Într-adevăr, Irlanda a fost prima colonie a Angliei și tot acolo, odată cu Brexit, riscă acum să se sfărâme și ultima fărâmă de coeziune a ceea ce încă se mai numește Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, totul pe fundalul eforturilor spre independență și de rămânere în UE ale Scoției separatiste.
Sub pojghița de mit în chestiunea bunei administrări a Imperiului Britanic s-a ascuns întotdeauna o mare nepăsare pentru realitățile culturale, istorice sau economice de la fața locului, atunci când britanicii au trasat frontiere. Africa și subcontinentul indian sunt cele mai flagrante exemple. Oricine se uită la cele două laturi de pătrat aproape perfect (lăsând deoparte țărmul și peninsula Sinai) care este Egiptul nu poate să nu vadă că frontiera este abstractă, artificială, trasă cu rigla pe o hartă.
The Durand Line
Cea mai absurdă asemenea frontieră trasată de britanici este așa numita Durand Line, granița de azi dintre Afganistan și Pakistan. Pentru a înțelege ce dezastru au lăsat britanicii în urmă, trebuie spus că, deși toate frontierele fostului Imperiu Britanic al Indiilor sunt artificiale, una e totuși o frontieră naturală de milenii încoace: fluviul Indus, care taie în două Pakistanul, a fost, vreme de mii de ani, frontiera naturală între lumea iraniană și cea indiană. Imperiile musulmane din acea parte a lumii, cel al dinastiei Mogulilor, de pildă, până la venirea britanicilor nu țineau seama de etnie, ci de religie.
Astăzi, însă, în urma ocupației britanice vreme de un secol, țara artificială și instabilă numită Pakistan e tăiată vertical în două de fluviul Indus, având pe malul drept populații iraniene (paștuni și baluci), iar pe malul stâng populații indiene (punjabi și sindhi), obligate să se înțeleagă în cele două limbi oficiale importate din India (urdu și engleza).
Cât despre Durand Line, acea frontieră de 2.500 de km care separă Pakistanul de Afganistan, ea a fost trasată în 1893 de către diplomatul britanic Mortimer Durand pentru a delimita posesiunile britanice de cele ale emirului Afganistanului, Abdurrahman. Afganistanul trebuia să rămână o zonă tampon între imperiul britanic si cel rus, motiv pentru care a fost desenată și o lungă bandă de teritoriu muntos, ca un tentacul (culoarul Wakhan, aparținând tot Afganistanului), astfel încât Rusia și Imperiul Britanic să nu se atingă niciodată terestru. Rivalitatea dintre cele două imperii în Asia Centrală era ceea ce a fost numit Marele Joc.
Dar linia Durand, care nu este acceptată azi de Afganistan, a tăiat în două teritoriile paștunilor afgani, de limbă iraniană, făcând ca și astăzi să trăiască mai mulți paștuni în Pakistanul fost britanic, decât în Afganistanul propriu-zis. Din pricina acelei linii Durand britanice, cel mai mare inamic al Afganistanului de la retragerea britanică din India încoace este Pakistanul.
„Belfast, Belfast” (Boney M.)
Cea mai mare ironie rămâne însă frontiera trasată de britanici în Irlanda de nord. Lungă de 500 km, ea a avut întotdeauna puncte de trecere la fiecare 2 km. Dacă trecerea persoanelor a fost permisă încă de la instaurarea frontierei, în 1923, trecerea mărfurilor a fost permisă doar șapte decenii mai târziu, în 1993.
Frontiera din Irlanda de Nord a fost dinadins desenată astfel încât protestanții fideli coroanei britanice să fie majoritari în cantoanele lor. Asta a separat însă familiile și clanurile și vechile legături comerciale și de vecinătate.
Partizanii Brexitului cu orice chip, chiar cu riscul ruperii de UE fără să se fi ajuns la o înțelegere, sunt acum pe cale să încalce acordul de Good Friday (Vinerea Mare) din 1998 care a pus capăt la ceea ce era de facto un război civil în Irlanda de Nord. Principala condiție atunci, prin care s-a ajuns la două decenii de pace, era că niciodată nu se va reinstaura o frontieră acolo. Prin acea frontieră, acum invizibilă, trec majoritatea mărfurilor irlandeze spre UE și a mărfurilor nord-irlandeze spre Irlanda, principalul partener comercial al nordului.
Intr-atât de mari sunt incertitudinile și nesiguranța după Brexit, încât este evocată chiar posibilitatea unui referendum în Irlanda de Nord pentru unirea regiunii cu Irlanda propriu zisă.
Partizanii Brexitului nu s-au gândit că ar trebui să intervină cu forța pentru a împiedica o unificare a Irlandei de Nord cu Irlanda. Asta ar redeclanșa violențele sectare și poate chiar un val de terorism cum a fost cel care a zdruncinat Irlanda de Nord în ultimele decenii ale secolului XX: bombe în discoteci, amestecul de banditism și conflict religios între catolici și protestanți, totul pe fundal de alcool și genunchi explodați ca pedeapsă, acel kneecapping.
Dacă apoi și Scoția se declară independentă, în urma unui nou referendum, pentru a putea rămâne în Uniunea Europeană, cum ar fi foarte posibil, faptul ar reduce Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Anglia și Țara Galilor.
Ca o revanșă a istoriei, după ce a posedat cel mai mare imperiu planetar din istorie, chiar și insula Marii Britanii riscă să se scindeze dacă independența Scoției devine o realitate, pierzând astfel ceea ce era rezumat în titlul unui roman al lui Michel Houellebecq: Posibilitatea unei insule.
Ironia este că în 2013, purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov, declarase deja că Marea Britanie nu este câtuși de puțin o mare putere, ci doar o insulă, o insuliță pe care n-o ia azi nimeni în seamă.
Pierderea Irlandei de Nord și independența Scoției ar reduce Marea Britanie la o jumătate de insulă.
