Mici insule de case vechi amintind vechiul București, cu grădinile și bisericile lui negustorești, se păstrează pe ici, pe colo între blocurile construite la ordinul dictatorului Ceaușescu în ceea ce numea Centrul Civic, dominat de Casa Poporului.

Aceste case au supraviețuit unor tragedii de neimaginat în vreme de pace: „mi-au dărâmat casa”, „mi-au ras grădina”, „m-au demolat”.

Expresia urbană a comunismului românesc s-a ridicat cu brutalitate în anii '80, pe ruinele cartierelor Uranus, Izvor, Sfânta Vineri, Dudești, locuri cu istorii mergând mult înapoi de Războiul de Independență.

Câțiva arheologi urbani se încăpățânează să păstreze în memoria colectivă poveștile din vechiul oraș. În fiecare an, fac prezentări pentru cei interesați de istoria mult încercatului București.

Europa Liberă a refăcut un astfel de traseu pentru a reconstitui ce mai este de văzut azi, după deciziile care au pus la pământ peste 10 mii de case și au schimbat viața a peste 50 de mii de oameni.

Parcul Izvor, locul de unde începe istoria Cartierului Uranus

„Aici începea cartierul Izvor, era jumătatea nordică a zonei”, așa își începe incursiunea Cristian Lipară-Văraru, în povestea cartierului vecin cu celebrul Uranus, acest mic Montmartre oriental dispărut sub șenile.

Cartierul Izvor, chiar mai cochet și mai aproape de Calea Victoriei și Șosea, a adăpostit primul spital de urgență din Europa. Fusese ridicat la cele mai înalte standarde din donații.

De 12 ani, bărbatul practică arheologie urbană. A învățat fiecare alee și fiecare casă care a supraviețuit tăvălugului comunist. Știe cum traversau străzile vechi noul amplasament.

Parcul Izvor e ce a mai rămas din fostul cartier Izvor. O alee imaginară care ar tăia parcul în două pe diagonală ar fi fosta stradă principală a cartierului, dar imaginația e doar în mintea foștilor locuitori. Pentru restul oamenilor, Izvorul e doar un parc. Copacii crescuți în ultimele decenii mai atenuează ce e drept golul imens rămas în jurul Casei Poporului, actuala clădire a Parlamentului, după demolările făcute inclusiv la întâmplare.

În planul inițial al dictatorului în ceea ce privește extinderea noului Centru Civic, cartierul Izvor ar fi trebuit cruțat.

„În '84 s-a demolat partea sudică a străzii Izvor”, explică Lipară Văraru. Era practic limita dinspre impozanta Casă a Republicii.

„A existat promisiunea că cei de vizavi nu vor fi demolați. Nu au fost demolați în 1984, primăvara-vara când a dispărut totul din partea sudică. Dar au fost demolați în '86 până la urmă”, explică arhitectul urban.

Graba cu care au lucrat comuniștii se întrevede sub plăcile mari de beton din parc. Crăpăturile dintre bucățile mari lasă la vedere fostele conducte de apă ale cartierului, astăzi abandonate.

Rațiunea partidului era simplă: impozanta clădire - prost proiectată în viziunea multor arhitecți nu se vedea bine, nu era suficient de dominatoare, așa că trebuia să se radă tot doar ca să nu obstrucționeze priveliștea. Așa a fost pus la pământ jumătate de cartier.

„A venit Nicolae Ceaușescu și a zis trebuie să se vadă Casa Poporului, pur și simplu s-a făcut dintr-un birou de la Primăria Capitalei. Toate lucrurile astea se făceau, de la jumătatea anilor '70, după cum se schimbase legislația prin decret prezidențial”, explică expertul.

O dată cu cartierul Izvor a fost rasă și școala pentru toți copiii din cartier. În locul ei a apărut recent ceva tot pentru copii. „E cumva acum, așa o mică ironie. Avem acolo un castel pentru un loc de joacă”

În timp ce vorbește despre școală, arhitectul urban se sprijină de un stâlp colorat. Leagănele și balansoarele par și ele o improvizație, dar una actuală.

Cu amintirea locului de joacă, în timp ce ne îndreaptăm spre clădirea care ani la rând s-a bătut, fără succes, cu Pentagonul pentru titlul de cea mai mare clădire din lume, tânărul arhitect povestește cum comuniștii au ras de pe fața pământului zeci de clădiri. Există toate dovezile acestor infracțiuni.

Dar decretele prezidențiale și toate celelalte documente care însoțeau planurile de demolare au dispărut după Revoluția din 1989 o dată cu alte acte. Lipară Văraru e sigur de soarta lor.

„Am căutat pe unde se putea căuta și ce am găsit? Cel mai frecvent a fost răspunsul ăsta, că nu mai există. Probabil că trebuiau spălate numele celor din eșalonul doi care aveau să ocupe puterea după '90. Asta mi se pare explicația cea mai la îndemână”, explică Lipară Văraru.

Securitatea - un pion important în păstrarea tăcerii

Uranusul era înțesat de sedii nemarcate ale Securității, au documentat arheologii urbani. Una din 30-50 de case din care locuitorii plecaseră fusese luată de Securitate. Legea tăcerii funcționa, dar „până și copiii” știau cine care sunt casele de unde lumea era filată.

„Securitatea dorea să țină sub control clasa de mijloc, burghezia care mai rămăsese”, explică expertul.

În plus, avea rolul să scoată România basma curată în fața arhitecților lumii. Regimul comunist semnase o convenție urbanistică la Veneția, alături de state europene la finalul anilor '60.

Convenția ar fi trebuit să salveze nu doar casele monument istoric, ci întregi ansambluri de locuințe care poate nu aveau valoare arhitectonică individuală, dar care marcau personalitatea distinctă a orașului sau care aveau potențial turistic.

„Demolările s-au făcut în mare secret”, de aici și documentația „pe sub mână”. Au dispărut hărțile care au fost folosite în șantier, exemplare din planul cadastral de detaliu al orașului cu notațiile muncitorilor. Toate ar fi arătat imaginea adevărată a ceea ce se întâmplase, povestește arhitectul. Acum tot ce e reconstituit istoric sau e reconstruit se face pe baza urmelor sau a declarațiilor foștilor locuitori, din fotografii de familie.

„Se lucra destul de dezorganizat. A și rămas un dicton al lui Ceaușescu de la un moment dat, de când deja demolările înaintaseră și nu le mai păsa - mai întâi demolăm și după aceea vedem ce construim în loc”, explică arhitecul urban.

Avansând spre fațada principală Casei Poporului, cea orientată spre bulevardul Victoria Socialismului, acum redenumit bdul Unirii, Lipară-Văraru spune că, în 1984 lucrurile s-au precipitat, de aici și dezorganizarea.

Ceaușescu își exprimase dorința de a avea Casa Poporului gata până la celebrarea Zilei Naționale, adică a 40 de ani de la ceea ce comuniștii numeau „eliberarea de sub jugul fascist”, adică de la 23 august 1944 (eliberare pe care românii o datorează Regelui Mihai, nu comuniștilor, dar acesta este o altă temă). Dar la începutul lui 1984, lucrurile nu stăteau deloc așa.

„Atunci s-au demolat niște mii de clădiri pentru că s-a tot tergiversat demolarea. Au tot sperat că nu o să se demoleze sau că o să se demoleze tot mai puțin. Dar Ceaușescu a devenit tot mai furios așa că, la jumătatea lui '84, gâfâiau să demoleze”, rememorează expertul.

Festivitățile de 40 de ani de la „eliberarea de sub jugul fascist” s-au făcut în stradă, în mijlocul mijlocul șantierului.

„Au făcut ei așa o coloană cu două rânduri de Dacii (mașina - n.r.) au chemat foarte multă lume care să umple cel puțin pentru filmările de la nivelul solului, să nu se vadă că în spatele oamenilor este nimic. A venit coloană oficială și așa a apărut celebra filmare cu numărul unu și numărul doi, perechea Ceaușescu, care au pus piatra de temelie a Centrului Civic.

Mutarea clădirilor vechi și Convenția de la Veneția

Convenția de la Veneția l-a obligat pe Ceaușescu să găsească soluții pentru o parte dintre monumentele bisericești din zona demolărilor Dar doar pentru ele, explică expertul de lângă plăcuța care arată ude fusese, pe vremuri, complexul mănăstiresc Mihai Vodă.

Unul era și Mănăstirea Mihai Vodă, una dintre cele mai vechi construcții din București, ctitorită de Mihai Viteazul în 1594. trecuse desigur prin numeroase transformări de-a lungul celor trei secole de existență, până să intre în atenția dictatorului comunist.

Nu mai era într-o incintă fortificată și nici nu mai servea ca reședință domnească, spital militar, școală de medicină și sediu al Arhivelor Statului.

În curtea complexului mănăstiresc se găsea un sit arheologic din perioada geto-dacică, avea adică în jur de două milenii. Acolo fuseseră descoperite diverse artefacte, inclusiv vase și o vatră. De asemenea, în curtea mănăstirii se afla și mai mica Biserică Albă - Postăvari, construită în 1564. Biserica Albă fusese reconstruită în 1856-1857 . Nu a scăpat de demolările din 1984.

Din ansamblul original al mănăstirii au rămas doar biserica Mihai Vodă și o clopotniță. Acum sunt pe Strada Sapienței la numărul 35, ascunse în spatele blocurilor comuniste. Acolo îi va duce puțin mai târziu, după conversația cu Europa Liberă, arhitectul Lipară Văraru pe cei care vor să vadă ce a mai rămas din ele. Le explică însă cum au reușit comuniștii să se adapteze la ce le cerea lumea civilizată în materie de conservare a monumentelor istorice, adică a memoriei propriilor locuitori.

Translarea bisericii Mihai Vodă a fost însă prea puțin. Întreaga țesătură urbană, creația zeci și zeci de generații de-a lungul a sute de ani, a fost distrusă.

„A fost o treabă destul de complicată. A fost un întreg colectiv de arhitecți. Biserica s-a refăcut corp cu corp. Era absolut emblematică pentru zona asta de București. Era primul lucru important care se vedea de pe malul celălalt al Dâmboviței”.

Un al exemplu, o altă poveste. În cealaltă dimensiune, a celor care omagiau regimul.

Un alt „obiectiv”care a scăpat de furia demolărilor a fost așa-numitul Bloc al Scriitorilor. Construit în anii '60, în el trăiau mulți din scriitorii care serviseră regimul și care-l preaslăveau în anii aceia pe „Conducătorul Iubit”, cum i se spune în poezii și discursuri.

Blocul, situat în apropierea cartierului Uranus, aproape de bulevardul care ar fi urmat să marcheze Victoria Socialismului, nu se potrivea deloc cu imaginea pe care și-o construise Ceaușescu despre viitorul său Centru Civic.

Dar Elena Ceaușescu ținea morțiș să păstreze clădirea, ei îi plăcea, așa că s-a ajuns la un compromis. În fața ei, la jumătate de metru, s-a construit unul dintre blocurile care aveau arhitectura pe care și-o dorea Nicolae Ceaușescu, iar Blocul Scriitorilor a rămas și el ascuns, dar în picioare. Dăinuie și azi, iar la intrare are plăci comemorative cu scriitori minori pentru eternitate, dar monumentali pentru regim.

Nicio demolare nu e suficientă

Construirea Casei Poporului și demolarea cartierului Uranus nu au ostoit setea dictatorului de demolări. Chiar din fața balconului central al clădirii, Lipară Vărau povestește prima impresie a lui Nicolae Ceaușescu atunci când s-a aflat pentru prima dată acolo.

„A zis că bulevardul nu e suficient de lung și că trebuie să fie încă de două ori pe atâta. Așa au făcut”.

Decizia se dovedește dezastruoasă pentru bucureșteni până azi. Pentru că o dată cu demolarea, nu au venit și soluțiile de sistematizare.

Aproape 40 de ani mai târziu „totul este un ambuteiaj până la Piața Alba Iulia” pentru că străzile înguste, croite pentru alte circuite urbane, în cu totul altă logică, nu au acces real la noul bulevard.

Bulevardul, mărginit de blocuri cu apartamente pe două etaje și/sau mai spațioase decâte cele obișnuite, contrazice total ideologia prin care toți eram declarați egali și la fel, explică Lipară-Văraru.

În schimb, unicitatea devenise aspirația lor când venea vorba despre a lăsa în urmă ceva durabil istoriei. Nu voiau să păstreze nimic din trecut, nimic care să semene cu ce au făcut alții.

Toate blocurile de pe Bulevardul Unirii s-au vrut unice, la fel și compartimentările. Ce s-a obținut în fapt, aceasta e altă discuție.

Teoretic, în clădiri ar fi trebuit să existe doar birouri pentru că Elena Ceaușescu „personal a spus că nu vrea să vadă rufele întinse la uscat așa, ale populației.” Și nu s-a găsit nimeni să îi explice că se pot proiecta uscătorii...

Rondul cartierului și casa reprezentativă

După istoria desenată în amănunt de arheologul urban, vine rândul străzilor. Următoarea oprire are loc chiar vizavi de Casa Poporului, într-un fost rond de pe o stradă celebră a cartierului

„Mihai Vodă era mănăstirea unde am fost mai devreme. Strada Mihai Vodă venea până încoace”, explică expertul într-o zonă prin care azi ies două alei din parc și se opresc într-un panou care încearcă și el să explice cum arăta cartierul odinioară.

„Acesta era locul de joacă preferat al copiilor din cartier, un loc foarte pitoresc care s-a demolat în '84. Era o întretăiere de străzi care mergeau la cote foarte diferite”, explică Lipară Văraru desenând imaginar două străzi - una care urca spre strada Uranus, spre Catedrala Mântuirii Neamului, cealaltă care mergea în jos, spre Puțul cu Apă Rece.

Între ele era o casă, pe Fonteriei nr. 2, care trecuse prin multe transformări, dar care a rămas emblematică pentru întreg cartierul Uranus. Era așezată pe colț pe strazi care aveau o diferență de nivel de trei metri.

„Am făcut în 2019 o exploziție, am afișat acolo toate imaginile pe care le-am găsit cu ea de la 1900. Trecuse prin foarte multe etape. Era o casă de colț, nici frumoasă, nici urâtă. La început a arătat ceva mai bine. Apoi a fost victima campaniei de retezare a moțului pentru clădiri de sub Carol al II-lea când au dispărut foarte multe acoperișuri care nu erau suficient de pătrățoase pentru că asta îi plăcea lui. Așa fost modificată și căsuța asta”, explică Lipară Văraru.

Primele planuri de sistematizare moderne a cartierelor de la sud de Dâmbovița au aparținut lui Carol al II-lea. Cultivat și poliglot, regele interbelic avea idei destul de ferme despre cum s-ar putea tăia câteva mari bulevarde. Era nevoie de axe și la sud, cum exista Șoseaua, adică bulevardul Kiseleff la nord.

Dar e puțin probabil că cel care a inaugurat Arcul de Triumf și inițiatorul Muzeului Satului, ar fi fost capabil să ordone demolarea Spitalului Brâncovenesc sau demolarea Bisericii Sf. Vineri.

Au existat și case norocoase, povestește Văraru-Lipară. Cele în care au ajuns muncitorii aduși la București să construiască cartierele de blocuri.

„Am prins foarte multe povești de la locuitori care aveau două-trei case pe lotul lor mic și, după venirea comuniștilor, au fost mutați într-o cămăruță și o dependință - dacă aveau noroc - și trebuiau să se înțeleagă de cele mai multe ori cu muncitorii care veniseră aici și erau toată ziua plecați pe șantiere”.

Noroc a avut și casa din apropierea actualei clădiri a Academiei Române, solitară între betoanele comuniste, încercuită acum de panouri mari de fier. Se află pe latura sudică a Palatului Parlamentului, coborând spre clădirea Patriarhiei.

Bisericile și casele care au supraviețuit pe ici pe colo, unele din apropierea Facultății de Medicină, altele în Spatele Parchetului General sau vizavi de Hotelul Marriot.

În fața hotelului, construit în același stil ca toate blocurile de pe Victoria Socialismului, stă martor din alt veac Monumentul Eroilor Pompieri. E vorba despre faimoasa bătălie de pe Dealul Spirii când pompierii militari au apărat Bucureștiul de turci în vremea Revoluției de la 1848. Țara Românească nu avea încă armată.

Aici, pe Dealul Spirii și în împrejurimi, până la Piața de Flori, unele case sunt încă abandonate, altele sunt disputate în instanțe și se degradează pe zi ce trece.

Proprietarii au luat drumul pribegiei pentru că erau siguri că în anii '90-'91 ar fi continuat demolările. Utilitățile fuseseră tăiate, iar speranța de ceva bun nu mai exista. Ele sunt ultimele popas din periplul prin Cartierul Uranus al arheologilor urbani.