Soarta fabricilor de zahăr din România a reintrat pe agenda publică a guvernanților în contextul provocărilor economice aduse de războiul din Ucraina și al creșterilor de prețuri la bunurile de consum.
Problema a devenit și mai stringentă odată cu anunțul oficial al gigantului francez Tereos de închidere a fabricii de zahăr din Luduș, județul Mureș.
Este una din cele doar două fabrici din țară unde se mai produce zahăr din recolta locală de sfeclă de zahăr. Cealaltă e la Roman, deținută de grupul austriac Agrana.
În 1990 erau peste 30 de astfel de unități în România.
La începutul lunii, Guvernul a mandatat Ministerul Agriculturii să negocieze cu reprezentanții celor aproape 300 de fermieri contractați în mod obișnuit de fabrica din Luduș, dar și cu conducerea companiei, pentru ca unitatea să rămână în viață.
Fermierii din zonă cultivă anual zeci sau chiar sute de hectare cu sfeclă, fiind încurajați și de subvenția acordată de UE: peste 800 de euro la hectar; una din cele mai mari din domeniul agricol.
Închiderea fabricii îi afectează în primul rând pe cei 150 de salariați, aceștia fiind trimiși deja în șomaj tehnic.
Mai mult, eventuala închidere a fabricii ar face ca producția internă, care asigură maxim 25% din consumul intern - circa 100.000 de tone dintr-un total estimat la 500.000 - să scadă și mai tare.
Demersurilor ministrului Agriculturii, Adrian Chesnoiu, cu privire la fabrica din Luduș se adaugă intențiilor unor investitori privați de a repune în funcțiune fabrica din Bod, Brașov. Cu o tradiție de peste 120 de ani, aceasta se află acum în reorganizare judiciară.
Demersurile guvernamentale sunt tardive sau chiar nerealiste, după unii specialiști și vin după decenii în care producția locală a fost în declin constant.
După '90, numeroase fabrici din cele peste 30 care funcționau au ajuns direct la fier vechi, în timp ce altele, precum cea din Oradea sau cele deținute de Lemarco în Urziceni și Liești, și-au închis porțile.
Povestea închiderii a zeci de fabrici nu este deloc dulce, dar, pe de altă parte, mitul industriei românești de altă dată este cu multe nuanțe și în acest domeniu. Asta nu explică degringolada de după 1990.
Importurile din Germania, (aproape) de zece ori mai mari decât în 2010
România importa zahăr încă din anii comunismului - în special zahăr brut pentru rafinare - spune Mircea Gherghe, fost director al fabricii de zahăr Bod în anii '90.
Datele transmise Europei Libere de Institutul Național de Statistică (INS) arată însă transformările din ultimul deceniu, când zahărul din trestie adus din Brazilia sau Cuba nu mai este dominant în privința importurilor.
În 1990, România importa aproape 300.000 de tone de zahăr, potrivit datelor transmise Europei Libere de Institutul Național de Statistică (INS), care fac o radiografie a importurilor în ultimii 30 de ani. În anul 2000 importurile au depășit 500.000 de tone, în majoritate covârșitoare din Brazilia (peste 300.000 de tone) și Cuba (peste 100.000 de tone).
În ultimii 20 de ani cantitatea totală a importurilor au scăzut ajungând în 2021 a totalizat 430.000 de tone. Unii specialiști pun acest fapt pe fondul scăderii consumului de zahăr în țară în general - de la aproximativ 600.000 de tone în anii comunismului, la 450.000 de tone în prezent.
Cantitățile cuprind, la un loc, atât zahărul din trestie (zahăr brut, supus rafinării în România) cât și cel din sfeclă de zahăr și zaharoza chimic pură, în stare solidă, potrivit INS.
În 2021, România a importat cel mai mult zahăr din Germania - 95.000 de tone, de aproape 10 ori mai mult decât în 2010, când importa mai puțin de 12.000 de tone. Pe locul 2 sunt importurile din Brazilia (68.000 t), urmate de cele din Austria (55.000 t) și Polonia (50.000 t).
Declinul importurilor din Brazilia și Cuba (30.000 de tone în 2021) a mers în parlel cu ascensiunea spectaculoasă a importurilor din țările europene amintite, comparativ cu 2010 (9.000 de tone din Austria și 8.000 de tone din Polonia).
Practic pe fondul închiderii atât a unor noi unități de producție, Pfeifer&Langen , din Oradea (extracție din sfeclă) sau Lemarco (rafinare de zahăr brut), a scăzut capacitatea de producție pe ambele componente. Astfel, au crescut importurile de zahăr produs sau rafinat în Europa.
Au pierdut competiția tehnologică încă din anii '80
În primul rând fabricile de zahăr autohtone au pierdut încă din anii '80-'90 lupta cu competitivitatea fabricilor din țările vestice, a arătat Mircea Gherghe.,
„Toate fabricile românești, chiar și cele 'modernizate' erau în afara schemei de fabrică modernă, în accepțiune vestică, la începutul anilor '90. Noi am modernizat cu tehnologie depășită, pe când în Occident în anii '80 a început un amplu proces de modernizare și retehnologizare a industriei zahărului”, a explicat el.
În condițiile în care 80% din costurile producției zahărului sunt generate de materia primă și de consumul de gaz, acestea fiind „costuri exterioare, pe care nu le poți controla”, țările vestice au optimizat la maxim marja de 20% prin îmbunătățirea substanțială a tehnologiei de producție.
Dacă la Bod lucrau 350 de angajați pentru prelucrarea unei cantități între 2.000 - 4.000 de tone de sfeclă în 24 de ore, în fabrici din vest erau suficienți 90 de oameni pentru procesarea a 7.000, 12.000 și chiar 16.000 de tone zilnic.
„Practic totul se lucra și se lucrează pe calculatoare de proces, tot ce înseamnă conducere automată, toți angajații dintr-o fabrică vestică erau practic oameni de întreținere”, a explicat el.
Mai mult, tehnologia din fabricile vestice - aparatură de concentrare, evaporare și cristalizare - reduce semnificativ și consumul de bază, energetic.
„Noi nu am mai făcut pasul acesta. Fabricile moderne nici nu mai construiesc hale, au un turn ca la rafinăriile mari, de sus până jos, bagă zeama concentrată sus și merge în cădere liberă până jos, de unde scot zahărul, adică fără oameni, fără nimic, este conducere automată”.
Fabrici în zone nefavorabile sfeclei
Multe din cele 33 de fabrici existente încă în România în 1990 erau de la bun început nefezabile, a mai arătat Mircea Gherghe. E vorba în special de cele din sudul țării, dar nu numai. Spre exemplu, la Giurgiu se aducea încă din vremuri istorice sfeclă cu șlepurile din Bulgaria, pentru prelucrare. La Sascut, exista o fabrică care era mai degrabă un atelier, a exemplificat el.
Acestora li s-au adăugat fabrici la Călărași, Corabia, Urziceni, Năvodari sau Babadag. Unele puteau fi rentabile cel mult pentru rafinarea zahărului brut.
„Nu erau zone fezabile, să poți obține producții rentabile și purități bune. Programul de dezvoltare al industriei zahărului din perioada comunistă nu avea la bază un calcul științific, pe baza studiilor, veneau cereri din teritoriu, de la secretarii de partid, că voiau să aibă o fabrică, borhotul era oricum bun la animale...”.
Fabricile respective asigurau în schimb locuri de muncă pentru oamenii din comunitate, singurul lucru avut în vedere de comuniști.
„Toate fabricile de 1.000 până la 3.000 de tone sunt imposibil de intrat pe rentabilitate normală. Fabrica din Bod a supraviețuit doar pentru că avea cea mai bună zonă de cultură din România. Dacă media de extracție la nivel național era undeva la 10,5 kilograme de zahăr la suta de kilograme de sfeclă, Bodul avea undeva între 14,5 până la 16”, a spus fostul director al fabricii.
Vârful de performanță de la Bod din acea perioadă a devenit standardul minim de productivitate din prezent.
Mircea Gherghe a explicat că și fabrica din Luduș a reușit să rămână în viață până în acest an, tocmai pentru că are zonă de cultură.
„Singurele zone viabile de cultură sunt zona Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, până către Oradea plus încă o zonă, în nordul Moldovei, zona Botoșani, până la Roman. Acolo s-a construit în anii '60, cu tehnologie franceză, o fabrică la Bucecea, una din cele mai bune din România și care acum e tăiată la fier vechi”, a detaliat el.
Zonele favorabile culturii de sfeclă - aproape 1 milion de hectare au fost cultivate în 2020 - nu pot asigura întreg necesarul de consum, estimat la 450.000 - 500.000 de tone, cifră pusă de altfel la îndoială de Gherghe.
De aceea rafinarea masivă a zahărului brut din trestie de zahăr importată, din Brazilia sau Cuba, a fost și rămâne o necesitate a pieței, în continuare.
„Ca să asigurăm necesarul de consum, mai rafinam zahăr brut și cu câteva fabrici care rafinau, reușeam. Zahărul brut cam 80-100 de dolari tona, mai costa maxim 60 de dolari rafinarea, iar cel tos se vinde cu 340 de dolari tona, deci mai mult decât dublu. Prețurile scăzute la zahăr erau date de rafinare”, a arătat Gherghe.
Tocmai de aceea nu își explică cum companii precum Lemarco au ajuns să intre în faliment.
„Am vrut să o privatizăm în regim propriu, nu ne-au lăsat nomenclaturiștii”
Discuția ajunge astfel la dedesubturile declinului fabricilor de profil. Mircea Gherghe a condus fabrica din Bod imediat după '90, iar unitatea a reușit să genereze profit considerabil.
În 1993, spre exemplu, câștigul a ajuns și la 2 milioane de dolari anual, grație mai multor stratageme aplicate. Realizarea de contracte cu cât mai puțini furnizori, pe aceeași cantitate, plata în zahăr pentru achiziții sau contracte cu fabrici producătoare de dulciuri.
„Am dezvoltat fabrica și apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu ea. Am vrut să o privatizăm în regim propriu, nu ne-au lăsat, puseseră foștii nomenclaturiști ochii. Erau ei pe listă să privatizeze, nu te lăsau. Ca să înțelegem cum s-au privatizat fabrici, care s-au tăiat la fier vechi, că altceva nu știau”, a adăugat cu năduf Mircea Gherghe.
Mărturisește că prosperitatea fabricii a fost în primul rând și o chestiune de mândrie profesională, fiind inginer în industria zahărului.
De altfel, s-a judecat ani la rândul în instanță, ca urmare a modului în care a fost privatizată fabrica în 1998. A fost preluată atunci de Dan Tartagă, condamnat ulterior de instanță pentru infracțiuni economice, tocmai în dosarul de privatizare al fabricii.
„Industria românească de zahăr, ca și celelalte industrii, a fost distrusă de oamenii de acolo, sindicate, directori, care s-au pus pe furat, pe distrus, șmecherii, vândut sub preț. Nu au avut grijă de fabricile lor”, spune Gherghe.
De partea sa stă derularea evenimentelor. În 2010, fabrica din Bod a intrat oficial în insolvență, iar în 2018 în faliment. Scoasă la vânzare pentru 6 milioane de lei, a fost achiziționată de un investitor privat, care intenționează să reia producția.
Însă este nevoie de investiții masive și pricepere, a spus fostul director.
„Din punctul meu de vedere, una, două, trei fabrici de zahăr și din punct de vedere strategic este important să existe. Ar trebui ajutate și să rafineze zahăr brut, că altfel ele ar fi capabile să producă și din sfeclă. Dacă ele nu sunt cuplate cu agricultura nu îndeplinesc misiunea pe care o au. Să intre în circuitul ăsta de dezvoltare agricolă”, a concis el.
Zahăr UE, dominant la raft
Situația ilustrată mai sus cu datele INS cu privire la importuri corespund cu realitatea din magazine.
Majoritatea mărcilor de zahăr cristal disponibile azi în supermarketuri - de la Coronița la Diamant - au inscripționat pe ambalaj textul: „produs în UE”, „materia primă din UE”, pe lângă zahărul cu marcă poloneză.
Situația nu este de mirare, dată fiind evoluția globală și faptul că fabricile autohtone nu au mai ținut pasul cu evoluția tehnologică, spune președintele Patronatului Zahărului din România, Gheorghe Bejan.
Asociația grupează producătorii de zahăr, din sfeclă, sau rafinat, prezenți în România, cu excepția Tereos.
„Un procent din 60-70% din consumul de zahăr e industrial, pentru marile companii, de la Coca Cola, la Pepsi. Din restul procentelor, jumătate merge spre micile afaceri, cofetării, patiserii, la 5 kg, la 10 kg. La raft efectiv (pentru consumatorul de rând, n.red.) e puțin, cam 5% se regăsește în supermarketuri”, a explicat el.
Mai mult, zahărul este intens folosit în industria alimentară și pe post de conservant, colorant - grație caramelizării și pentru obținerea crănțănitului din anumite produse.
În consecință, negocierile cu privire la necesarul de producție au loc la nivel internațional, cu companiile-mamă din industria alimentară, iar concernele producătoare de zahăr își localizează producția în consecință.
Spre exemplu, zahărul Diamant produs de compania germană Pfeifer&Langen există în continuare pe piață, dar nu mai este produs din 2018 la Oradea, ci în Polonia și Germania.
„Companiile pot prefera să producă acolo unde producția de sfeclă la hectar este mult peste capacitatea din România, de asemenea și media de zahăr extras mult mai mare”, a arătat Bejan.
El a subliniat însă că cei mai păgubiți sunt fermierii producători de sfeclă, cum sunt cei din zona fabricii din Luduș, care ar urma să fie închisă.
„Compania franceză va putea aduce zahăr pe piață de la o altă fabrică din grup, nu e o problemă, dar pentru fermierii de acolo e o tragedie, pentru că pierd o sursă de câștig bună, cu contracte ferme”.
„Dacă ei cultivă 6.000 - 7.000 de hectare cu sfeclă pe an, aceasta intră în rotația culturilor și impactul se va resimți de fapt și asupra altor recolte, de porumb. De asemenea, mulți au investit în echipamente luate cu fonduri UE, care pe de o parte trebuie să rămână în funcțiune, iar pe de alta nu vor mai putea fi folosite”, a arătat el.
Sute de fermieri, în negocieri cu ministerul și cu conducerea fabricii din Luduș
Inginerul agronom Iosif Mocan cultivă anual 150 de hectare de pământ, cu grâu, orz și între 50-70 de hectare de sfeclă de zahăr, contractată în întregime către fabrica de zahăr din Luduș. În fiecare an, aproximativ 2.500 de tone de sfeclă cultivate de el intrau pe porțile fabricii.
A participat la o negocierile recente cu ministrul Agriculturii, organizate săptămâna trecută chiar la fabrica de zahăr. Ministerul încearcă să determine compania franceză Tereos să nu închidă porțile unității și a inițiat negocieri cu conducerea grupului.
Mai exact, să vândă fabrica statului și asociației celor peste 200-300 de fermieri cultivatori de sfeclă din zonă. Aceștia obișnuiau să asigure o suprafață de peste 6.000 și chiar 7.000 de hectare cultivate cu sfeclă, plafonul fixat de minister pentru a putea prezenta o ofertă concretă grupului francez.
„Comunicăm între noi și fiecare transmite suprafața pe care își asume că o cultivă. Suntem încrezători că vom ajunge la plafonul dorit. E o mare tradiție a sfeclei în zonă, sfecla e un bun premergător și pentru alte culturi și ar fi important să putem livra în continuare către fabrică”, a spus Iosif Mocan.
Cultivatorii sunt stimulați și de subvenția UE la sfeclă, de peste 800 de euro/ha, iar corelată cu subvenția din partea statului trece de 1.000 de euro. Rentabilitatea începe de la obținerea a cel puțin 50 de tone de sfeclă la hectar, a subliniat agronomul.
„La negocierile cu Ministerul ni s-au prezentat trei variante de lucru, inclusiv cu implicarea unui investitor privat. Noi agreăm varianta ca statul să preia fabrica și fermierii să fie acționari, în baza unui credit pe care să îl răscumpărăm în 25 de ani”, a spus el, încrezător că și compania franceză ar fi deschisă la această tranzacție.
Zvonuri cu privire la închiderea fabricii au existat încă din toamna trecută, însă compania a dat asigurări atunci că indiferent ce se va întâmpla, vor fi încheiate contracte pentru producția de sfeclă pentru 2022. Lunile trecute, conducerea fabricii a anunțat că nu se va mai cultiva sfeclă în acest an, confirmând oficial închiderea fabricii.
Asta i-a prins pe picior greșit pe cei mai mulți dintre fermieri, care își pregătiseră deja terenurile în acest sens. Pentru mulți, întreruperea cultivării sfeclei pentru fabrica din Luduș va fi o adevărată lovitură. Unii încearcă deja să se reorienteze.
Drumuri către Roman
Dorel Istrate, președinte al asociației cultivatorilor de sfeclă Beta, este unul din cei care au însămânțat deja sfecla și va cultiva peste 40 de hectare și în acest an. O va transporta la fabrica din Roman, situație în care ar putea ajunge și alți cultivatori dacă fabrica din Luduș va rămâne închisă.
„Fermierii din asociație cultivă între 10 și 1.000 de hectare, iar varianta transportului la Roman încă nu știm cum va funcționa. De aceea sperăm ca negocierile pentru fabrica din Luduș să aibă succes. Avem capacitatea de a o prelua alături de stat, încă nu știm nici noi toate formalitățile legale”, ne-a declarat președintele asociației.
Compania Tereos, fără răspunsuri. Ce vor face angajații?
Pe lângă efectul asupra fermierilor, eventuala închidere a fabricii Tereos din Luduș va lăsa fără serviciu 150 de angajați și familiile acestora. Dacă într-un an obișnuit în perioada din afara campaniei de recoltare asigurau mentenanța utilajelor și depuneau alte munci anexe, acum sunt în șomaj tehnic și nu știu ce va urma.
Le sediul fabricii nu e nicio mișcare, iar portarul unității ne transmite politicos că nu are cine să ne ofere o poziție oficială a companiei. Compania nu poate fi contactată însă nici telefonic, întrucât la numărul disponibil pe internet nu răspunde nimeni.
Angajații sunt temători să discute cu presa, pe fondul incertitudinii și chiar liderul de sindicat a ales să nu mai răspundă solicitărilor Europei Libere, după ce inițial își arătase disponibilitatea în a transmite poziția angajaților.
Dacă fabrica nu își va mai deschide porțile, vor fi trei efecte principale, ne-a declarat primarul Cristian Moldovan.
„În primul rând vorbim de angajați, dintre care mulți aveau meserii specializate și nu își vor găsi de lucru exact în aceeași meserie. Vorbim apoi de mici firme care asigurau diverse servicii pentru fabrică, precum reparații de mașini și echipamente. Și fermierii, care cultivă din tată în fiu sfeclă în zonă”, a spus el.
Motivul prezentat de companie pentru închiderea unității îl reprezintă faptul că nu ar mai fi rentabilă, potrivit lui. După unii fermieri, creșterea accentuată a prețului la gaz este posibil să fi accelerat decizia.
Chiar și în ipoteza închiderii permanente a fabricii, locuri de muncă sunt în localitate, care ar avea cea mai scăzută rată a șomajului din județ.
Companiei Leoni, cu sute de angajați în asamblarea de cablaje auto, i se adaugă firme producătoare de burete, respectiv componente metalice.
Producția de legume rămâne însă o principală îndeletnicire a zonei, de altfel fabrica de zahăr închiriind către producători locali mai multe sere sau suprafețe de teren pentru amenajarea acestora, a mai spus edilul.
Până la recurgerea la alternative, este încrezător că negocierile vor avea succes.
Vestea închiderii fabricii a făcut deja vâlvă în rândul localnicilor.
„Chiar am zis că vreau să îmi cumpăr 10 kilograme de zahăr, să am amintire, dacă se va închide. E o mândrie nu numai locală, ci și națională, pentru că numai două fabrici mai sunt în România”, ne-a spus o venerabilă doamnă din localitate.
Ministerul Agriculturii: Compania franceză este deschisă la negocieri
Conducerea companiei franceze este deschisă să negocieze vânzarea fabricii, într-un scenariu care urmează să fie definitivat, a anunțat Ministerul Agriculturii, miercuri, după ce ministrul Adrian Chesnoiu s-a întâlnit la sediul Ministerului cu reprezentanții Tereos.
„Fie că vorbim despre preluarea fabricii de către fermierii din zonă, fie de o asociere între fermieri și investitori privați sau de o asociere în format public privat, prin oferirea de către statul român a unor garanții, munca depusă în cadrul fabricii de zahăr de la Luduș nu trebuie să se piardă, la fel investițiile și activitatea fermierilor din zonă”, a transmis ministrul.
Fostul director al fabricii din Bod, Mircea Gherghe, consideră că tratativele ar fi trebuit inițiate încă de la primele intenții de închidere a fabricii exprimate de grupul francez încă de anul trecut.
Președintele Patronatului Zahărului, Gheorghe Bejan, este rezervat la rândul său cu privire la reușita demersurilor, câtă vreme astfel de decizii se iau la nivel internațional și au la bază o strategie mai complexă.
Mai mult, trebuie clarificat și prețul la care s-ar face achiziția, dar și costurile suplimentare implicate - date de finanțarea unor cheltuieli ale fermierilor pe care fabrica ar fi obișnuit să le asigure.
În ce privește importanța strategică la nivel de țară și efectul pe orizontală asupra fermierilor, ambii sunt de acord că România trebuie să depună eforturi pentru a păstra fabrici care produc aici.
