Povestea vieții lui George Baltă, fost sportiv practicant de rugby, care a rămas paralizat în urma unui accident în timpul meciului, este spusă în filmul „Mai departe” , regizat de Tedy Necula (în cinematografe din 27 octombrie).
Mai erau 10 minute din partidă. Momentul în care s-au format grămezile l-a prins neîncordat. A primit un șoc de 700 de kg în ceafă. Bărbia i-a fost înfiptă în piept, coloana a trosnit și apoi George a căzut. Era numărul 16 în acea grămadă din 11 martie 2006, când și-a fracturat coloana iar măduva i-a fost secționată complet.
„Mai departe” este un film despre cum rămâi cu mintea întreagă atunci când corpul e paralizat într-un scaun cu rotile. Medicii i-au mai dat trei ore de viață. Cum a supraviețuit? „La spital, mi-au spus că, datorită fizicului meu foarte pregătit, am rezistat unui șoc atât de puternic”, mărturisește George.
„Trăiesc azi. Mâine nu ne e promis”
I-a luat destul de mult timp până a ajuns la acceptare. Psihoterapeutul i-a spus de la bun început că acesta este primul pas spre vindecare. S-a luptat să accepte ce i s-a întâmplat și să iasă printre oameni, să se bucure de viață: „Eu n-am ieșit din casă și, după un an și jumătate, am fost la 12 ședințe de terapie, iar primul loc în care m-am dus apoi a fost într-un mall, să mă bucur de zâmbetele oamenilor și cum se întorc înapoi.”
Podcastul SmartJob pe Youtube
George povestește cum a retrăit în film momentul accidentării: „Cum ajungeam acasă și mă puneam în pat… eram răscolit. A trebuit să refacem scena când ajung la spital, pus pe o targă și împins, cu gâtul imobilizat și cu ochii în tavan… am avut un atac de panică, pentru că eram pe targa aia, actorii împingeau la targă și vedeam neon după neon, neon după neon, tavanul… și m-a trimis atunci, în 2006, la spital, și m-a dat un pic peste cap.”
Care e cea mai mare dorință a lui George Baltă? „Îmi doresc foarte tare să mai prind încă o zi și încă o zi și încă o zi și încă o zi, pentru că nu îmi mai fac planuri, așa, pe viitor, foarte mari. Adică, trăiesc astăzi. Mâine nu ne este promis și nu are rost să-mi fac planuri.”
Și, totuși, cum a rămas cu mintea întreagă atunci când corpul îl părăsea? „Nu mai eram într-o echipă de rugby, dar a trebuit să-mi fac altă echipă și am încercat să scot din viața mea, cu tot riscul, cu toată durerea sau cu supărarea celorlalți, să scot oamenii din viața mea care îmi plângeau de milă.”
Ascultați podcastul SmartJob
„În depresie, doare tot”
Fratele lui este cel care a tras de el să meargă la un psiholog: „Recomand psihoterapia tuturor. Să nu mai asociem niciodată psihoterapia cu nebunia, pentru că nu are nicio legătură. Eu am mințit primele patru ședințe și mi-a arătat pe foaie: uite aici, aici, aici. Ok, m-a întrebat, vrei să facem treabă sau vrei să rămâi în starea asta? Și am spus că vreau să facem treabă.”
A trăit depresia, are curaj să vorbească despre ea și a găsit instrumentul necesar pentru a ieși din acele momente grele: mișcarea, sportul.
Cum arată depresia? Ce doare în depresie? „Doare tot. Doare tot. Cred că este o durere a sufletului, a neputinței, care radiază în tot corpul. Nu mai ești tu, nu te mai regăsești în absolut nimic, nu mai ai chef de nimeni și nimic.”
Nu știe cât de bine este acum, dar poate să spună că, atunci când simte că mintea o ia în altă parte, a învățat să o controleze, știe unde să se ducă și a găsit o scăpare, o rezolvare, o alinare: „În sport, în continuare. Pentru că, dacă nu pot să mai fac rugby, m-am îndrăgostit de o altă disciplină, alergarea în scaunul cu rotile. Și, când simt că m-a luat capul, m-am urcat în scaun, m-am dus în parc, la stadion, și 5, 10, 15 km dau din mâini, până simt că m-am eliberat de toate gândurile rele.”
Spune că va iubi rugby-ul până la sfârșitul vieții lui și râde: „Aș pleca și de la nunta mea pentru un meci de rugby. Poate că sunt mai aplecat, dar tot rădăcini de ‘Stejar’ am.”
