„Eu cred că trebuie să ne orientăm nici spre Est (Rusia, n.r.), nici spre Vest (Occident, n.r.), ci spre România, înainte de toate”, declara într-o dezbatere publică în 1990 candidatul la prezidențiale de atunci, Ion Iliescu.
Replica era adresată contracandidatului său din partea Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat, Ion Rațiu, om politic reîntors în țară la scurt timp după execuția soților Ceaușescu.
Era, de altfel, și una din puținele oportunități diplomatice ale României după 42 de ani de dictatură comunistă.
În trecut, România avusese de mult prea puține ori șansa de a-și alege taberele diplomatice. Primele relații diplomatice apărute în Evul Mediu erau pur ocazionale și în funcție de necesități, iar odată cu consolidarea influenței Imperiului Otoman, domnitorii Țărilor Românești au fost nevoiți să își trimită agenți diplomatici – denumiți capuchehaie – la Constantinopol.
Iar câteva sute de ani mai târziu, în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, România, prinsă la mijloc de Germania azistă și Uniunea Sovietică, a ales din nevoie să se alieze cu prima pentru a-și asigura supraviețuirea statală. Ce a urmat după a fost o tragedie națională, marcată cu sute de mii de morți, genocid împotriva minorităților și instaurarea forțată a comunismului.
Însă este anul 1990. În timp ce oamenii ieșiți cu doar câteva luni în urmă în stradă strigaseră pentru libertate și un trai mai bun, primii candidați politici pentru funcția de președinte le ofereau cetățenilor șansa de a-și alege primul lider democrat al țării și de a seta direcția relațiilor externe ale țării.
În 1993, România semna Acordul de Asociere cu UE, urmând ca doi ani mai târziu autoritățile de la București să depună aplicația de aderare. În 2000, țara a fost invitată alături de Bulgaria, Letonia, Lituania și Slovacia să înceapă procesul de negociere pentru aderare. Însă economia, grav afectată de privatizări și de terapia de șoc, avea să întârzie aderarea cu încă alți șapte ani.
Iar în cazul NATO, România a fost prima țară care să se alăture Parteneriatului pentru Pace în ianuarie 1994. Zece ani mai târziu, primea statutul de țară membră NATO, semn că integrarea statelor din Europa Centrală și de Est în structurile euro-atlantice funcționa.
Însă în ciuda eforturilor diplomatice post-decembriste, traseul nu a fost mereu unul lin.
Din cauza corupției, a fost nevoie de implementarea Mecanismului de Cooperare și Verificare și de garanția că România își va reforma sistemul judiciar astfel încât să poată țină pasul cu restul statelor democrate din UE.
Lipsa îndeplinirii criteriilor MCV până la finalul lui 2022, când Comisia a recomandat suspendarea sa, a fost și unul din motivele pentru care autorităților de la București li s-a refuzat aderarea la spațiul de liberă circulație Schengen în toți anii care au urmat intrării în UE.
Recent, Austria a votat împotriva României pe motivul crizei migrației – asta, în ciuda asigurărilor date de ministrul de Interne al țării, Lucian Bode, că nu Bucureștiul se face responsabil de problema cu care Viena se confruntă.
Ministrul de Interne austriac, cel care a dat votul negativ, a părăsit reuniunea Consiliului JAI fără a vorbi cu jurnaliștii români, plasându-și, în schimb, bodyguarzii în dreptul lor. Iar în ciuda frustrării create de moment, o întrebare a rămas pe buzele multora: în ce fel este și statul român responsabil de eșecul aderării la Schengen?
La finalul unui an, în plin război în Ucraina și după eforturi diplomatice de aderare la Schengen scurtate brusc, diplomația românească are nevoie de un bilanț.
Într-un interviu acordat în trecut de Ștefan Popescu Europei Libere, expertul român în politici internaționale afirma că opoziția Austriei reprezintă, de asemenea, și un eșec al diplomației românești.
„Diplomația de la București, instituțiile vizate – ministere, președinție – nu au funcționat, iar autoritățile de la București, plătite de contribuabilii români, trebuie să explice care sunt adevăratele motive ale refuzului Austriei”, afirma atunci Ștefan Popescu.
În condițiile în care politicienii români au început să se agite mai mult pe tema Schengen abia în luna octombrie, era de așteptat ca opoziția Olandei și Austriei, față de aderarea României să nu se rezolve peste noapte.
De ce e importantă o discuție despre diplomație?
Miza discuției legate de diplomație este pe măsură. Potrivit Ministerului de Externe, România are în prezent 94 de ambasade, 143 de consulate și 56 oficii consulare de carieră ce coordonează activitatea diplomatică de peste hotare.
Cea mai mare reprezentanță diplomatică a României se află în Spania, unde în momentul de față se găsesc Ambasada de la Madrid și alte opt consulate răspândite pe întreg teritoriul țării iberice.
Misiunile diplomatice românești se află și ele în curs de extindere. În 2018, statul român a inaugurat ultima misiune diplomatică în Oman, în timp ce în 2022, autoritățile de la București au operaționalizat o serie de consulate generale la Chișinău, Londra, Madrid, Paris și Roma.
„Consulatul General al României de la Salzburg și-a început parțial activitatea în cursul lunii decembrie 2022, urmând să fie deplin operaționalizat la începutul lunii martie 2023”, precizează MAE în comunicatul dat Europei Libere.
În ultimii ani, pe fondul aderării statului român NATO și UE, mai multe studii academice recente au ajuns să clasifice România drept o putere mijlocie (middle power).
Europa Liberă derulează săptămâna aceasta o campanie intitulată #diplomație. Colegii mei au încercat să pună în ordine perioada de glorie a diplomației românești, să prezinte un timeline al epopeii Schengen și să afle cum își întreține România relațiile cu continentul african sau cum își coordonează misiunile diplomatice românești activitatea în statele aflate în conflict.
Potențial este, resurse diplomatice sunt, însă ultimele piedici pe plan politic internațional dau curs euroscepticismului și riscă să arunce în aer progresul și relațiile apropiate cu alte state din UE.
