Lagărele lui Ceaușescu, ep.5 | Ce s-a ales de copiii de la căminul-spital de la Sighet

Dacă nu ești atent și nu ai studiat o hartă, s-ar putea să nici nu-ți dai seama unde este.

Iar dacă ceri locuitorilor indicații în legătură cu vechea instituție, s-ar putea să stârnești nedumeriri. A fost plasată strategic, parcă, undeva, în spate. E și acum la fel de ferită de ochii trecătorilor ca în 1973, atunci când a fost ridicată – tocmai din cauza celor ce se întâmplau înăuntru.

Nu a fost proiectată astfel încât să fie primitoare, pentru că singurul scop al clădirii și al personalului era să asigure viețuirea unor copii cu vârste între 3 și 18 ani.

Copii considerați de societate, dar mai ales de specialiști, „rebuturi umane”, din cauza condițiilor medicale cu care se nășteau sau pe care le dobândeau – encefalopatie, epilepsie, sindrom Down, anorexie, astm infantil sau bronhopneumonie.

Între perioada comunistă și cea de după, până când centrul a fost închis, „nu s-a întâmplat nimic, sistemul era exact același” – din punct de vedere al protecției copilului, spune Ștefan Dărăbuș, director național al ONG-ului Hope and Homes for Children (HHC).

Echipa din România a HHC a reușit să pună lacătul pe poarta Căminului spital de la Sighet în anul 2003, dar amintirile nu s-au șters.

Când au ajuns acolo să-i salveze pe cei 200 de copii internați între 1986 și 1995, voluntarii au văzut care era realitatea din spatele clădirii întunecate, de beton, cu trei etaje și cu gratii la fiecare geam.

Beneficiarii

Robert Csukur este unul dintre „beneficiari”. A ajuns în cămin după Revoluție – s-a născut la Baia Mare, în 1996, și a fost abandonat la scurt timp după venirea pe lume, când avea doar trei luni. Primii ani din viață i-a petrecut la Sighetul Marmației, la Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili.

Când a crescut și și-a cunoscut părinții biologici, Robert i-a întrebat de ce au renunțat la el. „Din cauză că ai fost bolnav cu capul”, a fost răspunsul.

„Ne spălau la grămadă, eram câte șapte-opt persoane într-o cadă mare de fontă, cum era pe timpuri. Dar la doamne nu le păsa deloc de noi, ne lăsau acolo. Lăsau apa să curgă și era fierbinte, fierbinte... cred că avea și 100 de grade. Nu le interesa. Apoi toți ne-am ars și era foarte greu. Așa era acolo, ca și în iad”.

Robert asociază Sighetul cu tristețea – se gândește la medicamentele pe care i le dădeau îngrijitoarele dimineața și seara – erau pastilele pentru somn, se gândește la cei zece colegi de cameră, dintre care unii erau legați de paturi, la durerile de cap, gălăgie și la momentul în care a fost pălmuit de o membră a personalului pentru că nu a cules de pe jos unghiile care i-au fost tăiate.

Mâncarea de acolo era rea, mai spune Robert: masa era formată din biscuiți cu lapte sau ceai.

„Primeam mâncare într-un lighean din ăla în care speli un copil mic. Din lighean mai puneau și în farfurii.”

În mare parte a zilei, precum alți copii, Robert se juca cu puținele jucării pe care le avea, mergea la logopedie, se uita la televizor cu asistentele, iar când vremea era bună ieșea pentru scurt timp, cu pătura, în spatele căminului.

Unul dintre cele mai grele momente trăite în mod repetat era ritualul spălatului cu apă fiartă.

Perioada petrecută în căminul-spital nu a avut nicio secundă de bucurie – în afară de ziua în care a fost vizitat de asistenta maternală, cea pe care avea să o numească „mama”.

„Când am văzut-o, m-am bucurat. M-am bucurat că sunt eliberat din întunericul acela.”

Robert a plecat din căminul-spital în 2001, când avea cinci ani. Acum are 27 de ani, locuiește cu asistenta maternală care l-a preluat și are un loc de muncă stabil.

1973 - anul înființării Spitalului Sighet

239 de copii cu deficiențe au murit în spitalul-cămin Sighet între 1973 și 1991.

91 dintre ei aveau de la 3 la 10 ani. Și-au găsit sfârșitul între 1980-1989, cea mai cruntă perioadă în așezămintele pentru deficienți din România – perioada în care, în întreaga societate, se resfrângeau efectele politicii de economisire impuse de Nicolae Ceaușescu.

Istoricii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) au verificat datele și mărturiile consemnate în anii '90 și au stabilit cele cinci cauze importante care au condus la moartea copiilor în căminele-spital din România.

1. Morți de foame - alimentația necorespunzătoare

În ciuda documentelor de la partid care consemnau că minorii primesc hrană suficientă, datele strânse pe teren la începutul anilor ‘90 arată contrariul.

La Sighet, doctorița americancă Jane Aronson, ajunsă în România imediat după Revoluția din 1989, descria „beneficiarii” Căminului de la Sighetu Marmației ca fiind „scheletici și descărnați”. Mâncarea de bază gătită în mai toate spitalele erau terciul, un amestec de lapte cu mălai.

2. Morți de mizerie - nerespectarea condițiilor minimale igienico-sanitare. Lipsa hainelor sau nespălarea hainelor, lipsa îmbăierilor și lipsa dezinfecțiilor

Un alt element esențial care a contribuit la moartea copiilor este mizeria în care aceștia erau ținuți. John Upton, jurnalist american, a ajuns în România la începutul anilor '90, pentru o serie de reportaje.

„Prima zi a fost copleșitoare. În prima zi m-a învins duhoarea. Apoi mizeria. Apoi nevoia. E ceva ce nu pot descrie”, spunea jurnalistul în reportajele care au făcut înconjurul lumii.

Copiii erau spălați la grămadă, în bazine de înot improvizate, uneori cu apă rece. Nu existau dezinfectanți și, uneori, nici măcar săpun.

3. Morți de frig - lipsa posibilităților de înlăturare a efectelor nefavorabile cauzate de condițiile climaterice

Așa a fost redenumită imposibilitatea de adaptare la frig.

Pe timpul iernii, lipsea combustibilul, așa că asistații erau ținuți în frig. La asta se adăuga lipsa îmbrăcăminții de orice fel. Pentru că era vorba despre copiii cu deficiențe care uneori făceau pe ei, personalul nu avea suficeiente schimburi.

4. Morți de boli - lipsa asistenței medicale: lipsa asistenței medicale in situ, lipsa personalului calificat (medical/supraveghere) și neasigurarea tratamentului de specialitate

Nici medicii sau asistentele nu erau suficienți și, de cele mai multe ori, nici doritori să lucreze într-un astfel de loc. Munca de îngrijire și cea de asistență medicală erau făcute de infirmiere, în majoritatea cazurilor. Ca să nu aibă probleme cu copiii și ca să îi poată manipula mai ușor, de cele mai multe ori îi sedau sau îi inchideau în izolatoare.

5. Morți de singurătate - izolarea de lumea înconjurătoare

Izolarea era o altă cauză a degradării rapide a stării de sănătate a minorilor de la Sighet. Erau izolați inclusiv de familie. Chiar dacă unii dintre părinți – arată documentele IICCMER – ar fi vrut să ajungă la copiii lor sau să le ducă haine, accesul le era limitat sau interzis. Internarea într-un astfel de centru echivala uneori cu o reală condamnare la moarte.

Ca și în celelalte cămine-spital pentru copiii cu deficiențe din România, 27 la număr, înființate între 1954 și 1989, copiii ajungeau aici după o triere minimală făcută la nivelul comisiilor județene de specialitate.

Medici cu diverse specialități dădeau verdictul de „recuperabil”, „nerecuperabil” sau „parțial recuperabil” unor copii care veneau din orfelinate sau din familii, majoritatea cu probleme. O dată ajuns într-un astfel de centru, șansele de a scăpa erau cu atât mai mici cu cât vârsta minorului era mică.

Salvatorii. Cum s-a închis Căminul de la Sighet

Echipa Hopes and Homes for Childern (HHC), care a petrecut câțiva ani în centrul de la Sighet, completează, prin amintiri, experiența pe care a trăit-o Robert.

În 1998, HHC, organizație internațională care își propune să scoată copiii din orfelinate și să pună sfârșit instituționalizării, a ajuns pentru prima oară și în România: scopul era închiderea a trei centre din județul Maramureș, printre care și spitalul-cămin din Sighet.

Un an mai târziu, în 1999, a fost gata planul, care a fost trimis Consiliului Județean.

„Nimeni nu-și imagina că, de fapt, chiar ar putea fi închise aceste instituții”, spun cei care au făcut parte din echipa care a pus lacătul pe ușile metalice.

2001 a fost anul în care a început procesul efectiv de închidere a instituției, căruia i s-a alăturat și proaspăt înființata Direcție de Protecție a Copilului.

În cursul unui deceniu scurs de la Revoluție până la începutul anilor 2000, spitalul-cămin din Sighet își schimbase doar numele. Obiceiurile personalului rămăseseră aceleași, iar unii angajați au continuat să lucreze acolo. Mulți au ajuns să ocupe diverse funcții în Direcția de Asistență Socială din Maramureș, unde lucrează și astăzi.

Ștefan Dărăbuș era asistent social și este printre primii care au intrat în cămin. Amintirile lui de acum 20 de ani seamănă cu cele ale lui Robert Csukur.

„A fost șocant, pentru că vedeai niște copii care știai că sunt condamnați pentru totdeauna la viața asta în instituții. Adică ei erau acolo de la această vârstă și știai că urmau să rămână în același tip de mediu instituțional toată viața, și după vârsta de 18 ani”.

În camere, spune Dărăbuș, erau cazați câte 10-15 copii de vârste apropiate – până în 10 ani, care nu primeau hrană solidă.

„Era un fel de pastă, ca un fel de supă cremă, o chestie pe care nici măcar nu trebuiau să o mestece, pentru că ei (n.r. angajații) ziceau că mulți dintre beneficiarii de acolo nu puteau să o mănânce normal, nu puteau să mestece”.

În plus, copiii erau foarte rar scoși la aer. Unii dintre ei nu părăsiseră niciodată până la acel moment pereții clădirii, mai povestește el.

„Când au ieșit și au pășit prima dată pe iarbă, a fost un miracol. Când puneau mâna pe o frunză, se speriau... se speriau de orice; de vânt, de mașini, se fereau de oamenii care treceau. Nu mai spun, când am început să ieșim cu ei pe poartă, să-i ducem în oraș, la o plimbare... era ceva incredibil”.

La această mentalitate a contribuit și personalul calificat, care întărea ideea conform căreia copiii erau într-adevăr nerecuperabili.

„În momentul în care ei veneau și spuneau că nu se poate face nimic pentru copiii ăia și că pur și simplu sunt irecuperabili, li se spunea o etichetă care rămânea. Era cumplit”.

Doctorii și anumiți educatori îi sfătuiau pe voluntarii care veneau să le îndulcească viața copiilor să nu meargă către ultimele etaje ale clădirii – acolo erau ținuți tinerii de 18 ani, considerați agresivi.

„Nu o să uit că ne ziceau «nu intrați, că ce o să vă facă, o să vă bată, o să vă lovească, o să sară, sunt periculoși, sunt agresivi». Ce am descoperit, de fapt, era că agresivitate pornea din faptul că pur și simplu sângele le exploda în vene, că aveau 18 ani și ei stăteau închiși – nu făceau nimic toată ziua. Era ceva cumplit”, spune Ștefan Dărăbuș.

Dintre acești tineri, mulți nu văzuseră o oglindă în viața lor. O vedeau pentru prima oară la vârsta majoratului. Și atunci se vedeau și pe sine.

„Când le puneam oglinda în față, să vadă cum arată, efectiv se speriau”.

Și pentru Radu Tohătan, asistent social, primele interacțiuni cu căminul-spital din Sighet au fost șocante. Auzise de existența lui dar, în momentul în care a ajuns acolo, i s-a părut că a pășit într-un mediu total nepotrivit pentru vulnerabilitățile copiilor internați.

„Cred că a fost printre cele mai urâte lucruri pe care le-am văzut în viața mea”.

Tohătan își aduce aminte de camerele aglomerate, anoste, de întuneric, de miros, dar și de incapacitatea angajaților de a face față situației.

„Paturile erau mânjite, mirosea foarte urât a urină și a fecale, iar personalul părea că este nepregătit pentru a face ceva mai mult cu copiii ăștia. Copiii erau pur și simplu îngrijiți să rămână în viață, dar nu erau stimulați, nu se dialoga, nu era un program terapeutic, un program de recuperare pentru ei”, își amintește Radu Tohătan.

Deși erau considerați nerecuperabili de către angajații căminului, cei de la HHC aveau alte perspective; erau de părere că unii dintre copii nici nu ar avea ce să caute în acel loc și că potențialul multora dintre cei internați poate fi scos la iveală prin diferite terapii, ca în cele din urmă să fie integrați în societate. Doar că la acel moment, respectivele terapii erau necunoscute României.

„Am început să ne gândim la alternative, să vedem cum putem stopa intrarea altor copii în aceste centre de plasament, să facem evaluări psihologice, să facem terapie, adică tot felul de lucruri care erau considerate fără niciun fel de scop”.

„Nu s-a întâmplat nimic între căderea comunismului și momentul în care noi închideam acest centru de plasament din perspectiva protecției copilului. Dar absolut nimic. Sistemul era exact același”, spune Ștefan Dărăbuș.

Cu alte cuvinte, la vremea la care echipa de la HHC ajungea la centru, personalul vedea terapia ca pe o bazaconie. Iar ideile plecau de la cel mai înalt nivel, de la medici, care erau priviți drept autorități.

„Îmi aduc aminte că un neuropsihiatru chiar așa a spus: «dar ce rost are să creăm așa condiții pentru ei? Oricum nu înțeleg nimic, oricum nu realizează ce se întâmplă cu ei – niște rebuturi umane. Ce rost are?». Am fost șocat. Asta era percepția”, mai spune Ștefan Dărăbuș.

Despre practicile de îngrijire și tratare a copiilor și tinerilor de la Sighet, și Radu Tohătan spune că au fost greșite.

„Erau complet neadecvate, nu era nicio formă și niciun fel de pregătire a personalului. Acolo erau angajați fără niciun concurs, fără aviz”.

Speranța a venit din Marea Britanie – de aici au sosit mai mulți psihologi specializați în pediatrie, traume, instituționalizare, abuz și atașament, care au venit cu o nouă abordare, una care producea schimbări reale, dar care nu a fost primită inițial de personalul care credea că îngrijirea oferită era cea mai bună.

„Obiceiurile lor erau cimentate”, adaugă Radu Tohătan.

„Gândiți-vă, dacă dumneavoastră ați fi un om simplu, din Sighet, și ați lucra ca educator sau îngrijitor în căminul-spital, să veniți la serviciu în fiecare dimineață, să citiți pe frontispiciul clădirii în care intrați «Centrul de plasament pentru nerecuperabili», care fi percepția cu care ați intra acolo? Care ar fi așteptările dumneavoastră? De multe ori m-am gândit la asta”, spune Ștefan Dărăbuș despre unul dintre motivele pentru care obiceiurile nu se schimbau.

În cele din urmă, unii din membrii personalului au cedat și au înțeles că beneficiarii merită o altă abordare. Alții au rămas de neclintit până la închiderea centrului. După începerea unei munci susținute cu kinetoterapeuți, psihologi, educatori – oameni preocupați de a face progrese mici, dar zilnice – au apărut și primele rezultate.

„Toate lucrurile astea s-au văzut că au fost reale, pentru că, în câteva luni, în câțiva ani, o parte dintre ei au făcut progrese semnificative și actul de îngrijire a lor a devenit mai ușor, pentru că aveau și ei înșiși anumite abilități”.

„Faptul că un astfel de copil ajunge să meargă independent la toaletă e o performanță foarte mare. Când reușește să își facă igiena personală singur, e o performanță foarte mare”.

Radu Tohătan își aduce aminte de unul dintre băieții internați în căminul-spital. A fost luat în plasament maternal, la o doamnă, și a rămas în Sighet. A reușit să iasă din instituția unde i-a fost pusă eticheta de „nerecuperabil” și, între timp, a terminat o școală profesională. În prezent lucrează de opt ani la arhivele Spitalul Municipal, aflat la zeci de metri de clădirea fostului cămin. Este vorba despre Robert Csukur.

Restul celor 200 de copii au ajuns fie în plasament maternal, fie în case de tip familial, construite de HHC. 17 au fost reintegrați în familiile care i-au părăsit. În zona Maramureș-Satu Mare există 20 de astfel de locuințe, care au fost plasate în diferite localități pornind de la criteriul domiciliului familiilor, astfel încât, dacă acestea doresc să îi viziteze pe copii, să nu fie la o distanță prea mare de ei.

Europa Liberă a identificat mai mulți foști angajați ai căminului-spital, cât și alți foști beneficiari. Niciunul dintre ei nu a dorit să vorbească cu reporterii noștri.