Linkuri accesibilitate

Angela Merkel, sfârșitul unei ere. Cine vine în urma sa


Cancelarul german Angela Merkel face cu mâna în timpul întâlnirii săptămânale a cabinetului federal german în sala de conferințe a Cancelariei din Berlin - Germania, 23 septembrie 2020.

2021 va marca al 16-lea și ultimul an al cancelariei Angelei Merkel. Niciun alt cancelar german în afară de Helmut Kohl, cunoscut sub numele de „cancelar al unității germane”, nu a deținut funcția atât de mult timp.

Cu toate acestea, chiar și după patru mandate consecutive în funcție, Merkel rămâne un mister pentru mulți germani. Ea însăși nu își definește în mod clar poziția: „Uneori sunt liberală, uneori sunt conservatoare, alteori sunt creștin-socială - și despre asta este vorba în CDU”.

Acest mesaj reflectă intenția partidului lui Merkel de a rămâne ultimul partid popular al Germaniei, într-o societate din ce în ce mai individualizată.

Merkel întruchipează mai degrabă pragmatismul decât marea viziune. Reținerea, atenția și politica ei de pași mici sunt interpretate simultan pozitiv ca o dorință de compromis și negativ ca un simbol al stagnării. În timp ce unii germani o apreciază pe Merkel pentru calmul și spiritul ei rezonabil, alții critică lipsa dezbaterii sociale în timpul mandatului ei și o acuză că nu își explică suficient politica.

O frază care va rămâne cu siguranță în memoria cancelariei sale mai mult decât oricare alta este „Putem face acest lucru!” – așa cum a declarat în timpul crizei refugiaților din 2015.

Prima femeie cancelar

În această vară, pe măsură ce pandemia se relaxează și Europa se deschide din nou pentru afaceri și divertisment, se încheie și era Merkel.

Angela Merkel a făcut istorie în toamna anului 2005 ca prima femeie aleasă cancelar. Șomajul era de peste 11%, iar Germania era considerată „bolnavul Europei”. Analiștii încercau să descopere rădăcinile stării de rău a Germaniei și se întrebau ce anume face atât de dificilă reforma în această țară.

Patru cabinete Merkel mai târziu, șomajul în Germania a ajuns la 6%, și ar fi fost chiar și mai mic dacă nu venea pandemia de Coronavirus. Absolut nimeni nu se mai îndoiește de puterea politică, financiară și economică pe care Germania o are în Uniunea Europeană după 16 ani de conducere Merkel.

Într-o epocă afectată de populismul alunecos și înșelător al unor lideri precum Donald Trump, Boris Johnson, Narendra Modi și Jair Bolsonaro, Merkel a venit cu un model de conducere rațională, fermă.

În primii ani ai președinției lui Trump, observatorii politici au numit-o pe ea și nu pe el noul „lider al lumii libere”. Merkel a respins întotdeauna acest titlu onorific, chiar dacă era evident că ea este liderul de facto al UE.

Dar ce tip de leadership a oferit Merkel pentru proiectul european?

Multe retrospective binevoitoare asupra mandatului său o descriu pe Merkel ca salvatoare a Europei – mâna care a condus UE într-o perioadă de crize succesive fără precedent.

Momente cheie

Când criza datoriilor din zona euro a amenințat că va copleși instituțiile UE, Merkel a depășit rezistența internă față de negocierea care să permită salvarea celor mai afectați membri ai zonei euro, oferind sprijin politic pentru injecțiile masive de lichidități ale Băncii Centrale Europene. De asemenea, a pregătit calea pentru o multitudine de noi instituții ale UE, inclusiv o uniune bancară extinsă.

Când Rusia lui Vladimir Putin a anexat Crimeea și a intervenit militar în regiunea ucraineană Donbass, și-a păstrat calmul și a preluat conducerea în negocierea acordurilor de la Minsk.

În timpul crizei refugiaților din vara anului 2015, ea și-a arătat umanitatea - cu un cost politic considerabil - lăsând în Germania peste 1 milion de refugiați preponderent sirieni.

Merkel a ajutat și statele membre ale UE să mențină un front unit în timpul negocierilor privind Brexit.

Tot ea a insistat asupra sfințeniei și indivizibilității celor patru libertăți de circulație - în bunuri, servicii, capital și oameni - care definesc piața unică a UE.

De asemenea, în primăvara anului 2020 s-a folosit de toată greutatea ei politică pentru a susține lansarea unui fond de recuperare a pandemiei de 750 miliarde euro (913 miliarde dolari), care urmează să fie finanțat prin obligațiuni comune emise de Comisia Europeană, făcând un pas important spre o uniune fiscală și economică a UE.

Există, așadar, destul adevăr în tipul acesta de narațiune măgulitoare la adresa ei, dar e doar o parte a poveștii.

Pentru că există, în egală măsură, și o latură mai puțin luminoasă în managementul practicat de Merkel în Europa - atât în ceea ce privește tacticile folosite în luarea deciziilor, cât și în ceea ce privește principiile generale care i-au ghidat politicile publice.

Cancelarul german Angela Merkel poartă o mască de protecție după ce a ținut un discurs despre răspunsul guvernului la pandemia de coronavirus, în parlamentul țării, Bundestag - la Berlin / Germania, 26 noiembrie 2020
Cancelarul german Angela Merkel poartă o mască de protecție după ce a ținut un discurs despre răspunsul guvernului la pandemia de coronavirus, în parlamentul țării, Bundestag - la Berlin / Germania, 26 noiembrie 2020

„Merkeln” și „merkantilism”

În abordarea crizelor politice ale Europei, principala strategie politică a lui Merkel a fost tergiversarea și indecizia. Merkel a devenit atât de renumită pentru această abordare, încât germanii i-au transformat numele în verb – „merkeln” - care în argou echivalează cu indecizia cronică și cu a nu spune și a nu face nimic într-o problemă arzătoare.

În aproape fiecare criză, Merkel a amânat luarea unei decizii până în ultimul moment posibil, făcând minimul necesar doar pentru ca lucrurile să nu se ducă cu totul de râpă. În multe cazuri - de la criza euro, la criza statului de drept în Ungaria și Polonia - inacțiunea sa strategică a creat probleme serioase, ducând la agravarea celor deja existente.

Și, mai mult decât „merkelingul”, adică tehnica ei de a tergiversa lucrurile, s-a dovedit a fi mult mai îngrijorătoare substanța multor politici ale sale, numite pur și simplu „merkantilism” – definit ca prioritizare sistematică a intereselor comerciale și geoeconomice germane în fața valorilor democratice și a drepturilor omului sau a solidarității din interiorul UE, spun analiștii foreignpolicy.com.

De la relația sa cu puternicul premier ungar Viktor Orban, care tocmai ce construia prima autocrație a UE, până la curtarea activă a rivalilor geostrategici ai Europei, Rusia și China, Merkel a avut tendința de a plasa profitul și oportunitatea germană deasupra principiilor și valorilor europene. Așa s-a întâmplat și în criza zonei euro, când salvarea UE a fost structurată în mod cinic pentru beneficiul bancherilor germani, în defavoarea lucrătorilor greci și portughezi. Chiar și în momentul celei mai îndrăznețe conduceri morale a acesteia, criza migrațională din 2015-16, ea nu a reușit în cele din urmă să-și convingă colegii, lideri ai țărilor din UE, să elaboreze o politică comună umană, recurgând în schimb la un acord cu „bani pentru refugiați”, cu Turcia.

Conferință de presă comună alături de președinții rus și francez, Vladimir Putin și Emmanuel Macron, după un summit în formatul Normandia - Paris, 10 decembrie 2019
Conferință de presă comună alături de președinții rus și francez, Vladimir Putin și Emmanuel Macron, după un summit în formatul Normandia - Paris, 10 decembrie 2019

În cele din urmă, în revoluția din 2020 a eurobondurilor, ca răspuns la pandemia de coronavirus, ea a arătat din plin că a văzut-o ca pe un gest unic de solidaritate ca răspuns la circumstanțe extraordinare, mai degrabă decât ca o schimbare fundamentală către o integrare fiscală mai strânsă a UE. Această abordare perpetuează privilegiul Germaniei în zona euro, unde continuă să beneficieze de rate de dobândă extrem de scăzute datorită statutului său de refugiu sigur pe piețele financiare și de un euro subevaluat care stimulează puternicul său sector de export. În același timp, menține economiile periferice ale Europei într-un dezavantaj constant.

La sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000, înainte ca Merkel să devină cancelar, UE a început să se prezinte ca o putere „normativă”. Liderii UE au promovat ideea că, deși Uniunii îi lipseau atributele unei superputeri militare tradiționale, ar putea proiecta o conducere globală prin promovarea unor norme precum democrația, statul de drept, drepturile omului și solidaritatea socială. Cei șaisprezece ani de conducere a lui Merkel au dus lucrurile în cu totul altă direcție, UE ajungând mai degrabă să-i tolereze pe autocrați în loc să promoveze democrația și drepturile omului și să impună austeritate și reforme dureroase.

La summitul UE din Bruxelles/Belgia - 16 octombrie 2020
La summitul UE din Bruxelles/Belgia - 16 octombrie 2020

Sfinți și păcătoși

În primăvara anului 2010, când era clar pentru piețele de obligațiuni că poziția bugetară a Greciei era nesustenabilă, Merkel a insistat că normele zonei euro trebuie orientate mai degrabă spre cei puternici decât spre cei slabi. Ea s-a angajat solemn doi ani mai târziu că nu va fi de acord cu soluții sistemice precum euroobligațiunile - emise ca instrumente de datorii comune - atâta timp cât va trăi.

Alegerea cu care s-au confruntat Merkel și alți lideri ai statelor membre „de bază” a fost fie salvarea membrilor „periferici”, cum ar fi Grecia și Irlanda, fie permisiunea acordată acestora de a rămâne în zona euro. Această din urmă opțiune ar fi rănit creditorii din Europa de Nord și ar fi forțat încă o dată Berlinul să facă un plan se salvarea a băncilor germane - o opțiune neplăcută politic. Salvarea efectivă a funcționat ca un fel de operațiune de spălare a banilor și de culpabilizare politică, spun analiștii Foreign Policy. Țările de bază, precum Germania, au acordat ajutoare financiare - în condiții extrem de dure, cu prețul austerității bugetare și a reformelor structurale - guvernelor periferice, care au rambursat banii băncilor germane, franceze și olandeze.

Belgia - Primul ministru grec Alexis Tsipras (stânga), cancelarul german Angela Merkel și președintele de la acea vreme al Comisiei Europene Jean-Claude Juncker (al doilea din dreapta) și președintele francez Francois Hollande (dreapta) la un summit al liderilor zonei euro de la Bruxelles - 7 iulie 2015
Belgia - Primul ministru grec Alexis Tsipras (stânga), cancelarul german Angela Merkel și președintele de la acea vreme al Comisiei Europene Jean-Claude Juncker (al doilea din dreapta) și președintele francez Francois Hollande (dreapta) la un summit al liderilor zonei euro de la Bruxelles - 7 iulie 2015

Încadrând criza datoriilor din zona euro ca rezultat al libertinismului fiscal și al competitivității slabe din Irlanda și țările mediteraneene, Merkel a încurajat populația germană și o mare parte din restul Europei de Nord să se gândească la criza euro în termenii unei povești de moralitate a sfinților din nord și a păcătoșilor din sud. O conducere onestă și responsabilă ar fi impus recunoașterea problemelor structurale din zona euro, subliniind că crizele fiscale și bancare sunt inevitabile într-o uniune monetară în care capitalul circulă liber, în absența unor mecanisme comune adecvate pentru coordonarea politicii fiscale, fără o reglementare a serviciilor financiare sau fără o facilitare a ajustării macroeconomice. În schimb, Merkel a negat că băncile sau autoritățile de reglementare germane ar avea vreo responsabilitate pentru criza creată din cauza împrumuturilor acordate în exces țărilor periferice în timpul perioadei de boom, întărind stereotipurile despre guvernele și populațiile leneșe, care se împrumută și cheltuiesc peste posibilități.

Rezultatul a fost o inversare bruscă a procesului de convergență economică dintre Nord și Sud, care începuse la mijlocul anilor 1990, pe măsură ce nivelul de trai dintre țările centrale și cele periferice a început să difere din nou după 2010. Pe măsură ce economiile nordice au prosperat, exporturile lor fiind impulsionate de un euro slab și de politici fiscale relaxate, economiile sudice au intrat în recesiune profundă, aruncând o întreagă generație tânără în șomaj, cu cifre record.

Acesta a fost terenul pe care și-au făcut loc partidele populiste și euro-sceptice.

Lipsa de solidaritate și accentul excesiv pus pe austeritate bântuia Uniunea în primăvara anului 2020, atunci când pandemia COVID-19, într-o crudă întorsătură a sorții, a lovit Europa pentru prima dată în Italia și Spania, două mari state membre ale UE care au fost forțate să reducă cel mai mult cheltuielile cu sănătatea publică în deceniul trecut.

Germania - Cancelarul Angela Merkel în timpul unei ceremonii de depunere de coroane de flori la zidul Memorialului lagărului de concentrare din Dachau - 20 august 2013
Germania - Cancelarul Angela Merkel în timpul unei ceremonii de depunere de coroane de flori la zidul Memorialului lagărului de concentrare din Dachau - 20 august 2013

Păcatul originar

Oricât de reticentă s-a arătat în a-și manifesta solidaritatea cu democrațiile din sudul Europei, Merkel a tolerat risipirea a miliarde de euro în subvenții date de UE pentru autocrațiile în curs de dezvoltare din Est.

Merkel a fost cel mai important patron politic al autoritarului lider de extremă dreapta din Europa, ungurul Viktor Orban, spun analiștii publicației de politică externă. Motivul principal pentru care Orban ar putea demonta treptat democrația maghiară pentru a o înlocui cu ceea ce Freedom House și Institutul V-Dem consideră că este primul regim hibrid al UE, este acela că s-a bucurat de protecția politică a lui Merkel și a Uniunii sale creștine-democratice (CDU).

Merkel l-a protejat pe Orban atât din motive politice, cât și din motive comerciale, spun analiștii celebrei publicații.

Deși Merkel nu ar fi gândit niciodată să coopereze cu Alternativa de extremă dreaptă pentru Germania acasă, s-a aliat în ultimul deceniu la nivelul UE cu partidul de dreapta, autocrat, Fidesz al lui Orban.

Ungaria - premierul maghiar Viktor Orban întâmpinându-l pe cancelarul german Angela Merkel la Sporon, Ungaria - 19 august 2019.
Ungaria - premierul maghiar Viktor Orban întâmpinându-l pe cancelarul german Angela Merkel la Sporon, Ungaria - 19 august 2019.

Până în martie, CDU-ul lui Merkel și Fidesz-ul lui Orban erau aliați ca membri ai Partidului Popular European (PPE) - cel mai puternic dintre partidele paneuropene. „Minionii” lui Orban au oferit voturi pentru PPE în Parlamentul European, au ajutat-o pe protejata lui Merkel, Ursula von der Leyen, să ajungă președintă a Comisiei Europene și au ajutat PPE să rămână forța dominantă în politica UE.

În schimb, ea l-a protejat împotriva cenzurii UE. Deși unele partide membre cu mai multe principii l-au dorit pe Orban afară din grupul lor, CDU și sora sa bavareză, Uniunea Socială Creștină, au blocat în mod repetat expulzarea. Chiar și când i s-a arătat în sfârșit ușa în martie, după escaladarea conflictelor cu alți lideri PPE, Merkel nu a rostit niciodată un cuvânt negativ despre atacurile lui Orban asupra democrației.

Dar alianța lui Merkel cu Orban nu a fost doar o politică de partid, are și un caracter „merkantil”.

Ungaria este un centru de producție majoritar, cu salarii mici, aproape de țărm pentru multinaționalele germane. Într-adevăr, producătorii de automobile germani sunt principalul motor al creșterii economice din Ungaria. În timp ce Orban atacă statul de drept, capitaliștii săi extorchează întreprinderile mici și mijlocii. „Audiocrația” sa oferă companiilor germane de mașini precum Audi, Mercedes și BMW tratamentul cu covorul roșu. Merkel a recunoscut cât de mult au servit relațiile cu regimul Orban intereselor comerciale germane și, prin urmare, și-a folosit influența enormă pentru a-l proteja de criticile UE. La rândul său, Orban a implementat manualul autocratic și apoi a deschis ușa altor autocrați aspiranți din UE, cum ar fi Jaroslaw Kaczynski în Polonia, o altă țară care joacă un rol cheie ca centru de producție pentru mașinile din Germania. Deși sunt o mulțime de alți factori de natură să explice eșecul UE în a-l contracara pe Orban, o mare parte din vină poate fi găsită în păcatul originar al alianței lui Merkel cu Orban.

Eșecul „schimbării prin comerț”

Merkel nu numai că a plasat profitul deasupra principiului atunci când a venit vorba de petrecerea autocraților în interiorul UE, dar a făcut-o și pe scară mai largă în abordarea față de rivalii geostrategici ai Europei - regimurile flagrant autoritare din Rusia și China.

În principiu, guvernele Merkel succesive au fost ghidate de mantra lui Wandel durch Handel („schimbarea prin comerț”) - teoria conform căreia aprofundarea relațiilor economice ar încuraja realizarea de reformele progresive la Moscova și Beijing. Numai că, în practică, guvernele sale au renunțat de mult la partea cu schimbarea.

Acest lucru nu este nicăieri mai evident decât în hotărârea lui Merkel de a continua construcția conductei de gaz Nord Stream 2, în ciuda opoziției puternice din partea UE și a Statelor Unite. Apărătorii abordării lui Merkel față de regimul lui Putin ar indica rolul de conducere pe care l-a jucat după ce Rusia a invadat și anexat Crimeea în elaborarea unui pachet de sancțiuni care până acum s-a menținut remarcabil de bine. Cu toate acestea, Merkel a contrazis și subminat orice impact al acestor sancțiuni asupra lui Putin și a asociaților săi, continuând să sprijine Nord Stream 2, un proiect care conferă regimului său un premiu mult mai mare.

Rusia - Cancelarul german Angela Merkel și președintele rus Vladimir Putin participă la o ceremonie de depunere a florilor la mormântul soldatului necunoscut de lângă zidurile Kremlinului la Moscova - 10 mai 2015
Rusia - Cancelarul german Angela Merkel și președintele rus Vladimir Putin participă la o ceremonie de depunere a florilor la mormântul soldatului necunoscut de lângă zidurile Kremlinului la Moscova - 10 mai 2015

Nord Stream 2 va furniza gaze direct din Rusia către Germania prin Marea Baltică, eludând astfel ruta existentă a conductelor care trec prin Ucraina și alte țări din Europa Centrală și de Est. Conducta ar permite Rusiei să întrerupă aprovizionarea cu gaze a Ucrainei și a altor țări din regiune, timp în care vinde gaz către Germania și Europa de Vest. Proiectul ar spori riscul unei invazii rusești în Ucraina, ar amenința securitatea aprovizionării cu energie a statelor membre ale UE, precum Polonia, și ar submina eforturile generale ale UE de a reduce dependența energetică de Rusia. Așadar, de ce Merkel a continuat să sprijine finalizarea Nord Stream 2 în fața opoziției din Statele Unite, a aliaților din Europa Centrală și de Est, a Parlamentului European și chiar a criticilor interni, precum Partidul Verde? Răspunsul este că Nord Stream 2 promite să furnizeze surse abundente de energie la prețuri reduse industriei și consumatorilor germani. Având în vedere decizia bruscă a lui Merkel de a elimina treptat energia nucleară - ca răspuns la dezastrul din 2011 de la Fukushima, din Japonia -, Germania a devenit tot mai dependentă de petrol și gaze naturale, iar Gazprom oferă sursa de aprovizionare cu cel mai mic cost. Nimic din toate acestea nu sugerează că Merkel ar simpatiza cu viziunea dictatorului rus asupra lumii sau că ar fi o „Putin Versteher”, o adeptă a sa, așa cum au sugerat unii critici. Dar este în mod clar dispusă să treacă peste încălcările repetate ale dreptului internațional și ale tuturor normelor și drepturilor omului făcute de regimul lui Putin dacă asta înseamnă energie mai ieftină pentru fabricile și casele germane.

O abordare similară a profitului în fața principiilor a urmărit și în raport cu China lui Xi Jinping. A bifat minimul necesar semnalând interesul pentru încălcarea drepturilor omului din China, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la asaltul Beijingului asupra protestatarilor democrației din Hong Kong și a făcut referiri la lagărele de detenție a uigurilor din Xinjiang, solicitând reluarea unui dialog privind drepturile omului și cerând guvernului chinez să respecte normele internaționale privind munca forțată. În această primăvară, guvernul său a susținut, de asemenea, interdicțiile de călătorie ale UE și înghețarea activelor asupra unori oficiali chinezi ca reacție la noile evoluții din Xinjiang. În același timp, guvernul său și-a folosit președinția rotativă a Consiliului UE la sfârșitul anului trecut pentru a grăbi un acord de investiții UE-China pe care criticii l-au văzut ca un cadou uriaș făcut Beijingului. De atunci, Parlamentul European a înghețat ratificarea acordului în urma escaladării tensiunilor dintre UE și China din cauza situației din Hong Kong și a reprimării uigurilor, dar Merkel - cu ochii pe interesele multinaționalelor germane dornice să caute oportunități în creștere Piața chineză - a continuat să susțină acordul.

Germania - Cancelarul german Angela Merkel alături de președintele chinez Xi Jinping în timpul unei ceremonii de semnare a contractului la cancelaria din Berlin - 5 iulie 2017
Germania - Cancelarul german Angela Merkel alături de președintele chinez Xi Jinping în timpul unei ceremonii de semnare a contractului la cancelaria din Berlin - 5 iulie 2017

„Putem să o facem!”

Pe două dintre fronturi - în răspunsul său la criza migrației din 2015 și la recenta pandemie de coronavirus - conducerea Merkel a fost mai puțin condusă de logica merkantilistă, spun analiștii FP. Chiar și pe aceste două probleme, ea lasă în urmă o moștenire destul de nesigură.

În vara anului 2015, ea a lăsat ușa deschisă pentru sute de mii de solicitanți de azil care au fugit de conflictul din Orientul Mijlociu, traversând Marea Mediterană în Grecia și apoi deplasându-se spre Vest. Ea a renunțat la regulile Regulamentului Dublin al UE, care i-ar fi permis Germaniei să returneze orice solicitant de azil în prima țară din UE prin care acesta a trecut. Mai mult ea a spus că refugiaților sirieni care au ajuns în Germania li se va permite să rămână. La temerea concetățenilor săi că țara va fi copleșită de afluxul de refugiați, Merkel a declarat scurt: „Putem să o facem!” (Wir schaffen das!), dorind astfel să evite o criză umanitară. Ea a văzut că Grecia nu poate face față fluxului în masă de refugiați și că tensiunile se intensifică în rândul țărilor prin care trec refugiații în călătoria lor spre vest. Deși a insistat încă de la început cu privire la necesitatea unui răspuns coordonat al UE, atunci când s-a confruntat cu această criză, a acționat singură în a hotărî că peste 1 milion de refugiați sirieni ar putea călători în Germania, unde vor fi întâmpinați cu brațele deschise.

Miscarea ei unilaterală a fost plină de compasiune, dar a devenit limpede în curând că nu și-a putut convinge colegii din UE să adopte o abordare comună a crizei migrației. Până în primăvara anului 2016, Merkel a zburat la Ankara pentru a negocia un acord în baza căruia Turcia primește încă 3 miliarde de euro (3,69 miliarde de dolari) pentru a împiedica trecerea refugiaților în UE. Acorduri similare au fost ulterior încheiate cu Libia și Maroc, ca „țări terțe sigure”. Unii îi laudă explozia de umanitate, iar alții constată că a renunțat prea repede la intenția de a crea o politică comună la nivelul UE privind migrația, aprobând, în schimb, o abordare în care UE plătește în esență țărilor de tranzit pentru a deține refugiați - adesea în condiții profund inumane – pentru a-i împiedica să intre în Europa. UE nu este mai aproape astăzi de acordul asupra reformelor regulilor de azil, inclusiv o distribuție mai echitabilă a refugiaților în statele membre ale UE, decât atunci când Merkel a solicitat acest lucru în vara anului 2015. Între timp, realitatea tragică este că de atunci au fost înregistrate peste 14.000 de decese de migranți în Marea Mediterană.

Ungaria - O fată migrantă ține un afiș cu cancelarul german Angela Merkel în timp ce migranții merg în centrul orașului Budapesta după ce au părăsit zona de tranzit din gara principală - 4 septembrie 2015
Ungaria - O fată migrantă ține un afiș cu cancelarul german Angela Merkel în timp ce migranții merg în centrul orașului Budapesta după ce au părăsit zona de tranzit din gara principală - 4 septembrie 2015

Merkel a acționat din nou cu îndrăzneală în primăvara anului 2020, când a văzut numărul crescut de morți din cauza coronavirusului în Italia și Spania. Ea a decis să-și unească eforturile cu președintele francez Emmanuel Macron pentru a înființa un fond european de redresare care să distribuie subvențiile UE direct statelor membre și să fie finanțat de eurobonduri, sau „coronabonduri”, emise de Comisia Europeană și garantate în comun de către toți membrii săi. De asemenea, ea a fost de acord să suspende regulile fiscale ale UE, iar guvernul ei a oferit o sumă record de sprijin public companiilor germane. În timp ce pandemia COVID-19 a scos la iveală deficiențele structurale din economia Germaniei, de la o lipsă cronică de investiții publice în infrastructură până la deficiențe grave în digitalizare în sistemele sale de educație și asistență medicală, guvernul ei a renunțat la obsesia de a menține „zero negru” (Schwarze Null) pentru conturile fiscale ale țării. Ministrul de finanțe social-democrat al lui Merkel, Olaf Scholz, a primit permisiunea de a oferi cel mai mare stimul fiscal european pentru a împiedica economia germană să cadă de pe o stâncă.

În timp ce unii analiști au salutat schimbarea lui Merkel la 180 de grade asupra eurobondurilor, nu este prea limpede dacă amploarea fondului, numit Next Generation UE, va fi adecvată pentru a face față provocărilor post-pandemice. Merkel însăși a avut grijă să prezinte fondul alegătorilor germani ca o injecție unică de bani UE, justificată doar având în vedere pandemia care a lovit anumite state membre ale UE mult mai greu decât altele. În plus, la fel ca în cazul ajutoarelor anterioare ale UE, noile fonduri de recuperare sunt legate de reformele economice din țările care le primesc, precum și supuse controlului de către Comisia Europeană, cu așa-numita „frână de mână” care poate îngheța finanțarea dacă o țară nu face progrese suficiente în reformele sale. Această logică menține dinamica „păcătoșilor și sfinților” care s-a dovedit atât de dăunătoare pentru proiectul european în timpul crizei zonei euro din 2010 și ar putea declanșa din nou o reacție serioasă dacă este împinsă prea departe. Prin urmare, viitorul solidarității fiscale în UE va depinde în mare măsură de cine va prelua fotoliul lui Merkel în toamna anului 2021.

Succesorul…sau succesoarea?

Majoritatea analiștilor sunt de acord că Merkel ar fi fost realeasă probabil dacă ar fi ales să candideze pentru un al cincilea mandat. Ea rămâne cel mai popular politician al Germaniei, datorită politicii sale economice constante în țară, indiferent de consecințele de pe plan extern.

Succesorului CDU, Armin Laschet, îi lipsesc atât carisma, cât și ideile proaspete, dar rămâne devotat abordării ei „merkantiliste”, spun analiștii FP.

Armin Laschet, președintele Uniunii Creștine Democrate Germane, CDU, participă la o conferință de presă la sediul partidului din Berlin - 15 martie 2021
Armin Laschet, președintele Uniunii Creștine Democrate Germane, CDU, participă la o conferință de presă la sediul partidului din Berlin - 15 martie 2021

Armin Laschet, 60 de ani, prim-ministrul Renaniei de Nord-Westfalia, cel mai populat land german (18 milioane de locuitori), intenționează să îi succeadă colegei sale din Partidul Creștin-Democrat, Angela Merkel, în funcţia de cancelar.

Mizează pe moderație în loc de confruntare și spune că are „tot respectul pentru realizările de o viață ale cancelarei”.

Sondajele arătau în februarie că CDU și filiala sa bavareză CSU au o cotă de popularitate de 34%, net superioară celei a Verzilor (21%).

Trei luni mai târziu, situația s-a schimbat și partidul Verzilor, ecologist, a devansat CDU/CSU cu trei puncte procentuale.

Dacă Verzii joacă un rol major în următoarea coaliție și, în special, dacă Baerbock devine noul cancelar al Germaniei, este anticipată o schimbare substanțială de politică asupra euro-obligațiunilor, dar și o schimbare mai generală față de „merkantilism”.

Verzii germani vor să îndepărteze țara de ortodoxia fiscală, să se opună autocraților europeni, să renunțe la Nord Stream 2 și să adopte o poziție mai dură în ceea ce privește drepturile omului în China.

Annalena Baerbock, co-lider al partidului Verzilor, candidată la viitoarele alegeri naționale din septembrie, zâmbește în timp ce dădea o declarație de presă la Berlin la 29 aprilie 2021
Annalena Baerbock, co-lider al partidului Verzilor, candidată la viitoarele alegeri naționale din septembrie, zâmbește în timp ce dădea o declarație de presă la Berlin la 29 aprilie 2021

Annalena Baerbock, contracandidata lui Laschet la funcția de cancelar, are 40 de ani și nu are experiență guvernamentală. „Ce înseamnă experiența? Cred că mai important, în aceste vremuri, este să ai experiență de viață. Să știi, de pildă, cum este să stai acasă cu copiii mici timp de un an”, spune Annalena, mamă a doi copii, citată de Deutsche Welle.

Într-un interviu acordat DW, politologul Oskar Niedermayer, de la Universitatea Liberă din Berlin, susține că este posibil ca Baerbock, propunerea Verzilor la funcția de cancelar, să câștige capital politic tocmai datorită presupusului ei dezavantaj. În ochii multor alegători, ea întruchipează „un nou început”.

Candidatul SPD la funcția de cancelar, Olaf Scholz, actual ministru de finanțe, cunoscut în cercurile internaționale, spune că, dimpotrivă, experiența este foarte importantă: „Politica mondială, politica europeană, politica pentru Germania trebuie să fie reunite. Oricine dorește să conducă guvernul, nu trebuie să se teamă să își asume rolul de conducere”.

Una dintre cele mai mari moșteniri ale lui Merkel pentru UE ar putea fi, într-o bună zi, tocmai faptul că a deschis ușa conducerii politice a femeilor din Germania - astfel încât să poată apărea un nou lider care să inverseze multe dintre politicile sale. Deși s-ar putea ca Merkel să nu fie salvatorul Europei, poate că ea a pregătit de fapt calea către un nou lider care ar putea fi.

Alegerile pentru Bundestag vor avea loc pe 26 septembrie.

XS
SM
MD
LG