Poet, critic literar, teoretician al literaturii și profesor de literatură comparată, Matei Călinescu (1934-2009) a fost un mare intelectual român a cărui operă a devenit universală într-o epocă în care regimul comunist din România a vrut, și în mare parte a și reușit, să-l șteargă din viața culturală și din memoria literelor românești, după ce autorul și-a părăsit țara în 1973.
La stabilirea sa în Statele Unite, Matei Călinescu era un scriitor de notorietate în România, care publicase mai multe volume de poezie, critică și teorie literară, și un roman scurt, „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”, ce avea să devină un fel de carte secretă a generațiilor tinere autohtone.
În Statele Unite, Matei Călinescu a publicat mai multe volume de critică și teorie literară, dintre care două, „Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism”, în 1977( volum tradus în opt limbi), și „A citi, a re-citi” (în 1993), sînt considerate majore de către critica literară americană.
Într-un sondaj literar făcut în 2001, volumul „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” a fost clasificat între cele mai bune opere în proză românești din secolul 20.
La 13 ani de la plecarea sa în exil, Matei Călinescu a fost oaspetele lui Gelu Ionescu, într-un interviu difuzat la Radio Europa Liberă în 26 iunie 1986.
Gelu Ionescu: „Matei Călinescu, în 1973, când plecai din România, erai unul dintre scriitorii și dintre criticii cei mai cunoscuți, cu audiență și cu autoritate. Debutasei relativ timpuriu în presa literară, și într-un interval de nouă ani publicasei multe volume. „Titan și geniu în poezia lui Eminescu” (1964), „Aspecte literare” (1965), „Eseuri critice” (1967) „Eseuri despre literatura modernă” (1970), „Clasicismul european” (1971) „Conceptul modern de poezie” (1972), care era un fel de variantă a tezei tale de doctorat,, volumul „Fragmentarium” (1973). Afară de asta, două volume de versuri, „Semn” (1968) și „Versuri” (1970), și o carte care a avut un mare succes, o carte neașteptată în acea vreme în literatura română, și care a surprins, și care a avut parte de două ediții, și chiar de o traducere în limba maghiară, și care se intitula „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter”, din 1969.
Lector la Universitate, deși activitatea ta științifică era mult mai mare, numai lector pentru că nu erai membru de partid, dar cu o activitate foarte bogată în cadrul Uniunii Scriitorilor, unde în momentul plecării erai membru chiar al Biroului Uniunii Scriitorilor, deci o notorietate care era dintre cele mai des citate de criticii români, erai dintre criticii cei mai des citați, deși din generația relativ tânără, pentru că în 1973 nu împlinsei încă 40 de ani. Odată cu această plecare, care a fost definitivă, în Statele Unite, numele lui Matei Călinescu, numele tău, și opera au dispărut treptat și aproape total, zic aproape total pentru că câtva timp au mai fost prezente în biblioteci, dar referințele la opera ta au dispărut, dar chiar și numele din cadrul unor scrieri de tip memorialistic. Ca să dau un singur exemplu, după 13 ani de dispariție, acum, când a apărut un volum omagial cu privire la viața lui Nichita Stănescu, a fost aproape total uitat numele tău. Numai Nicolae Breban îl pronunță o singură dată.
Din când în când câte un critic mai citează ceva, câte o frază din Zacharias Lichter, și cenzura se înșeală, și crede că Zacharias Lichter este un autor, când el este un personaj.
Or se știe, știa toată generația noastră, știa toată lumea literară că prietenia dintre Matei Călinescu și Nichita Stănescu era notorie, și nu numai dintre voi doi, dar și dintre alți poeți și scriitori ai generației, acel grup din care acum ești exclus. Nici în referințe științifice, ci din când în când cîte un critic șugubăț român din generația tânără, care mai citește cărțile tale, pentru că este și fascinația interzisului și fascinația dispărutului, din când în când câte un critic mai citează ceva, câte o frază din Zacharias Lichter, și cenzura se înșeală, și crede că Zacharias Lichter este un autor, când el este un personaj care te-a făcut altfel foarte cunoscut în anii '60 - '70. Aș vrea să comentăm această dispariție totală din literatura română, care nu e numai a ta, evident, și Negoițescu a dispărut din toate bibliografiile, nici numele său nu se mai pronunță, adică această situație situație de a face să fie uitat, de a impune uitarea. Aș vrea să comentăm această problemă mai întîi în discuția noastră, într-o întîlnire pe care o avem după 13 ani.”
Matei Călinescu: „Dragă Gelu Ionescu, eu privesc cu seninătate situația, mi se pare de altfel că această politică a amneziei nu este un lucru nou, ea s-a practicat în diferite stiluri începând cu perioada stalinistă, stilul s-a modificat după aceea, a fost vorba de o amnezie selectivă, care a dus finalmente până la publicarea unor serii de opere complete cenzurate. Exemplul cel mai cunoscut este desigur acela al lui Eminescu căruia nici până astăzi nu i-a fost retipărită poezia „Doină”, și căruia nu i-au fost retipărite articolele politice...”
Gelu Ionescu: „Dintr-o anumită perioadă...”
Matei Calinescu: „Da, dintr-o anumită perioadă, articole politice care datează de o sută de ani. Or în momentul în care un scriitor clasic, un fondator de cultură, cum este Eminescu, nu poate fi publicat integral, amneziile celelalte sînt, mai mult sau mai puțin, secundare. De fapt această politică a amneziei,
Se vede aici lipsa totală de respect a politicului de tip totalitar față de istorie, față de fapte.
cum îmi place s-o numesc, e un lucru care exprimă dorința partidului de controla întreaga realitate. În ochii conducătorului politic cultura și structurile instituționale n-au decît atâta „realitate”, între ghilimele, cîtă vrea partidul să le acorde. Se vede aici lipsa totală de respect a politicului de tip totalitar față de istorie, față de fapte. Într-un anume sens, se poate vorbi de comunism, sau de politica culturală a comunismului ca de o permanentă campanie împotriva faptelor. O campanie care poate duce la eliminarea anumitor fapte, sau care poate duce la estomparea, la deformarea sensului faptelor, la o lipsă totală de dorință de a înțelege faptele.”
Gelu Ionescu: „Este și o amnezie care funcționează foarte arbitrar, pentru că în anumite momente partidul acceptă, încearcă să accepte pronunțarea unui nume, ba chiar să tipărească anumite opere, dar nu pe toate, adică sînt tot felul de rațiuni care chiar scapă omului de cultură, și poate chiar politicianului pot să-i scape, după părerea mea.”
Matei Călinescu: „Da, bineînțeles, acest arbitrar este după părerea mea un mod de a afirma controlul asupra realității. Această arbitraritate are semnificația foarte simplă: noi vrem acum ca acest lucru să existe, noi vrem acum ca acest lucru să nu mai existe.
O foarte bună ilustrare a acestei politici a amneziei selective este felul cum a fost tipărită opera lui Mircea Elidade în România. S-au publicat anumite opere, altele au fost interzise, acele opere care s-au publicat au fost interzise, deci partidul decisese să publice anumite opere care din când în când deveneau interzise, din când în când erau aprobate. A fost un zig-zag foarte ciudat pentru cineva care privește lucrurile din afară. ”
[...]
Facebook Forum