Marți, pe 9 iulie, începe la Washington summitul NATO - sunt 75 de ani de la crearea Alianței. O parte a summitului care durează până pe 11 iulie este confirmarea noului secretar general al Alianței după un deceniu. Întâlnirea liderilor celor 32 de țări membre ale Alianței Nord-Altantice se va concentra pe alte câteva subiecte majore: sprijinul acordat Ucrainei pentru a se apăra împotriva Rusiei; cât de pregătită e Alianța în cazul unui atac; provocarea ridicată de China în Oceanul Pacific. Europa Liberă urmărește discuțiile și vă prezintă personajele-cheie ale summitului, cele mai importante decizii și agenda evenimentului.
La început au fost SUA, Marea Britanie, Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Norvegia și Portugalia.
Cele 12 țări care semnau, pe 4 aprilie 1949, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord, sperau că nou-înființata alianță militară va preveni amenințarea pe care Uniunea Sovietică o reprezenta pentru lumea occidentală, dar și că va descuraja apariția altor regimuri naționaliste precum cel nazist – care a dus la cel de-al Doilea Război Mondial.
Efectele celui mai mare război din istorie erau încă vizibile în Europa. În jur de 36,5 milioane de europeni muriseră în conflagrație, jumătate dintre ei civili.
Metropolele europene erau încă în ruine, iar zeci de milioane de oameni trăiau în mizerie și foame, mulți în lagăre de refugiați sau pe străzi. Filme-document precum „Roma, oraș deschis” sau „Germania, anul zero” – ale regizorului italian Roberto Rosselini – arată devastarea cu care se confrunta Europa Occidentală în acei ani de după război.
Pentru europeni, North Altlantic Treaty Organization (NATO) era dovada că SUA renunță definitiv la izolaționismul de la începutul războiului și va avea o prezență mult mai importantă decât până atunci în apărarea continentului.
În discursul său din 1949, de la semnarea Tratatului, președintele american Harry Truman spunea:
„Pentru noi, războiul nu este inevitabil”, a spus Truman. „Bărbații cu curaj și viziune încă își pot făuri propriul destin. Ei pot alege sclavia sau libertatea, războiul sau pacea. Nu am nicio îndoială pe care o vor alege.”
La 75 de ani de la acel moment, membrii Alianței – astăzi 32 – se întorc la Washington la un summit care are loc într-o perioadă în care pacea din Europa este pusă din nou în pericol de un lider care – la fel ca Stalin acum trei sferturi de veac – și-ar dori ca Europa să fie împărțită între Est și Vest.
Este vorba de Vladimir Putin.
Importanța Articolului 5
Cel mai important articol din Tratat este fără doar și poate al cincilea.
Articolul 5 prevede că, dacă una dintre țările membre ale NATO este atacată, se va considera un atac asupra tuturor celorlalți membri.
În întreaga istorie a NATO, Art. 5 a fost invocat o singură dată – după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite.
America, cea mai importantă forță nucleară la momentul înființării NATO, a fost sceptică cu privire la acest articol, deoarece Constituția SUA dă numai Congresului puterea de a declara război, spune John Deni, istoric NATO și profesor la Colegiul de Război al Armatei SUA, John Deni pentru RFE/RL.
Înainte de Tratat, Washingtonul semnase, totuși, Pactul de la Rio din 1947, care asigura asistență reciprocă în toată emisfera vestică, dar nu avea niciun angajament militar.
Deni afirmă că acest lucru a deschis ușa pentru cinci parteneri europeni – Belgia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos și Regatul Unit – să se apropie de Statele Unite în scopul apărării colective europene.
„Am fost parteneri reticenți”, declară Deni, care menționează că Articolul 5 „a fost creația britanicilor”.
Publicului american i s-a spus că tratatul este o modalitate de a se opune comunismului, însă oficialii de la Washington vedeau în Tratat și o modalitate de a asigura stabilitate economică și succes în Europa, de care SUA aveau nevoie.
În cuvintele lui Truman, NATO ar fi „un bastion care ne va permite să continuăm adevărata afacere a guvernului și a societății – afacerea de a obține o viață mai plină și mai fericită pentru toți cetățenii noștri”.
Deni spune că evenimentele din 1948 – lovitura de stat din Cehoslovacia și blocada sovietică a Berlinului – au alertat SUA cu privire la impactul instabilității asupra economiei europene.
Uniunea Sovietică a fost informată că Organizația Tratatului Atlanticului de Nord însemna că membrii săi vor fi în apărare comună.
După ce și Germania de Vest a aderat la NATO, în 1955, Uniunea Sovietică a înființat Pactul de la Varșovia, o alianță politică și militară a țărilor din Europa Răsăriteană.
Pactul a fost desființat dizolvat în 1991, cu câteva luni înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice.
Pactul de la Varșovia
Cunoscut și ca Tratatul de la Varșovia, denumirea oficială a acestuia a fost „Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală” din care făceau parte țările din partea estică a Europei și statele integrate în URSS.
Pactul de la Varșovia a fost inițiat de către liderul sovietic Nikita Hrușciov în 1955, ca răspuns la formarea NATO cu șase ani înainte.
Oficial, principalul obiectiv era asigurarea securității Uniunii Sovietice și a țărilor satelit. Neoficial, pactul avea ca scop controlul direct al Moscovei prin trimiterea de trupe pe teritoriul „țărilor prietene”.
Tratatul de la Varșovia a încetat oficial să mai existe în iulie 1991, într-o întâlnire de la Praga a membrilor săi:
- Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
- Republica Socialistă Cehoslovacă
- Republica Populară Polonă
- Republica Socialistă România
- Republica Populară Ungară
- Republica Populară Bulgară
- Republica Democrată Germană (Germania de Est)
Republica Populară Albaneză a făcut parte din pact numai între anii 1955–1968.
Extinderea NATO
Până ca Germania de Vest să acceadă la NATO, Alianța se extinsese deja, în 1952.
La trei ani de la semnarea Tratatului de la Washington, pe 18 februarie 1952, doi ani după sprijinul sovietic pentru invazia nord-coreeană asupra Coreei de Sud, Grecia și Turcia au aderat la NATO.
Acest lucru a permis NATO să-și consolideze flancul sudic, într-o perioadă în care forțele occidentale se temeau de expansiunea comuniștilor și în alte regiuni ale lumii.
Aderarea la NATO a redus influența comunistă în Grecia – o țară care se recupera din războiul civil – și a eliberat Turcia de presiunea sovietică pentru accesul la rutele maritime strategice cheie.
După război, Republica Federală Germania a aderat oficial la Uniunea de Vest la 23 octombrie 1954, iar statutul său de țară ocupată a luat sfârșit când convențiile Bonn-Paris au intrat în vigoare, la 5 mai 1955.
A doua zi, a devenit a 15-a țară membră a NATO.
Aderarea Germania de Vest – cum mai era cunoscută țara – a fost rezultatul mai multor deliberări dintre liderii occidentali și cei germani.
Inițial, Franța a propus crearea unei Comunități Europene de Apărare – o soluție europeană la problema germană. Cu toate acestea, Senatul francez s-a opus planului, iar propunerea a eșuat. Aderarea la NATO a rămas singura soluție viabilă.
Ea a avut loc cu trei condiții: învingătorii de după război (Franța, Regatul Unit, Statele Unite și Uniunea Sovietică) trebuiau să pună capăt ocupației Republicii Federale Germania; Italia și Germania de Vest trebuiau admise în agenția militară a Uniunii Europei Occidentale.
35 de ani mai târziu, după ce a devenit clar că Uniunea Sovietică a pierdut Războiul Rece și zidul Berlinului a fost dărâmat, reunificarea Germaniei (3 octombrie 1990) a făcut și ca landurile fostei Republici Democrate Germane să devină teritoriul NATO.
Următoarea extindere a NATO a avut loc aproape trei decenii mai târziu, când Spania – la șapte ani de la sfârșitul dictaturii lui Franco – s-a alăturat Alianței, în 1982.
Aderarea țării iberice a avut loc pe fondul unei opoziții publice considerabile atât internaționale cât și, în primă fază, în interiorul Spaniei.
Spania a participat pe deplin la structurile politice ale Organizației, dar s-a abținut să participe la structura militară integrată – poziție pe care a reafirmat-o într-un referendum organizat în 1986.
Parlamentul spaniol a aprobat participarea țării la structura de comandă militară integrată abia în 1996, decizie care a coincis cu numirea doctorului Javier Solana ca prim secretar general spaniol al NATO (1995-1999).
Câștigarea Războiului Rece de către Vest și dorința multor țări din fostul bloc sovietic de a se alătura structurilor euro-atlantice a dus la primul val de extindere a NATO în Europa Centrală și de Est.
Cehia, Ungaria și Polonia au fost invitate să înceapă discuțiile de aderare la Summitul Alianței de la Madrid din 1997, iar pe 12 martie 1999 au devenit primii foști membri ai Pactului de la Varșovia care au aderat la NATO.
Tot atunci, bazându-se în mare parte pe experiența dobândită în timpul acestui proces de aderare, NATO a lansat Planul de acțiune pentru aderare – sau MAP – la Summit-ul de la Washington din aprilie 1999.
MAP a fost înființat pentru a ajuta țările care aspiră la NATO să pregătească procesul de aderare.
Așa s-a ajuns, în 2004, la cea mai importantă extindere a Alianței de după semnarea Tratatului din 1949.
România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia au fost invitate să înceapă discuțiile de aderare la Summit-ul de la Praga al Alianței din 2002.
Doi ani mai târziu, pe 29 martie 2004, toate au devenit oficial membre ale Alianței.
Despre aderarea României la NATO, Europa Liberă a scris în mai multe rânduri. Emil Constantinescu, președintele României între 1996 și 2000, a povestit recent, la Europa Liberă, cum au început negocierile fructificate cu aderarea din mandatului succesorului său de la Palatul Cotroceni, Ion Iliescu.
„Momentul decisiv a fost respectarea statutului de partener strategic al Statelor Unite cu ocazia intervenției în Kosovo”, a spus Emil Constantinescu.
Interviul integral, acordat cu ocazia împlinirii a 75 de ani de NATO, mai jos.
După valul din 2004, NATO a continuat extinderea în Balcani: Albania și Croația în 2009, Muntenegru în 2017 și Macedonia de Nord în 2020.
Războiul declanșat de Federația Rusă în Ucraina a dus la extinderea Alianței și în Scandinavia. Mai întâi a aderat Finlanda, în 2023, urmată de Suedia – a cărei aderare a fost întârziată de opoziția Turciei.
Articol scris cu informații publicate de RFE/RL și de pe site-ul oficial al NATO.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
