizitat Teheranul pentru a discuta despre cooperarea dintre cele două țări.
În ultimele luni, oficialii americani și sud-coreeni și-au exprimat din nou suspiciunea că Phenianul și Teheranul colaborează la dezvoltarea programelor de înarmare.
Cooperarea dintre cele două țări - în special în dezvoltarea tehnologiilor de rachete - a fost mult timp subiect de speculații.
Purtătorul de cuvânt al Pentagonului, generalul-maior Pat Ryder, a confirmat într-o conferință de presă că SUA tratează cu cea mai mare seriozitate amenințarea reprezentată de potențiala cooperare militară dintre cele două țări, dar a evitat să formuleze ipoteze privind posibila utilizare a rachetelor iraniene în atacul Iranului asupra Israelului de luna trecută.
În 2006, comandantul Corpului Gărzii Revoluționare Islamice din Iran a recunoscut că Teheranul a obținut rachete balistice Scud-B și Scud-C din Coreea de Nord în timpul războiului Iran-Irak, din 1980-1988.
Potrivit oficialului, însă, industria de arme iraniană nu mai avea nevoie de asistența Phenianului.
Pe 24 aprilie 2024, Coreea de Nord a trimis o delegație economică în Iran.
Anunțul a fost făcut de agenția nord-coreeană de știri KCNA, care s-a limitat la a transmite că delegația condusă de ministrul pentru relații economice externe Yun Jong-ho a plecat în urmă cu o zi de la Phenian.
Tot atunci, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA, Matthew Miller, a declarat că Statele Unite sunt „incredibil de îngrijorate” de presupusele legături de cooperare militară dintre Coreea de Nord și Iran.
- Conflictul cu Israelul.
De la unitatea împotriva puterilor arabe, la războiul proxy
Rivalul din regiune este Israelul, țară pe care a atacat-o în luna aprilie. În noaptea de 13 spre 14 aprilie, Iranul a atacat pentru prima dată în mod direct Israelul, lansând peste 300 de drone și rachete. Mare parte dintre acestea au fost distruse de Israel și de aliații săi – Statele Unite, Franța, Marea Britanie și Iordania.
Conflictul proxy Iran-Israel, cunoscut și sub numele de război proxy Iran-Israel sau Războiul Rece Iran-Israel, este un conflict în curs de desfășurare între Iran și Israel.
Lucrurile nu au stat mereu la fel. Cândva, motivați de doctrina periferiei, Iranul imperial și Israelul au avut relații strânse împotriva puterilor arabe, văzute până atunci ca o amenințare comună. După revoluția islamică din 1979, Iranul a întrerupt relațiile.
Legăturile ascunse au continuat și în timpul războiului Iran-Irak (1980-1988). În ciuda tensiunii dintre cele două țări, Israelul a oferit sprijin Iranului, fiind unul dintre principalii furnizori de echipamente și instructori militari. Apoi, Israelul a sprijinit Iranul când a bombardat și distrus reactorul nuclear Osirak din Irak, în timpul Operațiunii Babilon. Reactorul nuclear era considerat o componentă centrală a programului de arme nucleare al Irakului.
Cu toate acestea, în conflictul israelo-palestinian, Iranul a sprijinit grupuri palestiniene precum Hamas. Iranul a antrenat și înarmat Hezbollah în timpul invaziei Israelului din 1982 împotriva Libanului și a continuat să sprijine milițiile șiite pe tot parcursul ocupației israeliene a Libanului de Sud.
În conflictul israeliano-libanez, Iranul a sprijinit milițiile șiite libaneze, în special Hezbollah. Războiul din Liban din 2006 - sau războiul dintre Israel și Hezbollah, cunoscut în Liban ca Războiul din iulie și în Israel ca Al doilea război libanez - a fost un conflict militar care a avut loc în Liban și în nordul Israelului.
Chiar și înainte de 1979, islamiştii iranieni i-au sprijinit material pe palestinieni, pe care-i percep ca pe popor oprimat. După 1979, Iranul a încercat să stabilească relații cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei, iar mai târziu cu Jihadul Islamic Palestinian și Hamas. Cercetătorii cred că, prin sprijinirea palestinienilor, Iranul caută o mai mare acceptare în rândul sunniților și arabilor, care domină Orientul Mijlociu.
La rândul său, Israelul a sprijinit rebelii iranieni, cum ar fi Organizația Mujahedinilor Poporului din Iran, a atacat cu lovituri aeriene aliații iranieni din Siria și a asasinat oameni de știință din domeniul nuclear iranian. În 2018, forțele israeliene au atacat direct forțele iraniene din Siria.
De la retragerea israeliană din sudul Libanului și preluarea activelor Hezbollahului de Armata Libanului de Sud, în mai 2000, conflictul a continuat la nivel scăzut, centrat în jurul Fermelor Shabaa, o mică regiune de pe versantul muntelui Hermon.
Odată cu alegerea iranianului Mahmoud Ahmadinejad în 2005, relațiile dintre Iran și Israel au devenit din ce în ce mai tensionate, pe măsură ce țările s-au angajat într-o serie de conflicte proxy și de operațiuni ascunse una împotriva celeilalte
Din punct de vedere ideologic, Iranul încearcă să înlocuiască Israelul cu soluția unui singur stat, deși a susținut adesea și soluția cu două state, prezicând dispariția Israelului.
La rândul său, Israelul vede Iranul ca pe o amenințare existențială și acuză regimul său că adăpostește intenții genocide. În consecință, Israelul a aplicat și susținut sancțiunile și acțiunile militare împotriva Iranului pentru a-l împiedica să achiziționeze arme nucleare.
Sponsor al terorismului
Un episod definitoriu din istoria recentă a Iranului a avut la loc la scurt timp de la instaurarea regimului teocratic.
În noiembrie 1979, studenții iranieni au ocupat Ambasada SUA din Teheran și au ținut ostatic personalul ambasadei până la jumătatea lunii ianuarie 1981.
Statele Unite au întrerupt relațiile diplomatice cu Iranul în aprilie 1980, în timpul crizei ostaticilor.
Din 1980 până în 1988, Iranul a dus un război sângeros și indecis cu Irakul, care s-a extins în cele din urmă în Golful Persic și a dus la ciocniri între forțele navale americane și forțele militare iraniene.
Din 1984, Washingtonul a desemnat Iranul stat sponsor al terorismului.
Programul nuclear al Iranului
Atacul israelian asupra provinciei iraniene Isfahan (noaptea de 18 spre 19 aprilie 2024), unde se află cel puțin două centre de activități nucleare ale republicii islamiste, a adus din nou în discuție programul nuclear al Iranului, care ar trebui să aibă un rol exclusiv civil, dar se dovedește greu de monitorizat de către experți.
În orașul iranian Isfahan, unde ar fi avut loc atacul israelian cu drone, Iranul deține o uzină cu reactoare de cercetare, unde are activități de producție de combustibil și alte operațiuni integrate în programul său nuclear. La Isfahan funcționează și o bază aeriană majoră a Iranului, iar în zona orașului există și alte uzine de armament.
În aceeași provincie, în orașul Natanz, la 120 de kilometri de Isfahan, este cel mai cunoscut centru nuclear din țară, cu două uzine de îmbogățire a uraniului.
Este o activitate pe care Iranul ar fi intensificat-o mult peste nivelurile agreate cu puterile mondiale, într-un acord internațional din 2015.
Început cu „scopuri pașnice” încă din 1950, programul nuclear iranian a trecut prin mai multe faze și controverse și a făcut subiectul a numeroase sancțiuni internaționale.
Încercările internaționale de a-l reduce și a-i limita la uzul civil, în schimbul renunțării la sancțiuni, s-au lovit însă de piedici constante.
Cel mai concret pas pentru a ține sub control programul nuclear iranian - Acordul nuclear privind Iranul din 2015 - s-a erodat în timp, iar regimul de la Teheran l-a extins și l-a accelerat, reducând timpul de care ar avea nevoie pentru realizarea unei bombe nucleare, spun experții internaționali.
Teheranul a negat o astfel de intenție, dar oficiali ai săi au făcut sistematic declarații cu privire la puterea nucleară a Iranului, ceea ce a alarmat în ultimii ani reprezentanții Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA).
„Poate că oamenii nu se uită la ambițiile nucleare ale Iranului, dar problema există", spunea președintele AIEA, Rafel Grossi, în toamna anului trecut.
Iranul a semnat în 1968 Tratatul Internațional de Neproliferare a Armelor Nucleare, pe care l-a ratificat în 1970, dar a fost acuzat de încălcarea unor prevederi în mod repetat, de-a lungul timpului.
În 2015, republica islamistă a devenit parte a acordului nuclear privind Iranul, alături de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU - SUA, Franța, Marea Britanie, Rusia și China - plus Uniunea Europeană. Nivelul de puritate al uraniului îmbogățit trebuia limitat de către Iran la 3,67% - suficient pentru uzul civil. Mai exact, producția de electricitate.
Gradul de puritate necesar pentru folosirea în armele nucleare este de 90%.
Acordul stabilea și alte reduceri drastice ale activității de îmbogățire a uraniului și a stocului disponibil, pe o perioadă definită, între 10-15 ani - transformarea uzinei de acest fel din zona muntoasă Fardo într-un centru de cercetare - în schimbul ridicării sancțiunilor internaționale legate de activitățile sale nucleare.
AIEA monitorizează în Iran 18 uzine nucleare și alte nouă unități conexe.
După retragerea SUA din acord, în 2018, în mandatul lui Donald Trump, Iranul a încălcat, începând cu 2019, majoritatea prevederilor, iar nivelul activităților sale nucleare a pus în alertă comunitatea internațională.
Stocul de uraniu îmbogățit, limitat prin acordul din 2015 la 220 de kilograme, a ajuns în prezent la 5,5 tone, conform raportului din 2023 al AIEA.
De asemenea, Iranul ar îmbogăți uraniul la o puritate de 60% și ar dispune de suficientă materie primă - dacă ar fi îmbogățită și mai mult - pentru construcția a două bombe nucleare, conform ipotezelor Agenției.
Astfel, timpul necesar pentru a produce suficient uraniu îmbogățit la 90% a scăzut drastic, la câteva luni sau chiar zile. Scopul prevederilor din 2015 era să încetinească timpul de care Iranul ar avea nevoie pentru producerea unei bombe nucleare la aproximativ un an.
Pe 18 aprilie, șeful Corpului de Securitate și Protecție Nucleară al Gărzilor Revoluționare, generalul Ahmad Haghtalab, a spus că Iranul își va schimba doctrina nucleară în cazul unui atac israelian asupra instalațiilor sale nucleare.
Generalul iranian a spus, de altfel, că una dintre forțele iraniene responsabile de apărarea civilă și nucleară va înfrunta orice amenințare pentru a apăra uzinele nucleare, notează Institutul pentru Studiul Războiului (ISW), citând o agenție iraniană de presă specializată în domeniul apărării.
Institutul menționează că declarația oficialului iranian a fost mediatizată de media controlată de organismul regimului de la Teheran care supraveghează politica nucleară iraniană, ceea ce sugerează că afirmația acestuia este susținută de la nivel înalt.
Experții mai spun că Iranul ar putea folosi orice lovitură americană sau israeliană asupra instalațiilor sale nucleare ca pretext pentru a-și reînnoi programul nuclear și că ar putea exploata îngrijorarea internațională pentru a spori presiunea asupra comunității internaționale și asupra Israelului de a nu viza instalațiile nucleare iraniene, subliniază ISW.
Specialiștii instituției amintesc că afirmația generalului contrazice viziunea exprimată în trecut de liderul iranian Ali Khamenei, cu privire la neîncurajarea armelor nucleare și ar marca o îndepărtare de politica oficială anunțată anterior de către Teheran.
Ce se schimbă după moartea lui Ebrahim Raisi
Ebrahim Raisi a fost ales în urmă cu trei ani într-o cursă descrisă ca fiind cu un singur cal, după o altă încercare eșuată din 2017.
A fost considerat un reprezentant al liniei dure după ce a înăbușit brutal protestele izbucnite în 2022 după moartea Mahsei Amini în custodia așa-zisei poliții a moralității.
Protestele declanșate atunci au avut în frunte tineri și femei, iar revendicările lor s-au axat pe schimbarea regimului.
Ebrahim Raisi a fost numit „Măcelarul din Teheran” pentru rolul pe care l-ar fi avut în execuția în masă a prizonierilor politici în 1988, atunci când era adjunct al procurorului general.
„Are mulți oameni pe conștiință, dar linia generală a regimului de la Teheran este dată de așa-numitul Consiliu al Gardienilor. Iranul este o republică teocratică și, practic, puterea finală este acolo. Așa că politica generală a Iranului va rămâne la fel”, spune Alexandru Lăzescu.
Din acest motiv, politica generală a Iranului nu s-ar putea schimba semnificativ decât dacă nu ar mai fi o republică teocratică, altfel nu.
„Nu prevăd nicio schimbare importantă în politica externă, în comportamentul Iranului, care va urmări în continuare să domine spațiul din Orientul Mijlociu, acționând de cele mai multe ori, după cum am văzut, prin tot felul de proxy: Hamas, Hezbollah, Houthi, Jihadul Islamic. Toate sunt structuri proxy, practic grupuri teroriste care sunt finanțate și pregătite de Teheran”, explică analistul de politică externă.
Nici Ioana Constantin-Bercean, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, nu vede posibile schimbări pe plan intern.
„Momentan, nu cred că se vor produce evenimente semnificative, pentru că regional ați văzut că mai toți liderii (...) din lumea arabă, din Golf, nu-și doresc mișcări semnificative în Iran, pentru că orice mișcare societală sau o revoluție ar produce mai multe fricțiuni și mai multe neliniști în zonă.”
Comparativ cu revoluția din 1979, când la Teheran s-a produs o schimbare a paradigmei, iar țările din regiune s-au temut că sentimentele revoluționare ar putea trece granița, de astă dată vecinii Iranului își doresc „să se facă o tranziție cât mai liniștită și probabil așa se va întâmpla”, spune cercetătoarea.
După moartea lui Raisi, funcția de președinte a fost preluată interimar pentru următoarele 50 de zile de prim-vicepreședintele Mohammad Mokhbar (68 de ani).
În această perioadă vor fi pregătite alegerile naționale.
În Iran, președintele este ales de cetățeni pentru un mandat de patru ani.
Totți candidații trebuie, însă, aprobați de Consiliul Gardienilor, un organism format din 12 membri, care poate fi comparat cu o curte constituțională.
Până în ianuarie 2007, vârsta de vot a fost 15 ani, cea mai mică la nivel mondial la acel moment. Ulterior, tinerii au putut să voteze de la 18 ani.
Succesorul ayatollahului
După ce a urcat până în cercurile înalte ale regimului politic de la Teheran, fostul președinte Raisi a fost considerat un potențial succesor al liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei.
În vârstă de 85 de ani, ayatollahul are ultimul cuvânt în toate deciziile politice importante ale republicii islamice.
„Raisi era un apropiat al lui Khamenei. Până la urmă, liderul religios suprem este cel care deține puterea finală. La un moment dat se credea că Raisi ar putea fi un succesor. Însă, acum se pare că viitorul succesor va fi fiul lui Ali Khamenei”, menționează Alexandru Lăzescu.
Este vorba despre Mojtaba Khamenei, văzut ca posibil înlocuitor al ayatollahului Ali Khamenei și de Gabriel Noronha, fost consilier special al Grupului de acțiune pentru Iran din subordinea Departamentului de Stat al SUA.
„Experții interni au crezut că competiția pentru a-i succeda lui Khamenei în funcția de lider suprem se reducea la Mojtaba și Raisi. Dacă Raisi moare, Mojtaba devine moștenitorul aparent”, spune Noronha într-o postare pe X, fosta Twitter.
„Întrebarea e dacă se va mai ridica cineva pentru a-l contesta pe Mojtaba în jocurile interne. Dacă nu, atunci [postul] este al lui. Iar în acest caz, suntem pregătiți ca Republica Islamică să se deschidă la acuzațiile că a devenit efectiv o monarhie ereditară - doar că în haine islamice radicale”, adaugă Gabriel Noronha.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
