Acum 17 ani, un prieten jurnalist realiza un reportaj despre accesul locuitorilor din mediul rural la apă. Era perioada în care România se pregătea pentru aderarea la Uniunea Europeană și, printre problemele pe care țara trebuia să le rezolve, se număra și lipsa accesului la apă curentă.
Cei mai mulți dintre sătenii României, jumătate din populație, făceau rost pe atunci de prețioasa resursă cărând-o cu gălețile sau cu căruțele ticsite de butoaie de plastic. Nu uit nici astăzi butoaiele copilăriei mele, din anii ’90, prinse uneori la gât cu folie de nailon. N-aveai ce face, capacele se mai spărgeau sau, după mai multe folosiri, pur și simplu nu mai puteau fi etanșate.
Anul era 2005, când amicul meu a mers în localitatea ieșeană Coarnele Caprei, pentru a verifica investiția în rețeaua publică de apă, realizată cu bani SAPARD. Pentru cei mai tineri: SAPARD este bunicul programelor de finanțare europene de astăzi, de care România a beneficiat înainte de aderare.
Pe ulițele din Coarnele Caprei, la fel ca în alte mii de sate românești, autoritățile montaseră mai multe cișmele albastre – creație a guvernului Adrian Năstaste de la începutul anilor '2000.
Ce credeți că a descoperit jurnalistul la fața locului? Ați ghicit. Prin acele cișmele nu curgea și apa. Erau de decor. Un decor potemkian.
Numai în județul Iași, între 2000 și 2004, în 37 de localități răsăriseră acele celebre cișmele albastre. Costaseră peste 800 de miliarde de lei vechi. Câteva săptămâni după inaugurare, primarii și-au dat seama că nu au cum să pompeze din surse proprii apă prin ele, așa că le-au închis. Oamenii s-au întors la gălețile și butoaiele de murături din curte.
Acum câteva săptămâni, pentru a documenta un articol pentru Europa Liberă despre calitatea apei pe care o beau românii din mediul rural, am ajuns în comuna botoșăneană Frumușica.
Mergând cu mașina pe străzile proaspăt asfaltate din comună am observat în fața porților sătenilor racordurile de apă. Nu mai sunt colorate în albastru, ca odinioară, ci într-o altă culoare a steagului național: roșu.
Frumușica este, pe hârtie, o comună foarte norocoasă, cu trei sferturi din străzi străbătute de conductele de apă curentă. Doar că, la fel ca în Coarnele Caprei de acum 17 ani, investiția din Frumușica de azi este tot pe atât de potemkiană.
Țevile sunt uscate, mai ales vara, pentru că prin ele nu curge apa. Infrastructura există. Nu și resursa pentru care a fost construită: apa! Sătenii din Frumușica beau apă de unde apucă: fântâni sau cișmele, care au tot secat în ultimii ani și care oricum conțin apă contaminată.
DSP a semnalat, Primăria a luat la cunoștință și cam atât. De unde să bea oamenii apă dacă din altă parte nu au de unde? Despre motivele pentru care locuitorii din Frumușica au rețea modernă pentru livrarea apei, nu și apă, puteți citi într-un reportaj care va fi publicat de Europa Liberă marți.
Spoiler alert: banii au fost cheltuiți fără cap.
Cine se îngrijește de apa pe care o beau românii?
Sigur că România a progresat în privința accesului cetățenilor la apă curentă în ultimii 20 de ani. Unii primari gospodari au reușit să aducă apa inclusiv în sate depopulate, în care mai locuiesc câteva familii de bătrâni. Bravo lor!
Alții au construit propriile rețele de apă, pe bani europeni sau de la Guvern, în timp ce alții și-au dezvoltat inclusiv stații de tratare pentru a se asigura că apa distribuită cetățenilor este potabilă.
Banii au tot fost, ba de la „nepoții” SAPARD, ba prin PNDL sau alte programe guvernamentale. Cu toate acestea, România nu a izbutit să rezolve odată pentru totdeauna această problemă rușinoasă.
Un sfert din țară rămâne fără acces la apă curentă. Miliarde de euro investite în țevi și conducte s-au dus pe apa sâmbetei.
Ce este de făcut cu sfertul de Românie care nu are acces la apă curentă?
Dar cu milioanele de români care se aprovizionează în continuare din fântâni și cișmele din care apa nu este potabilă?
Jumătate din fântânile din România care au fost verificate în 2021 conțin apă nepotabilă. Iar multe altele nici măcar nu sunt verificate.
Vorbim, probabil, de cel mai extins pericol de sănătate publică din România de astăzi.
Un pericol față de care statul român doar mimează interesul. Cine ar trebui să răspundă? Dar să verifice?
Primarii sunt prima verigă din lanțul responsabilității. Însă, ei știu că apa de băut nu aduce voturi, ci mai degrabă pâinea și circul – așa că preferă să arunce banii în petreceri și bâlciuri, decât în îngrijirea fântânilor.
La nivel județean, autoritățile de sănătate publică își știu și ele fișa postului. Știu că sunt obligate să verifice calitatea apei din fântânile publice. Știu, de asemenea, că trebuie să închidă acele surse în care au descoperit apă nepotabilă. Cu toate acestea, verifică prea puține și aruncă responsabilitatea exclusiv în curtea primarilor.
Cu toții par preocupați doar să-și asigure alibiuri, pentru a nu putea fi trași la răspundere.
Ultimul raport privind calitatea apei din România, realizat de Institutul Național de Sănătate Publică, este o compilație rușinoasă de copy-paste-uri din rapoartele venite din județe, în care sunt trecute în revistă verificările din anul precedent, însă nu este propusă nicio strategie, niciun plan de măsuri.
Rapoartele venite din județe sunt, la rândul lor, pline de informații cel puțin bizare. Cel din Brăila, de pildă, susține că, în 2021, în tot județul nu exista nicio fântână. Zero. Așa o fi?
În lanțul responsabilității putem să adăugăm ministerul sănătății, guvernele, președinții - de ce nu serviciile de informații.
De ce nu ar fi otrăvirea românilor cu apă contaminată o temă de securitate națională? Ați auzit vreun președinte, premier sau ministru al sănătății vorbind despre ea?
E ca în pandemie, când România a avut unul dintre cele mai mari procente de morți evitabile de Covid din lume. Doar că aici, îmbolnăvirile – sau poate morțile, cine știe? – nu le contorizează nimeni.
Guvernările trec, apa rămâne la fel. Plină de mâl, E.coli sau enterococi.
