Cercetătorul Alexandru Babeș conduce laboratorul de neuroștiințe de la Universitatea din București, care se ocupă de studiul sistemului nervos periferic, al neuronilor senzitivi, cu ajutorul cărora simţim durerea şi temperatura ambientală.
Profesorul a publicat peste 30 de articole științifice în reviste internaționale și este coautor al unor studii apărute în publicații de prestigiu precum Nature Medicine, Nature Communications, Journal of Neuroscience, Pain şi Journal of Physiology.
În studiile sale a cercetat mecanismele durerii și modul în care ne raportăm la ea. Este autorul a două cărți de neuroștiință pe înțelesul tuturor: „Povestea Creierului” din 2021 și „Durerea. Istoria conviețuirii cu un vechi dușman”, apărută în 2023.
Cercetătorul spune că durerea fizică nu este doar un blestem, așa cum cred cei mai mulți oameni, ci este o trăire universală, care ne însoțește de-a lungul întregii vieți. Dar îl putem vedea ca pe un dar făcut de selecția naturală pentru a ne avertiza asupra pericolelor care pândesc organismul nostru.
Pe lângă durerea inflamatorie și durerea acută, mai există un al treilea tip de durere, numită durerea cronică, foarte adesea de natură neuropatică, adică se datorează unei disfuncții a sistemului nervos, spune Alexandru Babeș în interviul pentru Europa Liberă.
„Și e vorba de durerea care durează mai mult de trei luni. Ea nu are nicio valoare de adaptativă, nu e utilă din punct de vedere biologic, ci doar ne face viața mizerabilă. Și foarte frecvent această durere cronică nu are un suport organic”, spune Alexandru Babeș.
Cercetătorul arată că durerea a fost interpretată diferit de-a lungul vremii, dar în zilele noastre ea e văzută ca un fenomen pur fiziologic și de aceea ne așteptăm ca știința modernă să găsească leacul pentru durere sau chiar să o poată elimina complet.
„În pofida investițiilor, a miliardelor de dolari chleltuiți și a timpului dedicat acestor studii, rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor. Nu avem acel panaceu, acel analgezic suprem”, arată Alexandru Babeș.
1. Europa Liberă: În cartea dvs. Durerea. Istoria conviețuirii cu un vechi dușman spuneti că omul s-a confruntat cu durerea din cele mai vechi timpuri - aflăm asta și din studii, dar și din literatură și istorie. Cum definim durerea?
Alexandru Babeș: Avem o definiție oficială, pentru că există Societatea Internațională pentru Studiul Durerii, la care sunt afiliați medici, oameni de știință și pacienți, care ne spune că durerea e o experiență senzorială și emoțională neplăcută, „asociată cu sau asemănătoare cu cea asociată cu lezarea reală sau potențială a țesuturilor”.
Sunt lucruri importante, demne de interes, în această definiție. Primul lucru ar fi acela că avem de-a face obligatoriu cu o experiență emoțională. Deci emoția face parte în mod intrinsec din definiția durerii. Ea nu e ulterioară sau consecutivă unei așa-numite dureri pure, ci este o componentă obligatorie a acestei dureri.
Deci durerea e multifactorială sau multidimensională. Ea posedă o componentă senzorială, una emoțională, mai e și una interpretativ-cognitivă, care nu e în mod direct menționată în definiție.
Iar al doilea lucru important care reiese tot din această definiție este că durerea nu este obligatoriu asociată cu vătămarea corporală, ci ea poate fi o experiență asemănătoare cu cea produsă de lezarea țesutului.
Vorbim aici despre durerea psihogenă, cea provocată de o traumă psihică. Însă nu este mai puțin reală și nu e mai puțin durere decât cea pe care o provoacă un apendice inflamat.
2. Europa Liberă: Când conștientizăm mai mult durerea? Când ne lovim/ne rănim sau când avem această durere psihică pe care n-o putem localiza?
Cred că le conștientizăm în egală măsură, pentru că sunt experimente științifice extrem de interesante, care arată că mecanismele corticale care se activează atunci când suntem supuși unei traume psihice sau când suntem expuși unei vătămări corporale, în mare măsură se suprapun.
Deci când cineva se plânge de o durere psihică, aia e chiar durere. Nu trebuie bagatelizat sau minimalizat. Adesea unor pacienți li se spune „Domnule, durerea e din capul tău!” Evident că e în cap! Și asta n-o face mai puțin reală.
3. Europa Liberă: Uneori avem impresia că ne doare ceva, dar de fapt, atunci când mergem la medic aflăm că nu e nimic de speriat. Cum putem distinge între durerea asta funcțională și durerea care semnalează o boală sau afecțiune?
Alexandru Babeș: Într-adevăr, cel mai adesea, durerea ne informează că avem o problemă, că e o parte a corpului care a suferit o vătămare. Iar această informație e bună, e benefică, ne ajută, pentru că luăm repede măsuri și ne îndepărtăm de sursa suferinței noastre fizice.
Iar dacă totuși rana s-a produs, se instalează ceea ce numim durerea inflamatorie, care ne obligă să protejăm regiunea respectivă și să dăm corpului timp să se vindece. Deci aceste două tipuri de durere, cea acută, sau nociceptivă cum se mai numește, și cea inflamatorie sunt bune, sunt un cadou al evoluției și ar fi cazul să le prețuim.
Dar mai există un al treilea tip de durere, numită durerea cronică, foarte adesea de natură neuropatică, adică ea se datorează unei disfuncții a sistemului nervos.
Și e vorba de durerea care durează mai mult de trei luni. Ea nu are nicio valoare adaptativă, nu e utilă din punct de vedere biologic, ci doar ne face viața mizerabilă. Și foarte frecvent această durere cronică nu are un suport organic. Nu se poate detecta o cauză organică.
Cel mai adesea în astfel de situații sistemul nervos funcționează maladaptiv, adică își alterează funcția, începe să funcționeze după alte reguli. Circuitele neurale responsabile de percepția durerii se modifică pe termen lung și atunci lucrurile devin și mult mai dificil de tratat.
Durerea nu este obligatoriu asociată cu vătămarea corporală, ci ea poate fi o experiență asemănătoare cu cea produsă de lezarea țesutului.Alexandru Babeș
4. Europa Liberă: Spuneați tot în studiul dvs. că toleranța noastră la durere se află astăzi la un minim istoric. De ce se află la un minim istoric? Sunt oamenii mai sensibili astăzi sau confortul ne face să nu mai suportăm durerea?
Alexandru Babeș: Cred că e vorba despre faptul că durerea depinde foarte mult de context. Ea a însemnat lucruri diferite în momente istorice diferite în special din cauza acelei componente cognitiv-interpretative. Modul în care e percepută durerea depinde de contextul cultural.
Pe vremuri, vechii greci credeau că durerea vine din afară, că e impusă corpului sub forma unei pedepse a zeilor, vezi cazul Prometeu, de pildă.
Mai târziu, Aristotel ne spune că durerea este o patimă a sufletului, că e o emoție complexă. După care vine Evul Mediu creștin în civilizația occidentală, în care ne propune o altă interpretare. Acum durerea este o formă de ispășire, de purificare a sufletului sau chiar o trăire care permite comuniunea cu Isus Hristos.
Însă vine acum epoca modernă, în care ne aflăm și noi, și care începe cu iluminismul lui Descartes și Newton, în care durerea e retrogradată, cumva e banalizată, devine o simplă senzație fiziologică. E drept, capabilă să evoce un un reflex protector. Este concepția pe care în linii mari o împărtășim majoritar și astăzi.
Și asta are două efecte sau două consecințe. Pe de o parte, durerea devine un rău absolut, cum spunea poetul englez John Milton, și deci trebuie alungată cu orice preț, trebuie îndepărtată.
Iar în al doilea rând, fiind vorba de un fenomen pur fiziologic, ne așteptăm ca știința modernă să poată calma durerea sau chiar să o poată elimina complet.
Această nerăbdare de a scoate durerea din peisajul trăirilor umane este ceea ce ne face vulnerabili. Cu toate progresele uriașe pe care le-a făcut, medicina nu are încă o soluție universală în așteptarea acestui remediu. Într-adevăr, suntem cu toleranța la un minim istoric.
5. Europa Liberă: Ce legătură există între această durere pe care o resimțim astăzi și diversele dependențe? De exemplu, pentru că ne doare ceva, luăm analgezice sau chiar droguri. În ultima perioadă am avut multe cazuri publice în care s-au consumat droguri.
Alexandru Babeș: Dacă vorbim despre combaterea durerii, sigur că ne referim la durerea cronică în primul rând, și asta e greu de tratat. E principalul dușman cu care se confruntă țările dezvoltate.
Mai mult de o treime din oamenii din aceste țări dezvoltate au suferit sau suferă de acest blestem. Iar costurile sociale, economice sunt foarte mari. Din punct de vedere al tratamentului, aici lucrurile sunt, din nefericire, amestecate.
Pentru că, în pofida investițiilor, a miliardelor de dolari care au fost investite și a timpului dedicat acestor studii, rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor. Nu avem acel panaceu, acel analgezic suprem.
Și ce este straniu este că majoritatea analgezicelor folosite sunt derivatele unor substanțe naturale pe care le știm de mii de ani, cum ar fi morfina din seva macului alb, din opiu, salicina din scoarța de salcie sau cocaina din planta de coca sud-americană. Și când spun că sunt derivate, fie sunt modificări chimice ale acestor molecule, fie substanțe care au exact același mecanism de acțiune.
Deci suntem puțin limitați. Și aici apar aceste pericole de care spuneam, pentru că, din nefericire, opioidele au două fețe. Au o față benefică, fiind cele mai potente analgezice, dar în același timp interferă cu așa-numitul sistem de recompensă al creierului și sunt extrem, extrem de adictive. Sfântul Graal al farmacologiei a fost să se obțină un opioid care să nu fie adictiv, ori asta nu s-a reușit până acum.
Creierul are un rol crucial în durere
6. Europa Liberă: Din punctul dvs. de vedere, ca cercetător în neuroștiințe, în ce măsură putem vorbi despre durerea sufletească, cum o definim? De multe ori spunem că mă doare inima, dar de fapt nu este inima.
Alexandru Babeș: Evident, aici creierul are un rol crucial. Până la urmă, percepția durerii este construită în creier.
Vătămarea corporală, de pildă, activează exact o serie de regiuni discrete corticale și subcorticale, pe care le-am numit „Arhipelagul durerii” în cartea mea. De pildă, cortexul somato-sensitiv primar și secundar, amigdala, cortexul insular, cortexul cingular anterior, cortexul prefrontal ș.a.m.d.
Și activitatea tuturor acestor regiuni este integrată dinamic și dă naștere percepției conștiente a durerii.
Cumva, durerea sufletească sau durerea datorată unor traume psihice a confiscat acest mecanism asociat cu durerea fizică, care evolutiv este mult mai vechi, pentru a induce o stare de aversiune, o stare de rău. E cumva firesc din perspectiva asta evoluționistă, pentru că noi suntem o specie gregară. Un om care este izolat, care este abandonat, care este exclus din societate, are toate șansele să dispară fizic.
Și atunci ne explicăm de ce o astfel de situație pentru a provoca individului senzația asta de rău psihic a folosit aceleași mecanisme care erau deja disponibile pe calea de semnalizare a durerii să-i spunem fizice.
7. Europa Liberă: Pot fi împărțiți oamenii după modul în care suportă durerea?
Alexandru Babeș: Nu cred că putem împărți oamenii în categorii distincte în funcție de sensibilitatea lor la durere. Până la urmă, eu cred că abilitatea noastră de a suporta durerea se întinde de-a lungul unui spectru continuu, pentru că și când vorbim despre o singură persoană, de un anume individ, modul în care percepe și se raportează la durere variază de-a lungul vieții.
Bun, astea fiind zise, știm cu toții, din literatură sau din istorie sau chiar din experiență personală, exemple de indivizi stoici care nu scot vreun sunet în fața celor mai cumplite torturi. Și mă gândesc acum, de exemplu, la participanții la ceremonii religioase care se petrec chiar și în ziua de azi.
Ceremoniile hinduse, de pildă, în care oamenii se lasă suspendați la înălțime cu ajutorul unor cârlige metalice înfipte în pielea spatelui sau își înfig țepușe metalice în obraji. Dar acest tip de stoicism are de obicei în spate un context emoțional special, o trăire intensă, cum se întâmplă în cazul acestor ceremonii spirituale sau religioase. Pentru că așa cum am mai spus, durerea are o componentă emoțională obligatorie, iar activarea acestor centri corticali, implicați în generarea emoțiilor, poate atenua semnificativ modul în care percepem durerea.
8. Europa Liberă: Atunci ne putem gândi că suntem diferiți din punct de vedere genetic și de aceea percepem diferit durerea? De ce unii oameni sunt impasibili la durere, în timp ce alții plâng la cea mai mică neplăcere?
Alexandru Babeș: Sigur, și genetica are un rol important. Există cazul pacienților, din fericire puțini la număr, care suferă de ceea ce numim insensibilitate congenitală la durere.
Din cauza unor mutații, care apar în genele implicate în sistemul biologic de semnalizare al durerii, ei nu simt vreodată vreun fel de durere. Niciodată, în niciun fel. Am putea fi tentați să-i invidiem, să spunem că sunt niște supereroi. Dar nu e așa, e foarte rău.
Acești pacienți n-au o viață lungă și asta ne ilustrează acel rol benefic pe care îl are durerea. Durerea a evoluat să ne protejeze, e un cadou al evoluției. Dar acești oamenii sunt privați de mecanismele astea. Și atunci ei suferă leziuni mai mici sau mai mari încontinuu, au articulații inflamate, au adesea fracturi, răni deschise permanente de care nu sunt conștienți.
Și astfel de țesuturi lezate sunt o pradă ușoară pentru tot felul de bacterii patogene care ajung la os și adesea cauza cauza decesului e osteomielita sau septicemia sau lucruri de genul ăsta. Deci nu e deloc convenabil să nu ai acest sistem de avertizare.
„Durerea lombară de pildă, de care se plâng foarte mulți oameni, adesea n-are o cauză organică clară”
9. Românii sunt pe primele locuri la automedicație, arată studiile europene. Dar când vorbim de durerea cronică, poate fi ea potolită cu analgezice?
Alexandru Babeș: Problema cu durerea cronică e că e destul de rezistentă la tipul de analgezice pe care le avem la dispoziție, și chiar la opioide. Asta a fost și una dintre cauzele acelei epidemii de opioide din Statele Unite cu folosirea oxicodonei, pentru că medicii de la Purdue Pharma au vrut să lanseze un analgezic pe bază de opioide.
Problema a fost că ei au încercat să extindă spectrul de folosire a acestor opioide de la cazurile cu adevărat grave, adesea dureri asociate cu maladiile oncologice, la utilizarea lor pentru durerile cronice, să le spunem durerile de zi cu zi. Iar asta a dus la instalarea acestei epidemii de opioide.
Deci problema e că durerea cronică, durerea lombară de pildă, de care se plâng foarte mulți oameni, adesea n-are o cauză organică clară. La radiografie, la tomografie, la orice investigație imagistică nu se vede nimic. Și totuși pacienții se plâng de durere. Dar această durere nu răspunde la opioide, nu au niciun efect.
10. Europa Liberă: Atunci ce luăm bun din durere?
Alexandru Babeș: Există și o jumătate plină a paharului, și anume această înțelegere modernă a durerii. Acest model biopsico-social ne poate permite să asediem cetatea durerii și din alte direcții, nu numai să interferăm cu semnalele astea ale durerii transmise dinspre țesuturi spre creier.
Putem să interferăm, de pildă, cu starea psihică a pacientului. Se pare că antidepresivele au o anumită eficiență în tratarea durerii cronice. Anticonvulsivele sunt niște medicamente introduse relativ recent în tratarea durerii croinice. Chiar și terapia cognitiv-comportamentală pare să aibă un rol benefic.
Toate acestea vin cu o înțelegere nouă, în care durerea nu este o simplă cale de transmitere a unor semnale electrice de la punctul a la punctul b, ci e o percepție mai complexă, care are inevitabil acest caracter multidimensional.
Și mai e un lucru bun. Recent, au fost introduse și încep să fie mai frecvent introduse medicamente cu mecanisme noi de acțiune. De pildă, niște anticorpi care blochează o substanță proinflamatorie sunt foarte eficienți în osteoartrită. Sau în veninul melcilor marini s-a descoperit o substanță care este un analgezic extrem de potent și care este neadictiv. Problema e că trebuie injectat în măduva spinării pentru a funcționa.
Sau iarăși există o întreagă discuție despre așa-numitele canabinoide endogene, adică ale corpului. Așa cum avem opioide ale corpului, avem și canabinoide ale corpului, „marihuana corpului”. Și se pare că poate fi stimulat acest sistem de canabioide pentru a produce analgezie. Deci sunt motive de optimism.
