Concertul London Symphony Orchestra cu Denis Matsuev 

Revista britanică Gramophone spune despre London Symphony că e printre primele cinci orchestre ale lumii. Și germanii cred, cu seriozitate și argumente, că Berliner e printre cele mai bune ansambluri din lume, iar francezii, dezinvolți cum îi știm, vor spune că National de France e cea mai mare de ieri și de azi.

Dincolo de topuri și stima națională de sine, un lucru e cert: Festivalul Enescu le-a adus la această ediție pe toate trei la București. Aseară am văzut primul simfonic cu londonezii, sub bagheta italianului Gianandrea Noseda.

Am ratat ieri, din motive tehnice, recitalul Joyce DiDonato de la Ateneu, un recital pe care îl așteptam ca pe Crăciun și pe care probabil îl voi regreta mult timp. Am văzut în schimb primul concert al britanicilor de la Barbican, unul rusesc, cu muzică de Rimsky-Korsakov, Prokofiev și Șostakovici, care a umplut din nou Sala Mare a Palatului.

Deși în program era anunțat doar preludiul operei „Orașul invizibil Kitej”, londonezii au cântat în debut întreaga suită orchestrală din această minunată operă a lui Rimsky-Korsakov, de un autentic și vechi parfum rusesc. Pe lângă introducerea orchestrală, un admirabil imn închinat naturii, suita mai numără o procesiune nupțială veselă și grațioasă, cu o învăluitoare temă a iubirii, plimbată exhaustiv prin toate compartimentele timbrale, și care a înflorit voluptos sub bagheta energică a lui Noseda.

LSO cântă cu naturalețe și aplomb muzica rusească, puțin cunoscută în vest și aproape deloc în România. Marea operă rusă e o necunoscută total pentru publicul de la noi, Rimsky-Korsakov are cel puțin patru capodopere între opusurile lirice, absolut încântătoare: Snegurocika (1897), Mireasa țarului (1898), Nemuritorul Kașcei (1901) și Cocoșul de aur (1907). Și de asta m-am bucurat de suită, în locul preludiului, n-o să vedem prea curând vreuna dintre creațiile lirice ale lui Korsakov la București. Suita continuă în partea a treia cu Invazia tătară și Bătălia de la Kerjeneț, orchestra e alertă și trează, cu sonorități admirabile în descrierea conflictului armat, finalul triumfal fiind o altă trimitere panteistă, cu clopote și armonii impozante, Moartea Fevroniei și glorificarea Orașului Invizibil – titlul complet al operei fiind de altfel Legenda orașului invizibil Kitej și a fetei Fevronia, Fevronia fiind un nume foarte popular în Rusia de dinaintea bolșevizării, iar ziua Fevroniei, o sărbătoare încă iubită la ei, despre familie și fidelitate. Admirabila interpretare cucerește instantaneu publicul, melanjul de teme oriental parfumate – mulți s-au gândit cu siguranță la Șeherazada - cu cele nostalgic-slave ori grandilocvent-apoteotice fiind răsplătite cu aplauze calde.

Ce a urmat, n-a fost pe măsura introducerii. Denis Matsuev e, cu siguranță, unul dintre marii pianiștii ai timpului nostru iar Concertul nr.2 de Prokofiev e o capodoperă pe care nu o vezi foarte des în sălile de concert, datorită complexității și gradului înfiorător de tehnicitate. Martha Argerich, o campioană a muzicii lui Prokofiev și o specialistă în Concertului 3, îl evită pe al doilea, sol minorul, cu obstinență. Matsuev însuși spune despre această muzică pe care a înregistrat-o anul trecut, cu Gergiev și Mariinsky, alături de Rahmaninov 2, că e un Everest al lui Prokofiev, unul dintre cele mai mari concerte pentru pian ale secolului XX și unul dintre cele mai strălucitoare concerte ale compozitorului rus. Așa este, dar eu nu sunt adeptul rezolvării cu forța a problemelor: pianistul solid și autoritar e aici prea gimnast pentru gusturile mele, virtuozitatea e admirabilă, dar niciodată de dragul virtuozității, iar galopatul pe clape, oricât de strălucitor și epatant, n-a fost niciodată feblețea mea.

Pianistul rus, care a câștigat la 23 de ani celebrul concurs Ceaikovski, e, fără îndoială, un star în Rusia și un solist bine cotat în afara granițelor patriei lui. Și tot fără îndoială, alegerea acestei partituri confirmă că e stăpînul unei tehnici formidabile și a unei categorice viziuni interpretative, fără nici un fel de complexe. Dar pentru mine pianistica lui e brutală, cel puțin în aceste pagini: Matsuev pune de la început prea multă pedală, chiar din intro-ul arpegiilor solistice care clădesc armoniile rafinate cromatic ale primei teme, obligându-l pe Noseda să crească brusc volumul orchestrei, tutti-ul e prea tare, fortele e aproape asurzitor, pianistul dezvoltă poruncitor frazele intricate ale unei melodici ce mi-ar plăcea interiorizată mai mult.

Denis Matsuev e din categoria soliștilor care nu comunică prea mult cu dirijorul, italianul e însă un șef care a văzut multe și poate survola totul, e mereu la acompaniament intrări, firul solistic se centrează impecabil din puncul ăsta de vedere. Despre relația solist/dirijor și ce se petrece între cei doi pe o scenă de concert s-ar putea scrie un op destul de generos, cu exemplificări suculente din istoria coabitărilor celebre ca Gould-Bernstein, Anne-Sophie Mutter-Celibidache sau, pentru exemple fericite, Anne-Sophie Mutter-von Karajan, Celibidache-Michelangeli ori Argerich-Dutoit.

Scurta partea a doua Scherzo.Vivace e admirabilă. Aici, virtuozitatea e la locul ei, Matsuev e ca un vârf de atac care duce în spinare echipa orchestrală până în careul advers, cu o dexteritate formidabilă. Și, natural, finalizează superb, cu panaș. Intermezzo. Allegro moderato începe terifiant cu acorduri ce amintesc de Dansul cavalerilor din Romeo și Julieta, volumele se reglează, pianistul e imperial, autoritar și de necontrazis. Cu Noseda la pupitru, orchestra se mulează docilă pe vibrația orgolioasă a jocului pianistic, respirația comună e cum trebuie, sala a amuțit.

Finalul, tempestoso, e iar un prilej perfect de gimnastică pianistică, Denis Matsuev e cu siguranță unul dintre cei mai tehnici pianiști în viață, dar încă o dată, mie îmi lipsește un pic de poezie în cadențele interiorizate, de o tristețe fulgurantă, care prevestesc finalul implacabil, rezolvat într-un tempo incredibil. Ultimul acord e neașteptat placat, cu un salt imprevizibil de pe scaun, pianistul e în picioare pe cadența orchestrală finală. Gestul agil, de pisică mare și necruțătoare cu sentimentele umandoide, fără îndoială premeditat, are un efect instantaneu: sala e în delir, nimic de zis, nu vezi prea des un asmenea show de virtuozitate pianistică pe o scenă de concert din România! Matsuev dă două bisuri la cererea unui public incadescent: un minunat studiu de Sibelius, cu ceva așchii de delicatețe în perlatura repetitivă minoră, și un aranjament impresionant pentru pian la „In the Hall of the Mountain King” din Peer Gynt-ul lui Grieg, un encore favorit al pianistului rus, scris parcă anume pentru el. Extaz, glorie și nesfârșite aplauze!

După pauză, superba Simfonie a VI a de Șostakovici, o muzică scrisă în momente de cumpănă din viața compozitorului far pentru evul sovietic: tristețea transpare subliminal din fiecare celulă a temelor ce descriu o lume ilogică și contradictorie, lumea lui Iosif Vissarionovici Stalin. 1939, anul în care e scrisă această lucrare, e anul pactului Ribbentrop-Molotov și în care The Time l-a numit pe Stalin Man of the Year iar pentru Șostakovici, este momentul în care Jdanov îi comisionează suita finlandeză, probabil tătucul s-a cam plictisit de muzică de film. Tot acum, compozitorul pozează patriot în haine de pompier iar fotografia face rapid înconjurul lumii. Interiorizatul Largo din debutul simfoniei e minunat în tălmăcirea britanicilor: Noseda aduce căldură dezolării, orchestra e un organism viu și compact, tulburător prin dedicare și concretețea impusă pustiului degajat din notele partiturii. Între climaxurile răvășitoare, solo-urile sunt fiecare tulburătoare, flaut picccolo, clarinet, oboi și melancolicul corn englez, da, instrumentiștii LSO sunt absolut entuziasmanți, într-o orchestră excelentă. Celelalte două scurte mișcări ale simfoniei, scherzo și presto-ul final sunt impecabile, concluzia galopului hilar și burlesc e iar triumfătoare, Gianandrea Noseda bisează un fragment, aplauzele sunt categorice și de neoprit. S-a terminat, okay, that's it! trebuie să fiu de acord cu britanicii de la Gramophone!

Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu