Linkuri accesibilitate

Speranță și groază: Cum s-a schimbat Belarusul la un an după criza electorală


Marșul Unității din Belarus, 6 septembrie 2020.

Pe 9 august 2020, alegerile extrem de contestate au creat neliniște în întregul Belarus, scoțând în evidență mica țară care a fost adesea prinsă în mijlocul unor evenimente importante - dar rareori a fost centrul atenției. La un an de la alegeri, Belarusul este greu de recunoscut. 

Președintele Aleksandr Lukașenko, fost șef de fermă de stat, este la putere din 1994. Acesta a pretins o victorie detașată și un al șaselea mandat în alegerile prezidențiale despre care mulți spun că au fost falsificate, ceea ce a dus la o serie de proteste nemaiîntâlnite și represiunea puternică a statului.

Zi de zi, chiar la câteva luni după alegeri, mulțimile au umplut străzile capitalei Minsk și ale altor orașe pentru a demonstra împotriva regimului, cu o atitudine sfidătoare împotriva poliției violente și a serviciilor secrete.

Peste 33.000 de oameni au fost arestați de atunci. Sute dintre ei au fost și judecați sau așteaptă să fie judecați. Sute au fost bătuți de poliție pe străzi sau în închisori - mai ales la închisoarea Akrestsina din Minsk se vorbește mult despre astfel de metode de tortură.

Confruntări între poliție și protestatari în noaptea de 9-10 august 2020.
Confruntări între poliție și protestatari în noaptea de 9-10 august 2020.

Majoritatea figurilor din opoziție au fost aruncate după gratii sau forțate în exil, inclusiv Svetlana Țihanovskaia, candidata accidentală care i-a luat locul soțului Serghei când acesta a fost arestat sub acuzații false și campania sa a fost suspendată.

Țihanovskaia, ai cărei susținățori spun că ar fi câștigat alegerile dacă numărătoarea ar fi fost cinstită, a devenit principalul lider al opozișiei democratice din Belarus. Aceasta s-a întâlnit cu politicieni importanți din Europa și, la sfârșitul lunii trecute, cu președintele american Joe Biden.

La un an de la alegerile din Belarus, protestele în masă au dispărut aproape complet, din cauza decimării opoziției și a fricii semănate de autorități.

Societatea civilă și media independentă au fost printre cele mai importante ținte ale regimului, mai ales în ultimele luni. Vecinii lituanieni l-au acuzat pe Lukașenko de război hibrid pentru că trmite mii de migranți peste graniță în mod ilegal pentru a pedepsi Lituania și Uniunea Europeană pentru sprijinul arătat față de Țihanovskaia.

În ciuda atmosferei tensionate, au apărut și motive de speranță. Femeile, pe care Lukașenko le-a numit mereu slabe, au devenit liderii opoziției. Multe dintre ele au plătit un preț greu pentru noul lor rol în peisajul conservator al Belarusului.

13 august 2020 - protestul femeilor la Minsk.
13 august 2020 - protestul femeilor la Minsk.

Belarușii, care nu arătaseră prea mult interes pentru trecutul pre-sovietic al țării lor până de curând, au revendicat simbolurile naționale - o mișcare pe care mulți o consideră a fi o trezire națională.

Iată câteva dintre schimbările din ultimul an.

Botnița pe presă

La scurt timp după alegerile din 9 august 2020, Lukașenko a decis că trebuie să controleze întreaga poveste. La media de stat nu se îngăduie nicio urmă de disensiune - iar jurnaliștii care au refuzat să se conformeze au fost concediați. Unii dintre ei au fost înlocuiți cu editori de la presa de stat din Rusia.

Știrile independente au devenit esențiale pentru belaruși, iar multe posturi media au început să folosească canalele de Telegram pentru a publica aceste informații. Postul Nexta-Live a fost printre cele care a jutat și la organizarea protestelor.

Aceste posturi au fost atacate din greu de Lukașenko. Parlamentul a introdus o serie de schimbări a Codului Penal, prin care a devenit ilegal să se raporteze protestele care nu au fost aprobate de autorități. Jurnaliștii pot fi sancționați sau arestați dacă își fac treaba.

Aleksandr Lukașenko.
Aleksandr Lukașenko.

Presiunea asupra presei s-a intensificat în iulie printr-o serie de descinderi la sediile posturilor media. Autoritățile au arestat 11 jurnaliști în cadrul celor 20 de razii și au blocat paginile web a trei posturi de știri pe 8 iulie.

Primul post atacat a fost Nasha Niva, unul dintre cele mai vechi și populare ziare din țară, care acum mai există doar online. Au fost afectate și site-ul tut.by și Europa Liberă Belarus.

Autoritățile au dizolvat Asociația Jurnaliștilor din Belarus (BAZh), ceea ce a stârnit reacții puternice din partea comunității internaționale.

Ultimii jurnaliști independenți sunt strânși la scară excepțională în cea mai întunecată oră din istoria țării”, consideră Jeanne Cavelier, directoarea biroului Europa de est și Asia centrală la Reporteri Fără Frontiere.

Belarus este cea mai periculoasă țară din Europa pentru jurnaliști, conform Indexului Libertății Presei din 2021, aflându-se pe locul 158 din 180.

Migranții, armele regimului

Decizia lui Lukașenko de a deturna o cursă Ryanair dintre două țări UE, Grecia și Lituania, către Minsk, unde un jurnalist a fost arestat, a provocat furie din partea UE și SUA.

Pe 23 mai, autoritățile din Belarus au folosit un avion de luptă pentru a intercepta cursa civilă și a o forța să aterizeze la Minsk, o mișcare pe care oficialii vestici o numesc piraterie de stat. Autoritățile l-au arestat pe Roman Protasevici, co-fondatorul și fostul editor al canalului Nexta, și pe Sofia Sopega, prietena sa rusoaică.

UE, SUA și multe alte țări au interzis cursele operatorului de stat din Belarus, Belavia, iar majoritatea curselor comerciale evită acum spațiul aerian belarus. Ca pedeapsă, UE a anunțat în iunie sancțiuni pe exporturile belaruse.

Ca răspuns, Lukașenko a jurat să trimită droguri și migranți către Europa. La scurt timp după, Lituania, în care s-au exilat mulți belaruși, inclusiv Svetlana Țihanovskaia, a început să înregistreze un val de migranți ilegali la granița cu Belarusul.

Între Belarus și Lituania se află o graniță de 680 de kilometri. Această frontieră externă a Uniunii Europene este monitorizată electronic în proporție de sub 40%.

Pe 16 iunie, reporterii de la Europa Liberă au văzut peste 100 de persoane care se debarcau dintr-un zbor irakian la Minsk. Călătorii, toți bărbați, au fost întâmpinați de câtre personalul a două agenții de turism, Oscartur și JoodLand.

Până acum, 4.000 de migranți au încercat să treacă ilegal granița cu Lituania.

Acesta este alt exemplu al încercărilor regimului să intimideze țările care susțin opoziția. Cerem regimului Lukașenko să încheie această practicp iresponsabilă și periculoasă”, a declarat pe 5 august misiunea americană la OSCE.

În aceeași zi, un oficial polonez a acuzat Belarusul ctrimite un număr mare de migranți și către Polonia, spunând că guvernul de la Minsk „conduce un război hibrid împotriva Uniunii Europene”.

Femeile la conducere

Țihanovskaia era, practic, necunoscută până când soțul său, Serghei Țihanovski, un blogger care a expus corupția din Belarus, a fost arestat în mai 2020.

La scurt timp după, aceasta a acceptat, cu un grad de reticență, să candideze în locul lui. Spre deosebire de mulți alți bărbați care au încercat să candideze, Țihanovskaia a și ajuns pe buletinul de vot - posibil pentru că Lukașenko, care se referă la femei drept „săracele de ele”, nu se aștepta ca ea să fie o amenințare adevărată.

Țihanovskaia s-a adresat miting-urilor care creșteau în dimensiune, împreună cu două alte femei: Veronika Țapkala, șefa de campanie a soțului său Valer, fostul ambasador la Washington și Maria Kalesnikava, șefa de campanie a lui Viktor Babaryka, care conducea Belgazprombank.

Țapkala, Țihanovskaia și Kalesnikava.
Țapkala, Țihanovskaia și Kalesnikava.

Simbolul alegerilor a devenit Țihanovskaia cu pumnul încleștat, Kalesnikava arătând o inimă și Țapkala cu V pentru victorie.

Acest trio feminin erau în contrast față de ceea ce reprezintă Lukașenko”, spune pentru Europa Liberă Hanna Liubakova, jurnalist din Belarus. „Erau blânde și empatice și ascultau pe cei din jurul lor. Voiau să țină alegeri corecte. Să le dea oamenilor o șansă să aleagă. Au preluat această responsabilitate în locul bărbaților și au riscat multe, iar sociatatea a apreciat acest lucru.”

Protestatară rănită în Minsk în prima noapte de proteste, 9-10 august 2020.
Protestatară rănită în Minsk în prima noapte de proteste, 9-10 august 2020.

Țihanovskaia trăiește acum în exil în Lituania, iar Țapkala a fugit și ea din țară împreună cu familia sa. Țihanovski este în mijlocul unui proces, iar Babaryka a fost condamnat la 14 ani în închisoare pentru corupție, acuzații motivate politic.

Kalesnikava a fost arestată pe 7 septembrie 2020 în centrul Minskului de către un grup de bărbați mascați și dusă a doua zi la granița cu Ucraina. Când i s-a ordonat să treacă în Ucraina, aceasta a refuzat și și-a rupt pașaportul. A fost readusă la Minsk și arestată.

Kalesnikava și Maksim Znak au fost judecați cu ușile închise pe 4 august. Confruntată cu 12 ani în spatele gratiilor pentru „încercarea de lovitură de stat” și „crearea unei organizații extremiste”, Kalesnikava a fost filmată dansând și zâmbind.

Pe străzile Belarusului, femeile au intrat în primele rânduri ale protestelor, demonstrând pe cont propriu și organizând lanțuri ale solidarității împreună cu alți protestatari.

Mulțumită lor, se schimbă și atitudinile sociale față de femei”, consideră Liubakova.

O trezire națională

Un alt semn al sfidării este steagul alb-roșu-alb de la protestele opoziției. Lukașenko a renunțat la el în 1995 și l-a înlșocuit cu varianta sovietică.

În ultimul an, drapelul a fost desfășurat mai mult ca oricând. Acesta a fost simbolul Ninei Bahinskaya, o bătrână firavă de 74 de ani care nu a vrut să lase poliția să-i ia steagul.

Albul și roșul au apărut peste tot, de la uscătoarele de rufe, la căpițe de fân, la blaconuri sau scări.

Poliția lui Lukașenko a numit steagul opoziției un „drapel al fasciștilor” și au încercat să distrugă orice steag din spațiul public. Cei care au fost prinși cu șosete albe cu roșu au fost amendați.

23 august 2020 - o mare de alb-roșu-alb la Minsk.
23 august 2020 - o mare de alb-roșu-alb la Minsk.

A fost folosită de protestatari și stema Pahonia, un simbol vechi de câteva secole care arată un călăreț alb pe un fundal roșu.

Folosind aceste simboluri, belarușii au revendicat trecutul pre-sovietic al țării care făcea parte împreună cu Polonia din Marele Ducat al Lituaniei, o putere regională semnificativă între secolul XIV și 1795.

„Steagul istoric conținea un vultur alb pentru Polonia și călărețul pentru Lituania”, a menționat istoricul Norman Davies pentru Europa Liberă.

Când protestatarii îl flutură, steagul înseamnă „nu suntem ruși, strămoșii noștri vin din Marele Ducat al Lituaniei”.

Magutny Bozha, un imn religios din anii 1940 care a fost propus ca imn în 1993, a devenit și el un simbol al mișcării pro-democrație, cântat în stații de metrou și mall-uri.

Conform Hannei Baraban, comentator și analist, belarușii nu au acceptat niciodată cu astfel de pasiune steagul și stema călăreșului Pahonia.

Acest lucru, împreună cu interesul nou găsit pentru limba, istoria și muzica belarusă, au demonstrat un nou val de conștiință națională în societatea belarusă - conștiința că toți fac parte din aceeași națiune”, a declarat Baraban pentru Europa Liberă.

Ținând cont de faptul că belarușii au avut dintotdeauna o atitudine pasivă față de trecutul, limba și arta lor - și față de ideile naționaliste - evenimenteele care au început în august anul trecut pot fi considerate o trezire națională”, adaugă Baraban.

„În opinia mea”, scrie aceasta, “după atâta represiune împotriva societății civile, a presei independente și a ONG-urilor, diferitele grupuri de protestatari s-au unit și mai mult sub o viziune comună a națiunii Belarus și a locului său în lume.”

„Trei culori” a răsunat la Tg. Ocna de Ziua Națională
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:03 0:00
XS
SM
MD
LG