Vreme de mai mult de patru decenii, ei au putut fi descriși ca aparținând unei categorii sociologice și politice aparte. Acești intelectuali au împărtășit caracteristici care i-au distins de colegii lor din Occident: afirmarea existenței valorilor morale, reticența legată de schemele utopice, scepticismul vizavi de paradigmele redemptive, respingerea colectivismului în orice formă s-ar afla.
În multe dintre cazuri, politica era privită ca un degradant exercițiu întru ipocrizie. Vorbesc aici, desigur, de acei intelectuali care au rezistat și/sau au subminat regimurile leniniste din regiune. Mă gândesc în special la cei care au alimentat o cultură democratică anti-comunistă, acei indivizi care au creat finalmente mișcarea disidentă. Ei erau intelighenția critică, adică „forțele armate” ale tăcutei revoluții din 1989.
Discursul lor a permis emanciparea, în sensul că a demitizat minciuna prevalentă (minciuna de stat) și i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr.
Unele din evenimentele fatidice ale Europei Est-Centrale au fost declanșate tocmai de intervenția intelighenției critice în dezbaterile publice: de la Cercul Petőfi din Budapesta la Cele două mii de cuvinte ale lui Ludvík Vaculík, în timpul Primăverii de la Praga, fără a mai vorbi de imensul impact pe care l-a avut eseul lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere, în întreaga zonă. Experiențele redeșteptării politice în Europa Centrală și de Est au creat un statut special pentru acești intelectuali. Au fost făcuți să se simtă importanți și de neînlocuit. Discursul lor a permis emanciparea în sensul că a demitizat minciuna prevalentă (minciuna de stat) și i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr.
Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politică, adică anti-machiavelică. Au respins logica acordurilor tacite și a consimțirilor și au propus în schimb logica onoarei, a revoltei și a eliberării. În vreme ce sistemul încerca să penetreze toate aspectele vieții cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativă care nu credea decât în adevărul libertății. Au jucat un joc periculos; apoi, au plătit cu închisoare sau exil; și totuși, într-un final, eforturile lor au fost răsplătite prin sprijinul populației.
În vreme ce sistemul încerca să penetreze toate aspectele vieții cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativă care nu credea decât în adevărul libertății.
Ceea ce trebuie să reținem atunci când analizăm moștenirea intelectualilor după 1989 este că acapararea puterii nu a reprezentat visul disident suprem: activiștii anti-politici ai anilor 1970 și 1980 erau dedicați restaurării adevărului și moralității în sfera publică, reabilitării virtuților civice și eliminării metodei totalitare de control, intimidare și coerciție.
Revoluția lor a fost auto-limitată. Au dorit implozia regimurilor comuniste cu ajutorul „dinamitei” valorilor democratice. În acest sens, ei au reușit! Este adevărat, noua ordine politică nu a fost chiar un paradis liberal și tot felul de fenomene dizgrațioase au ieșit la suprafață: cinismul galopant, corupția, înstăpânirea economică a fostei nomenclaturi, puseurile șovine și naționaliste de intoleranță și ură, noile forme de excluziune și aroganță etnică.
Europa Estică și Centrală de după 1989 a fost un laborator politic și economic în care noile aranjamente instituționale au fost puternic influențate de moștenirile celor patruzeci de ani de leninism. În 1989, atunci când regimurile comuniste se prăbușeau, atitudinea prevalentă în aceste țări privind intelighenția critică a fost una de simpatie și chiar de admirație. Trei decenii mai târziu, intelectualii par a-și fi pierdut mare parte din aura morală și sunt adesea atacați drept campioni ai futilității, arhitecți ai dezastrului și visători incorigibili...
Facebook Forum