Denunțul penal al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) priveşte tratamentele inumane și degradante aplicate copiilor la căminul-spital administrat de statul român, soldate cu moartea a peste 70% dintre copiii internați, majoritatea proveniți din leagăne de copii.
IICCMER a scris în „Ocrotiți prin exterminare - denunț penal - Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Ţuicani” și cine sunt persoanele care răspund, cu diferite grade de vinovăție, de moartea copiilor, persoane implicate în organizarea, implementarea, evaluarea și controlul regimului inuman la care i-au supus, potrivit unui comunicat remis presei joi.
Denunţul este completat de şase volume, 1.715 file de documente, care probează relele tratamente la care au fost supuși copiii exterminați astfel.
Loc de exterminare. Rate de mortalitate de peste 70%. Expert: Nu aveau nicio șansă de supraviețuire
Datele furnizate procurorilor de IICMER arată că peste jumătate din copiii internați de la leagănele din Arad și Satu Mare au decedat în centrul de la Moreni, în condiții agravante precum malnutriție, bronhopneumonie și condiții de trai degradante.
În perioada 1985-1989, din cei 134 de copii transferați de la leagănele din Arad, 75% și-au pierdut viața, majoritatea în primele luni de internare, din cauza malnutriției grave și a lipsei asistenței medicale.
Experții IICCMER spun că tratamentele neomenoase și condițiile inumane au fost aplicate sistematic și au dus la moartea a sute de copii și la suferințe permanente pentru supraviețuitori.
În plus, ancheta a identificat persoanele responsabile pentru aceste crime, implicate în organizarea și gestionarea regimului inuman aplicat în centru.
„Fiecare dintre aceste investigații are particularitățile și ororile sale, însă toate au în comun suferința celor care au fost victime ale regimului comunist și ale abuzurilor din acea perioadă”, spune istoricul și expertul IICCMER Florin Soare, coordonator al investigației.
El spune că ceea ce s-a întâmplat cu acei copii de la căminul-spital Moreni-Ţuicani „este absolut inuman și profund condamnabil”.
„Din probele pe care le-am adunat, rezultă clar că acești copii nu aveau nicio șansă de supraviețuire în condițiile în care au fost ținuți și tratați. Suferința lor reprezintă oglinda cruzimii cu care a acționat regimul comunist opresiv.”
IICMER le cere procurorilor să trateze „cu celeritate și responsabilitate” anchetele inițiate „într-un moment în care România riscă să fie considerată repetentă la examenul justiției de tranziție”.
„Este o prioritate urgentă să vorbim despre dreptate pentru cele peste 15.000 de victime ale căminelor-spital, copii nevinovați transformați în simboluri ale cruzimii de către regimul ilegitim și criminal comunist.
Statul român trebuie să recunoască și să onoreze nu doar memoria celor uciși în aceste locuri, ci și pe cei care au supraviețuit, oferindu-le, ca o formă de reparație morală, statutul de victime ale comunismului.
Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni-Ţuicani este încă un exemplu cutremurător a ceea ce a însemnat regimul comunist, care a supus copii nevinovați la tratamente inumane, în condiții degradante, răpindu-le viața și demnitatea.
Această realitate trebuie să fie cunoscută și transmisă generațiilor viitoare, pentru ca asemenea orori să nu se mai repete niciodată, iar tinerii din ziua de astăzi să nu se lase influențați de nostalgia selectivă sau de interpretări distorsionate ale trecutului.
Fiecare dintre aceste victime reprezintă o lecție dureroasă despre consecințele unui sistem opresiv, care a acționat prin abuzuri și cruzimi greu de imaginat”, spune Florin Soare, istoric și expert la IICCMER.
Căminul-spital pentru deficienți nerecuperabili este situat pe dealul Ţuicani, la marginea pădurii din Moreni, în partea de sud a oraşului cu același nume din județul Dâmbovița.
Începând cu 1948, în clădirea principală a funcționat spitalul chirurgical „Ștefan Gheorghiu”, iar din 1957 Preventoriul TBC pentru copii, pentru ca apoi să fie transformat în centru pentru copii neuropsihici și, în final, în centru pentru ceea ce, în medicina de specialitate, erau numiți copii „deficienți nerecuperabili”.
În perioada 1970-1997, instituția a devenit un loc de exterminare a minorilor, cu rate de mortalitate ce au depășit 70% din internări, în special în anii 1985-1989, spune investigația.
Între 1960 si 1970 a luat fiinţă Căminul-spital pentru copii neuropsihici parţial recuperabili, iar după adoptarea Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, căminul-spital a fost transformat în centru pentru deficienţi nerecuperabili.
Denumirea a fost menținută până în 1990, când a devenit cămin-spital pentru minori cu handicap sever.
Context istoric
Începând cu anul 1966, regimul Ceauşescu a iniţiat una dintre cele mai restrictive şi agresive politici pronatalitate, care a generat un număr impresionat de victime, cu referire atât la femeile decedate în urma întreruperilor ilegale de sarcină (peste 10.000 de femei), cât mai ales la abuzurile şi relele tratamente la care au fost supuşi copiii instituţionalizaţi.
Creşterea forţată a populaţiei, în baza unei decizii administrative a regimului, inspirată direct de Nicolae Ceaușescu, fără o pregătire prealabilă a infrastructurii instituționale și administrative necesare îngrijirii și creșterii unui număr mult mai mare de copii față de perioada precedentă, a generat o serie de efecte sociale dramatice.
Pe lângă creșterea exponențială a mortalității materne şi infantile, unul dintre efectele majore a fost „explozia” numărului de copii cu malformaţii congenitale grave, afecţiuni fizice şi psihice, diverse boli ereditare și/sau dobândite după naştere, dar și o creștere masivă a numărului copiilor abandonați și a celor orfani.
Toate aceste efecte, rezultat direct al interzicerii avortului cu scopul creșterii rapide a populației, au fost ascunse de către regim.
Urmare a politicilor oficiale de reducere a cheltuielilor sociale, printre care cele din sănătate și asistență socială, regimul a luat decizia internării copiilor considerați „irecuperabili” în cămine izolate, majoritatea aflate în spațiul rural, în condiții în condiţii insalubre, subnutriţi, subdezvoltaţi, unde un număr impresionant dintre ei şi-au găsit sfârşitul.
Din perspectiva politicilor regimului, care se regăsesc formulate în documentele oficiale, copiii „irecuperabili” instituționalizați erau considerați o povară pentru cheltuielile publice, urmare a faptului că întreținerea lor pe termen lung presupunea asistență medicală și socială continuă.
Din cauza lipsei asistenței medicale potrivite, a facilităților proprii unei astfel de activități, dar și a relelor tratamente aplicate ca urmare a situației economice precare, dar și în mod conștient de către personalul medical și cel de îngrijire din aceste instituții, mortalitatea în rândul acestei categorii a atins rate similare cu cele specifice programelor de exterminare.
Pe teritoriul României au funcţionat 24 de cămine-spital și secții de spital pentru copii considerați „irecuperabili”, în care au murit peste 15.000 de copii, conform estimărilor preliminare ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.
Sursa: IICCMER
Centrul era definit ca „unitate de ocrotire și asistență medicală a bolnavilor de la 3 la 18 ani suferinzi de boli cronice incurabile, în care se asigură în condiții legale cazare, întreţinere completă, asistenţă medicală şi posibilităţi pentru activităţi lucrative specifice cu caracter ergo-terapeutic”.
Probele ataşate denunţului depus de IICCMER arată că, pe toată perioada de referinţă (1970-1997), aceste scopuri au fost atinse doar într-o foarte mică măsură, iar centrul devine, prin ratele de mortalitate care au depăşit în anumite intervale temporale 70% din totalul celor internaţi, un veritabil loc de exterminare a minorilor cu deficienţe.
În perioada 1970-1989, au fost internați 906 minori la Căminul-spital Moreni-Ţuicani. Peste jumătate dintre aceştia, 474 minori, au fost transferaţi la Moreni în intervalul 1985-1989, majoritatea aduşi direct din leagăne situate la distanţe de peste 500 de kilometri, precum Arad şi Satu Mare.
Dintre cei 474 de minori internaţi în perioada 1985-1989 au murit 295 de copii, o mortalitate de peste 60%.
Numărul total de decese din perioada 1985-1989 a fost de 336 (41 dintre minorii decedaţi au fost internaţi înainte de 1985 ).
Din cei 134 de copii transferaţi de la Leagănul din Arad, 100 (75%) mor în căminul-spital astfel: 19 în prima lună de la internare, 28 în a doua, 24 în a treia, 11 în a patra.
Din cei 54 de copii transferaţi de la Leagănul din Satu Mare în lotul din 17 iunie 1988, nu mai puţin de 41 (76%) mor în căminul-spital astfel: 22 în prima lună de la internare (adică mai mult de jumătate), 12 în a doua, 4 în a treia, 2 în a patra.
Din cei 41 de copii decedaţi care proveneau de la Satu Mare, 35 au murit din cauza malnutriţiei.
Prin raportare la cei 110 minori internaţi în cursul anului 1990, doar 15 dintre ei au decedat (aproximativ 13%), cei mai mulţi în primele luni ale anului, înainte de venirea misiunilor umanitare străine.
Acest lucru evidenţiază clar că lipsa condiţiilor de îngrijire şi asistență a fost cauza reală a deceselor.
După 1990, venirea misiunilor umanitare străine nu a însemnat automat că minorii din centru au beneficiat de cele mai bune condiţii de îngrijire şi tratament. Acesta a fost un proces lung si anevoios care s-a întins pe întreaga durată a anilor 90, spune IICCMER.
Ceea ce vor să sublinieze experții IICCMER este că a fost suficientă o minimă intervenţie în alimentaţie şi asistenţă medicală pentru ca zeci de copii care erau altfel sortiţi morţii să fie salvaţi.
De asemenea, apariţia în presa internaţională a situaţiei căminelor de copii din România a determinat o mobilizare fără precedent pentru salvarea vieţii şi ajutorarea minorilor din aceste centre.
Peste 60 de copii salvați de Maica Tereza de la exterminare
În mai 1990, Maica Tereza, în calitate de fondatoare a ordinului Misionarele Carității, a vizitat România, oprindu-se şi la Căminul-spital pentru minori cu handicap sever Moreni-Ţuicani unde, cu acordul Ministerelor Sănătăţii şi Muncii, a preluat 63 de copii pe care i-a transferat la un adăpost special înfiinţat în Chitila, lângă Bucureşti.
Parte dintre aceşti copii care au fost salvaţi de la moarte au fost apoi adoptaţi de familii din Occident.
Transferul acestor minori de la o unitate medicală către un adăpost social a salvat practic viața a 63 de minori, nefiind nevoie decât de oferirea unor condiții mai bune de trai, alimentație, igienă, medicație și atenție.
„Probele denunţului, ce conturează regimul atroce la care au fost supuși minorii internaţi în Căminul spital pentru deficienți nerecuperabili Moreni, susţin existenţa unor rele tratamente care au dus la eliminarea fizică în perioada 1970-1997 a 497 minori şi a unui număr de 38 de beneficiari care au depăşit vârsta de 18 ani”, spun experții IICCMER.
Aproximativ 60% din cei internaţi în perioada 1970-1997 au murit în condiţii inumane, iar cei care au reuşit să supravieţuiască au rămas cu sechele fizice şi psihice pe care le-au purtat cu ei toată viața.
„Mai mult, dacă luăm în considerare doar intervalul 1985-1989, 336 de minori şi-au pierdut viaţa. Aşadar, peste 60% din totalul deceselor s-au înregistrat în numai 5 din cei 27 de ani de funcţionare”, spune IICCMER.
Pentru perioada 1985-1990, peste 90% dintre copiii internați proveneau de la leagănele din Arad, Satu-Mare, Dâmbovița, Ialomița, București, Brăila.
Peste 65% dintre cei transferați din leagăne în perioada 1985-1989 au murit din cauza malnutriției, la care se adaugă un procent de 26% decese prin bronhopneumonie.
Tulburările grave de nutriție – cu toate formele de malnutriţie protein-calorică foarte avansată până la complicație a bolilor cronice care apare atunci când procesele metabolice sunt accelerate, iar aportul alimentar este insuficient. – reprezintă principala cauză de deces în „Căminul-spital pentru deficienţi nerecuperabili Moreni”, cu un număr de 271 cazuri din totalul de 535 (50,75%). Lor li se adaugă cele 34 de cazuri de caşexie, adică un total de 57,01% din totalul deceselor de la Moreni.
„Ocrotire prin exterminare”
O statistică relevantă privitoare la cei decedaţi din cauza malnutriţiei este legată de durata supravieţuirii în căminul-spital de la Moreni.
Astfel, 57,52% dintre aceştia mureau în primele trei luni. Lor li se adaugă cei care mureau în maximum un an de la internare, adică o proporţie de peste 70%.
„Pornind de la premisa că principala cauză a malnutriţiei este lipsa unei alimentaţii corespunzătoare, iar principala cauză a deceselor înregistrate la Moreni a fost tocmai malnutriţia, putem avansa ipoteza existenţei unui regim de exterminare a minorilor din acest centru”, spune IICCMER.
Bronhopneumonia este a doua cea mai frecventă cauză de deces a copiilor din acest centru, cu un număr de 137 cazuri din totalul de 535 (25,66%).
Prezența acestui diagnostic între cauzele morții dovedește lipsa asistenței medicale corespunzătoare, precum și frigul și umezeala pe care le îndurau acești copii.
Numeroase mărturii şi documente, ataşate denunţului, fac dovada existenţei unor condiţii de trai care favorizau apariţia şi răspândirea afecţiunilor pulmonare: frigul din lunile de toamnă-iarnă, faptul că erau ținuți dezbrăcați, că stăteau și umblau goi pe pardoseala rece și udă din beton, sau îmbrăcați cu hainele umede, pentru că nu exista posibilitatea uscării lor complete, iar cei mai mulți dintre ei nu aveau control asupra funcțiilor primare.
Dintre cei 137 de copii care au murit de bronhopneumonie și afecțiuni pulmonare, 53 aveau vârsta de trei ani, 15 aveau 4 ani şi 13 aveau vârsta de 5 ani.
Aşadar, 60,9% dintre copiii care au murit din cauza bronhopneumoniei făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani, 20,3% din grupa 6-10 ani, 16.5% din grupa 11-17 şi 2,2% aveau peste 18 ani.
„Analiza cauzelor de deces pentru toți cei 535 de copii dovedește organizarea unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase (inumane și degradante), regim al cărui specific se traduce în alimentație vădit necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa posibilităților de înlăturare a efectelor nefavorabile cauzate de condițiile climaterice (frig, umezeală, mucegai etc.), lipsa asistenței medicale expresie latinească ce înseamnă „la locul său”, „pe poziție” sau „în locul original” și neacordarea asistenței medicale specializate în afara căminului şi izolarea de lumea înconjurătoare”, spune IICCMER în denunțul său.
Experții IICCMER vorbesc de „un atac sistematic îndreptat împotriva unei populații civile: minorii români cu afecțiuni psihice sau fizice pe care statul român, prin autoritățile regimului totalitar comunist, respectiv prin sistemul de sănătate și de asigurări sociale, ar fi trebuit să-i îngrijească”.
În sprijinul observației lor, ei fac legătura între cazul de la Moreni-Țuicani cu dosarul aflat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind căminul-spital de la Plătărești și cu abuzurile comise la centre din aceeaşi categorie precum: căminele-spital de la Cighid, Sighet, Păstrăveni, Siret, Vultureşti, Gradinari, Negru-Vodă, Râu Vadului, Timişul de Sus, Bădăcin.
Sistem instituțional de exterminare
Valul de copii născuţi ca urmare a Decretului 770/1966 şi numeroasele probleme medicale, sociale şi economice generate au determinat autorităţile să înființeze un sistem de ocrotire socială, bazat pe potenţialul şi utilitatea productivă a acestora.
Valoarea socială a copiilor internați era dată nu de afecțiunile de care sufereau și nici de nevoile lor umane, ci de potențialul productiv pe care puteau să-l aibă în viitor pentru stat. În consecință, și resursele economice erau alocate în funcție de posibilitatea ca acestea să fie recuperate prin activitatea utilă de mai târziu a celor internați.
Minorii consideraţi deficienţi erau împărţiţi, conform Legii 3/1970 în trei categorii: „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili”, fiind create instituţii dedicate în funcţie vârstă şi încadrare.
Această viziune asupra minorilor aflaţi în dificultate stabilea o delimitare între cei care foloseau construcţiei socialiste și cei „inutili”. Iar această „inutilitate” nu era dictată de natura afecţiunii cronice nerecuperabile, ci de costurile totale ale recuperării şi îngrijirii, la care părinţii erau obligaţi să contribuie, prin plata unei sume lunare, care se reținea automat din salariu.
Astfel, indiferent de problemele medicale pe care le aveau, minorii fără părinţi sau cei proveniţi din familii dezorganizate aveau cele mai multe şanse să ajungă într-un cămin pentru nerecuperabili şi, implicit, cele mai puţine şanse de supravieţuire.
Încadrările în categoriile de „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili” erau făcute de comisiile de diagnostic şi triere a copiilor cu afecţiuni neuropsihice care funcţionau pe lângă policlinicile judeţene. Trimiterea spre Căminele-spital era aproape definitivă şi bloca posibilitatea de recuperare medicală a minorului, iar revenirea în familie devenea foarte dificilă din punct de vedere birocratic.
În foarte multe cazuri, copii perfect sănătoşi fizic şi psihic sau cel mult cu anumite infirmităţi fizice recuperabile, erau trimişi spre astfel de instituţii, unde nu beneficiau de niciun program de recuperare.
Prin medicaţia inadecvată, lipsa de îngrijire, lipsa de preocupare pentru dezvoltarea psiho-somatică, cei mai mulţi dintre copiii sănătoşi ajungeau să capete deficienţe majore, urmare a hospitalismului.
Deciziile finale cu privire la internarea minorilor în căminele-spital erau luate de către comisiile județene de ocrotire a minorilor (COM), care funcționau în baza Legii nr.3/1970. COM-urile funcționau pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare județene și cel al municipiului Bucureşti.
Sursa: IICCMER
La finele regimului comunist în România funcţionau 23 de cămine pentru minori deficienți nerecuperabili, la care se adăugau patru secţii în cămine-spital pentru adulţi, capacitatea totală fiind de 4465 de locuri.
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a depus până în prezent două sesizări penale, ce vizează crime sistemice și sistematice comise de către statul român împotriva minorilor instituţionalizaţi din căminele-spital Cighid, Sighetu Marmaţiei, Păstrăveni şi Spitalul de neuropsihiatrie infantilă Siret, totalizând 2.207 decese:
- Cighid: 143 decese;
- Sighetu Marmaţiei: 239 decese;
- Păstrăveni: 394 decese;
- Siret: 1.531 decese;
- Plătăreşti: 436 decese.
Căminele-spital, spații de exterminare a indivizilor neproductivi pentru societate din ordinul autorităților comuniste
Căminele pentru cei considerați deficienți nerecuperabili erau unități de ocrotire a minorilor cu vârste între 3 și 18 ani, suferinzi de boli cronice incurabile, fizice sau psihice, după cum stipula art. 5 din Legea nr.3/1970.
Legea stabilea că aceste centre aveau menirea de a „asigura minorilor cazarea, întreţinerea completă, condiţiile de îngrijire şi tratament medical corespunzător menţinerii sau ameliorării sănătăţii, urmărind formarea deprinderilor de autoservire”.
În realitate, din cauza lipsei acute de personal, a resurselor limitate şi a condiţiilor de viaţă, deveneau locuri în care simpla supravieţuire devenea o excepție, fără să se pună problema vindecării, ceea ce arată, în baza dovezilor și mărturiilor colectate, că scopul real acestor instituții era acela de a-i elimina pe cei „neproductivi”, spune IICCMER.
În sprijinul celor susținute, experții se referă la condițiile de trai din astfel de instituţii.
Clădirile erau aproape complet izolate de comunitate, de obicei situate în afara localităţilor, unde copiii erau ţinuţi în camere vechi şi improprii, în condiţii greu de imaginat.
Alimentația necorespunzătoare, nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare, lipsa hainelor, frigul, igrasia, lipsa asistenței medicale, personalul insuficient şi necalificat, toate acestea au dus la o rată șocantă a deceselor, fapt care califică regimul acestor instituții ca fiind unul de exterminare.
Ipoteza este susţinută de faptul că, în toate aceste cămine spital, condiţiile precare de găzduire au dus nemijlocit la suprimarea vieţii a celei mai mari părţi dintre minorii internaţi.
Însăși existența unor cămine precum cel de la Cighid, în care mortalitatea a fost de peste 80%, decese cauzate în principal de bronhopneumonii, potrivit documentelor medicale, confirmă această apreciere.
Și în celelalte instituții investigate de către IICCMER, situația era similară:
- la Păstrăveni, din 718 minori internați au decedat 394, 47% având drept cauză bronhopneumonia și 15% malnutriția proteocalorică;
- la Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației au decedat cel puţin 279 de copii, dintr-un total de 782 internați, peste 50% din cauza bronhopneumoniei;
- la Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret, din cei 4586 de minori internați în perioada 1965-1989, și-au pierdut viața nu mai puțin de 1541, 61% din cauza bronhopneumoniei și tot aici, dacă luăm ca interval de referință perioada 1980-1991, când au decedat 356 de minori, procentul celor decedați din cauza bronhopneumoniei crește la aproape 70%.
IICCMER spune că autoritățile administrative și medicale ale regimului nu considerau că această categorie de indivizi trebuie să se bucure de protecția legilor aflate la acel moment în vigoare, dovadă:
- aplicarea unei scheme unice de medicație, fără corelare cu celelalte afecțiuni de care suferea majoritatea celor internați, menită în principal să obțină efecte antipsihotice,
- prezența aproape unanimă a bolilor asociate cu alimentația proastă,
- absența cronică a igienei,
- permanentizarea relelor tratamente,
- lipsa preocupării de a interveni prin transferul către alte unități spitalicești a copiilor a căror stare de sănătate se deteriora rapid,
- absența oficializată a personalului calificat de îngrijire,
- lipsa autopsiilor și a anchetelor menite să lămurească atât cauzele cât și circumstanțele deceselor copiilor,
- absența unei reacții oficiale cuantificabile în altceva decât acte birocratice și a unor măsuri concrete de îmbunătățire a condițiilor de viață și de tratament ale copiilor „irecuperabili”,
- lipsa măsurilor de responsabilizare juridică a personalului care se făcea direct vinovat (plângeri, dosare penale, plângeri pentru abuz în serviciu, rapoarte de autopsie, anchete) după ce controalele formale ale autorităților superioare au constatat creșterea accelerată a ratei de mortalitate în aceste instituții, ceea ce arată că la nivel politic o astfel de situație era nu doar cunoscută, dar și oficial acceptată, ca fiind un efect colateral al „raționalizării” cheltuielilor de asistență medicală și de sănătate.
Toate acestea pledează pentru ideea existenței unui program neoficializat, dar pus în fiecare zi în practică, de „optimizare socială”, prin exterminarea copiilor „irecuperabili” instituționalizați.
Încurajarea de către autorități, prin absența unor reacții de reinstaurare a legalității, a asistenței medicale improprii, a subalimentării, aplicarea cotidiană a relelor tratamente în condiții de impunitate, ignorarea ratei accelerate a deceselor, absența măsurilor concrete de prevenire a deceselor, de unde și speranța de viață mică în astfel de instituții, dar și a procedurilor legale asociate cu decesele persoanelor aflate în îngrijirea statului, arată că statul comunist încuraja reducerea prin mortalitate accelerată a acestei categorii, situație care pledează pentru existența unui program de exterminare.
Mortalitatea mare din aceste instituții este efectul direct al unor decizii oficiale ale statului comunist, care au avut drept consecință dezumanizarea celor mai vulnerabile categorii sociale în conștiința celor care aveau datoria să-i îngrijească și să le aline suferințele, la pierderea valorii vieții acestora, situație pe care au exploatat-o conștient și continuu, prin impunitatea de care se bucurau din partea statului comunist, cei care au fost responsabili direct cu îngrijirea, alinarea suferințelor și vindecarea copiilor internați.
Prestațiile profesionale improprii, absența tratamentelor medicale adecvate sau absența lor desăvârșită, tratamentele inumane continue la care au fost supuși copiii „irecuperabili” internați în aceste instituții sunt rezultatul acțiunilor directe și/sau a lipsei de reacție a personalului medical și non-medical din acestea, care astfel a devenit parte integrantă și activă a programului de exterminare a acestei categorii.
Sursa: IICCMER
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI
