Filosoful și scriitorul Mihai Șora a murit sâmbătă, la vârsta de 106 ani. Anunțul a fost făcut pe pagina sa de Facebook de soția scriitorului, Luiza Palanciuc-Șora.
A fost unul din întemeietorii Grupului pentru Dialog Social. Lui îi datorăm colecția „Biblioteca pentru toți”.
Poate și pentru că a plecat dintre noi într-o zi de sâmbătă, reprezentanții autorităților române nu au reacționat încă. A făcut-o, în schimb, Maia Sandu, președinta românilor de peste Prut, care nu are un întreg aparat de comunicare și relații publice la dispoziție.
Mihai Șora s-a născut pe 7 noiembrie 1916, la Ianova, Remetea Mare, Timiș, pe atunci în imperiul Austro-Ungar.
A fost fiu de preot, a făcut liceul la Timișoara, unde a studiat filosofia și limbile clasice, latina și greaca și a continuat studiul filosofiei la Universitatea din București (1934–1938), unde i-a avut profesori pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, iar la seminar l-a avut ca asistent pe Mircea Eliade.
A obținut o bursă a Institutului Francez din București în 1938, în același timp cu Eugène Ionesco, dar a părăsit Parisul aflat sub ocupație germană în 1940 și s-a stabilit la Grenoble, unde, sub îndrumarea lui Jacques Chevalier, a realizat o teză de doctorat despre opera lui Blaise Pascal.
Soții Șora au rămas la Grenoble până la eliberarea Franței, în 1944, fiind martori la ororile dictaturii hitleriste. Se înscrie în Partidul Comunist Francez, motivat de un antifascism militant, opțiune de moment despre care explică apoi în cartea-interviu redactată de Leonid Dragomir.
„Discutasem îndelung cu prietenii mei din studenție despre procesele staliniste din anii '30, știam exact care le fuseseră dedesubturile, dar pe vreme de război s-a înfiripat (sau, cel puțin, așa mi se părea) un fel de democratizare reală, s-au deschis bisericile etc. Totul s-a dovedit, în cele din urmă, a nu fi fost decât o manevră prin care Stalin voia să-și câștige o platformă populară; în presa aliată lucrurile erau însă prezentate ca o democratizare reală, ca o îndulcire a regimului. Un proces ireversibil, credeam eu. Nu m-am lămurit decât atunci când am ajuns aici. Și cred că, dacă rămâneam în Franța, s-ar fi putut să încremenesc și eu, ca toată intelectualitatea franceză, în postura unui intelectual de stânga – ba chiar comunizant.”
Între anii 1945 și 1948 activează ca cercetător la Centre national de la recherche scientifique din Paris.
A debutat la Gallimard cu Du dialogue intérieur. Fragment d'une anthropologie métaphysique în anul 1947, care a avut ecouri printre marile personalități ale filosofice franceze. A refuzat cetățenia franceză care i-a fost propusă imediat după apariția cărții la Gallimard.
În 1948 a revenit în România pentru a-și vedea părinții, însă autoritățile nu i-au permis să se mai întoarcă în Franța, acolo unde îl așteptau soția și cei doi copii, care l-au urmat apoi în țară. Nu a publicat nimic 20 de ani.
A fost referent de specialitate la Ministerul de Externe în perioada ministeriatului Anei Pauker (1948–1951), șef de secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969), unde a fondat seria „Biblioteca Pentru Toți”.
După ce a publicat o antologie a poeziei interbelice, în care erau prezenți poeți-deținuți politici sau din emigrație, este înlăturat și trimis redactor la Editura Enciclopedică.
După 1989, a fost ministru al învățământului în primul guvern Petre Roman (30 decembrie 1989–28 iunie 1990), de unde și-a dat demisia în semn de protest față de mineriadele din 13–15 iunie 1990. Andrei Pleșu, ministru al culturii la acel moment, a spus apoi că Roman l-a demis pe Șora, „între altele pentru că luase partea studenților”.
În anul 2000, alături de Sorin Vieru și Horia Roman Patapievici s-a alăturat unei manifestații împotriva lui Corneliu Vadim Tudor și a extremismului politic.
Din octombrie 2012 a devenit membru de onoare al Academiei Române.
Este membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, al Alianţei Civice şi al Societăţii Române de Fenomenologie.
În 2016, a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis - alături de colegul său de generație, istoricul, filosoful și scriitorul Neagu Djuvara - cu Ordinul Steaua României în rang de Cavaler. Făceau împreună 200 de ani.
La gala premiilor românești de Relații Publice, Romanian PR Award, a primit în 2016 premiul „Communicator of the Year”, despre care a spus cu umor și autoironie că-l surprinde și pe el câtă vreme este acordat cuiva care reprezintă „tăcerea însăşi”.
Excelent comunicator și bine conectat la problemele cetății, Mihai Șora avea, însă, o activitate foarte intensă în online, unde-și împărtăşea experienţele şi trăirile, pătrunse în special de multă căldură umană, dar pe măsură de necruțătoare cu impostura, ticăloșia și abuzul.
Pagina sa de Facebook are peste 285.000 de urmăritori, demolând astfel mitul fals că audiența nu poate fi atrasă de cultură și decență.
Era un foarte bun grafician și îmbina talentul cu mesaje calde și generoase, pătrunse de un umor subtil și multă autoironie, făcute cadou celor pe care-i admira. Cum a fost și cazul urării pe care i-a făcut-o actorului Victor Rebengiuc la împlinirea vârstei de 90 de ani.
„Dragul meu, cum am trecut deja pe acolo, dă-mi voie să-ți spun: la 90 – suntem Rege. Urmează categoria Faraon, care ține cam zece ani. De la 100 – apoteoza Tutankhamon, unde te aștept, desigur, cu brațele deschise și licoarea zeilor. Să fii sănătos și vesel! La mulți ani! P.S. Desenul e căznit (greu de prins și coroana Regelui, și bărbuța Faraonului), dar e din inimă. Te îmbrățișez! mș”
A militat pentru aprobarea iniţiativei „Fără penali în funcţii publice”.
A fost unul dintre oponenții vocali ai modificărilor făcute de puterea PSD de la acea vreme legilor justiției, care au dus la protestele din 2017–2018.
A participat la proteste, în ciuda frigului și a vârstei înaintate. La peste 100 de ani, era prezent în Piața Victoriei cu propria pancartă: „Biblioteca pentru toţi nu îi publică pe hoţi”.
În timpul manifestațiilor de stradă împotriva OUG 13/2017, Mihai Șora a avertizat că România se întoarce nu la nivelul anului 1989, când România a ieșit din comunism, ci la nivelul anului 1947, când în România a fost instaurat comunismul.
Ultima sa postare pe Facebook este o preluare a unei galerii foto despre victimele invaziei totale a Rusiei în Ucraina, de la care s-a împlinit un an pe 24 februarie, iar ultima sa grafică, o inimă în galben-albastru, culorile steagului ucrainean, postată chiar în ziua tristei aniversări.
„Am desenat! – în linii cât mai simple și inteligibile. Pentru că nu se poate altfel și pentru că nu există, în fața barbariei, jumătăți de măsură, ezitări, îngăduință care să absolve criminalii de faptele lor, să le bagatelizeze ori să le pună în surdină. Curajul ucrainenilor este dătător de speranță, eroismul lor ne însuflețește și pe noi. Sursum corda!”
Iubea copiii, și pe cei mari deopotrivă, cu aceeași duioșie. Necuvântătoarele, de dragul cărora devenise vegetarian. S-a afirmat ca un susținător al cauzei cailor de la Letea. Mulți dintre cei care-i deplâng acum plecarea spun că vor duce dorul salutului său tonic de început de zi: „Bună dimineața, copii”.
Și-a pierdut fiul cel mare, Andrei, în urmă cu câteva luni, fără ca lumea să afle de pierderea sa. Abia după ce jurnalistul Petre M. Iancu, de la Deutsche Welle, a scris despre moartea prietenului alături de care a copilărit, „primul om cu adevărat liber”, cititorii lui Mihai Șora au înțeles motivul dispariției sale discrete din spațiul public pentru săptămâni bune.
La 101 ani a început să învețe japoneză.
Se autodefinea asemeni unui logo ca pentru un brand vestit:
„radiant joy, genuine joy
since 1916”
Sursum corda! Rămas bun, Mihai Șora!
