- Domeniul politicii externe și securității reprezintă unul dintre puținele domenii din procesul de elaborare a politicilor UE în care este necesară unanimitatea;
- Nouă țări au lansat pe 4 mai un grup prin care cer introducerea votului cu majoritate calificată în domeniul politicii externe şi de securitate comună a UE;
- Ce înseamnă majoritate calificată? Trebuie îndeplinite simultan două condiții: cel puțin 55% dintre statele membre (15 din 27) să voteze „pentru”, iar statele care susțin propunerea să reprezinte minimum 65% din totalul populației UE;
- „Grupul de prieteni privind votul cu majoritate calificată” a fost lansat de Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Slovenia și Spania. România s-a alăturat pe 22 mai, în timp ce Danemarca a optat pentru participarea în calitate de observator;
- Grupul spune că vrea ca majoritatea calificată - care este folosită în cea mai mare parte a tipurilor de decizii și politici publice ale Uniunii Europene - să înlocuiască votul în unanimitate, dar că nu urmărește modificarea tratatului care stă la baza funcționării Uniunii Europene;
România susține că Uniunea Europeană are nevoie de proceduri adaptate pentru a se consolida pe plan global, ca urmare a invaziei Rusiei în Ucraina și a altor „provocări internaționale tot mai mari”, conform unui comunicat al Ministerului Afacerilor Externe.
În viziunea diplomației românești, trecerea de la ideea de unanimitate în ceea ce privește politica externă și de securitate la cea de majoritate calificată ar face ca Uniunea Europeană să aibă „reacții mai rapide și, prin urmare, mai eficiente, în vreme de criză”.
Argumentul MAE este că, prin implicarea „încă din fazele timpurii” în această revizuire a politicii externe a UE, România va putea participa „la definirea unor abordări constructive”.
Însă, în contextul în care nu a existat o dezbatere înaintea anunțului, Europa Liberă a discutat cu Valentin Naumescu, profesor de Relații Internaționale, și cu Ștefan Popescu, doctor în Istoria Relaţiilor Internaţionale Contemporane, pentru a afla de ce susține România o astfel de revizuire, care sunt beneficiile și care sunt riscurile.
Q: De ce este nevoie ca deciziile de politică externă și securitate comună a Uniunii Europene să fie luate cu majoritate calificată, în loc de unanimitate?
Valentin Naumescu: A devenit destul de limpede, și nu de ieri de azi, ci de câțiva ani, că mecanismul decizional în politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene trebuie revizuit, pentru a da mai multă fluență, coerență și eficiență acestui mecanism decizional.
Totuși, sunt 27 de state în Uniunea Europeană, iar menținerea principiului unanimității în Consiliul UE face destul de dificilă adoptarea de decizii în situații delicate, în situații sensibile, în care trebuie reacționat rapid.
Vedem foarte bine cum Ungaria, de exemplu, abuzează frecvent de dreptul de veto pe care îl are, fie cu privire la pachetele de sancțiuni care urmează să fie impuse împotriva Federației Ruse, fie cu privire la ajutoarele economice sau militare pe care Uniunea Europeană intenționează să le acorde Ucrainei ș.a.m.d.. Necesitatea este evidentă, o recunoaște toată lumea care știe cum funcționează Uniunea Europeană.
Ștefan Popescu: UE s-a extins, este nevoie să se rezolve acest blocaj al deciziei pe anumite paliere.
Q: Nu s-ar deschide astfel calea către adoptarea majorității calificate în luarea deciziilor la nivel general și, implicit, a modificării Tratatului UE?
Valentin Naumescu: Aici este problema delicată. Nu numai România, dar este acest grup de state care spune foarte clar că în acest moment nu văd ca oportună revizuirea tratatului Uniunii Europene.
Ștefan Popescu: Mie mi se pare că pericolul stă în crearea unui precedent. Odată ce ai creat un precedent, experiența ne arată că acel precedent este folosit apoi pentru a se lărgi, a se extinde acest principiu și la alte domenii.
Q: Cum se poate trece de la principiul unanimității la majoritatea calificată în domeniul politicii externe fără modificarea Tratatului UE?
Valentin Naumescu: Sunt în discuții, particip și eu la astfel de consultări, nu știu în acest moment dacă va fi posibilă găsirea unei soluții, să o numim tehnico-politice, de reformă a politicii externe și de securitate a Uniunii Europene, fără revizuirea tratatului Uniunii Europene, pentru că România nu dorește revizuirea tratatului UE și eu susțin această poziție a Bucureștiului, este cea corectă.
Rămâne de văzut dacă va fi găsită o soluție tehnico-politică, un artificiu, să zicem, să reușim ca în limitele actualului tratat să se reușească o reformă a politicii externe și de securitate comună. Nu știu dacă lucrul acesta va fi posibil.
Q: Care sunt riscurile pentru Uniunea Europeană?
Valentin Naumescu: Riscurile de a declanșa un proces de revizuire a Tratatul Uniunii Europene sunt destul de mari și nu este deloc un moment în context politic favorabil pentru a iniția o conferință interguvernamentală de revizuire a lui.
Și, chiar dacă, să zicem, s-ar ajunge la un consens privind anumite modificări din forma actuală, să nu uităm că o nouă versiune a Tratatului trebuie să intre în procesul de ratificare națională în 27 de state membre. Ceea ce este, sincer vorbind, foarte puțin probabil să se reușească. Ne întoarcem la ideea de veto, aici este cercul în care ne învârtim.
Ar apărea riscul ca procesul ratificării să eșueze, dacă vor fi state care vor organiza referendumuri insuficient pregătite sau vor exista partide populiste în aceste state, care vor identifica în aceste referendumuri ocazii de a se întări și de a face campanii anti-europene.
Atunci ar exista riscul ca un nou tratat al Uniunii Europene să eșueze în referendumurile de ratificare, lucru care s-a mai întâmplat. Să nu uităm ce cutremur politic a fost în 2005, când proiectul tratatului constituțional (în urma căruia a apărut Tratatul de la Lisabona, n.red.), care fusese deja semnat de șefii de state și de guverne, fusese ratificat de Parlamentul European, dar a fost respins în referendum în Franța și în Olanda.
Deci, riscurile ca partidele populiste antieuropene să se activeze și să facă o campanie foarte zgomotoasă împotriva Uniunii Europene sunt foarte mari. Categoric nu este un moment istoric propice pentru a ne gândi la revizuirea Tratatului Uniunii Europene.
Ștefan Popescu: Mi se pare foarte periculos pentru o țară din est care ar accepta acest principiu, pentru că înseamnă o deschidere a cutiei Pandorei. Odată ce ai acceptat acest principiu, în cazul în care se va crea o majoritate care va permite adoptarea acestei reforme, cred că se va lărgi și la alte domenii.
Adică este un prim pas și înțeleg că țările inițiatoare profită de contextul crizei ucrainiene pentru a forța acest principiu, care asigură totuși o vizibilitate și unor țări, nu numai România sau Polonia, care sunt țări totuși mari, dar gândiți-vă la țări precum Cipru, Malta, care au o populație foarte redusă și care practic n-ar mai conta deloc în decizia europeană.
Q: Care sunt riscurile pentru România?
Ștefan Popescu: Înțeleg foarte bine că România dorește să nu creeze blocaje privind aderarea Ucrainei și a Republicii Moldova. Este absolut legitim. Dar vedeți foarte bine că timpul se schimbă și pot fi decizii care, la un moment dat, pot merge împotriva viziunilor României.
Deci trebuie să privim după, adică mai mult decât aderarea punctuală a Ucrainei și a Republicii Moldova, sau a Balcanilor de Vest, care în mod legitim ne interesează, și trebuie să eliminăm orice blocaj, dar trebuie să vedem și ce va fi după.
Q: De ce vrea România eliminarea dreptului de veto? Ce poate obține?
Valentin Naumescu: Este bine pentru România, iar dorința noastră de a ne alătura nucleului central, să spunem, al țărilor fondatoare, puternice, cu inițiativă ale Uniunii Europene este cunoscut de mult. România dorește de mult să se asocieze acestui nucleu care până acum a fost reprezentat în principal de statele fondatoare, dar el devine din ce în ce mai mai larg.
Pe de altă parte, noi nu avem asperități ideologice care să ne facă să fim reticenți sau eurosceptici, iar interesul nostru general, ca al șaselea stat ca mărime al Uniunii Europene, este de a fi alături de cele mai importante puteri europene, de Germania, de Franța, Italia, de Olanda. Nu este un risc, pentru că România este o țară proeuropeană și dorim ca Uniunea Europeană să funcționeze, să fie puternică, să fie un actor global.
Ștefan Popescu: Nu știu ce a dat, probabil că România a primit ceva la schimb, pentru că în momentul când intri și întărești o alianță, probabil că ți se oferă ceva la schimb, o faci cu un anumit scop. Probabil că există acest lucru. Dacă există, mă bucur că România a putut să negocieze un anumit sprijin din partea celor nouă țări intrate inițial în această inițiativă.
Este România mai influentă decât Danemarca în Uniunea Europeană? Este mai influentă decât Finlanda, Olanda sau Austria? Este clar că influența nu se măsoară numai după populație, după o simplă contabilitate geografică.
Noi spunem că suntem a șasea țară a Uniunii Europene. Se traduce această dimensiune a României în influență în instituțiile europene? De aici trebuie plecat în analiza deciziei pe care a luat-o România.
Q: Are România o strategie sau vreun interes pe termen scurt? Să zicem că, prin eliminarea veto-ului privind politica externă, se va ajunge, în timp, la eliminarea veto-ului pentru politica internă și anume legat de Schengen...
Valentin Naumescu: Nu este o legătură directă. Sigur, chiar dacă entuziasmul a scăzut destul de mult în ultima perioadă, după inflexibilitatea Austriei, vedem totuși că diplomația românească începe să joace mai creativ și să intre în combinații și formate mai mici, mai suple și mai creative.
Este acest recent „Trio Valencia”, cum se numește formatul Spania-România-Polonia, țările cu mărimea patru, cinci și șase în Uniunea Europeană și, în același timp, state de frontieră, care asigură frontiera estică și sudică.
Așa trebuia făcut, să intrăm în astfel de grupuri. Se confirmă ce spuneam la început. În formatul „Trio Valencia” suntem cu Polonia, unde este vorba și de NATO, nu doar de UE. În altele nu suntem cu Polonia, dacă ne referim la dorința de a renunța la principiul unanimității privind politica externă și securitatea.
Cu cât suntem înșurubați în mai multe formate, cu atât ne crește capacitatea de negociere, pentru că vom intra în contact cu aceste state în relație bilaterală sau trilaterală, le vom cunoaște mai bine interesele și vom putea negocia mai bine.
România ce a făcut până în anii trecuți? Se mulțumea să stea liniștită la masa celor 27 și să aștepte să ia decizii cu toți. Ori vedem că acest format este perdant, este ineficient, pentru că alții negociază în grupuri mai mici, își pregătesc anumite inițiative și vin cu ele la masă.
Dacă tu nu faci parte din astfel de formate mai mici, din grupuri active, rămâi descoperit, așa cum s-a întâmplat din păcate, în 8 decembrie, la Consiliul JAI, când ne-am trezit că Austria nu a fost de acord cu extinderea spațiului Schengen.
Astfel de grupuri de trei-patru țări cred că ar putea să constituie baza negocierilor într-un scenariu în care ar exista majoritatea calificată. Îți lărgești baza de negociere la nivelul de ansamblu al UE 27.
Q: Putem spune că a ajuns România la maturitatea necesară de a negocia chestiuni grele în UE, de a fi mai influentă?
Ștefan Popescu: La această întrebare nu se poate răspunde decât tot printr-o întrebare: dacă noi considerăm că România este în momentul de față o țară influentă la nivel european. Aici este explicația.
România are potențialul să fie, are vocația să fie o țară mare a Uniunii Europene, are potențialul de a fi o țară influentă, îl are. Eu sper că această decizie a avut la bază un examen foarte serios și, bineînțeles, voința de a consolida profilul României la nivel european.
Q: Totuși, anunțul că România se alătură „Grupului de prieteni privind votul cu majoritate calificată” a venit fără vreo dezbatere reală. De ce?
Ștefan Popescu: Sunt foarte surprins. Măcar în Parlament, cele două comisii de politică externă ale Camerei Deputaților și Senatului puteau ele să ia inițiativa și să organizeze o dezbatere împreună cu Ministerul de Externe.
O asemenea decizie este bună și ca instrument de pedagogie în spațiul public, nu neapărat de a comenta sau nu o decizie. Dezbaterile au tot timpul și o funcție pedagogică pentru presă, pentru opinia publică, nu o facem doar ca pe un exercițiu de transparență.
E clar că România a avut o discuție cu țările inițiativei respective și în momentul în care au fost discuții poate că s-au avansat anumite subiecte. Asta în mod cert, pentru că să fii acceptat într-o inițiativă trebuie să ai o discuție cu toți membrii acelei inițiative. Dar repet, măcar ca principiu trebuia discutat și dezbătut.
Este o problemă mult prea importantă, care nu ține numai de criza din Ucraina sau de nevoia de a accelera anumite decizii, așa cum a fost nevoie în timpul pandemiei. Toate acestea sunt de înțeles, numai că prezența României în Uniunea Europeană este o prezență care nu se limitează numai la contextul unor crize punctuale. Este vorba de o prezență pe termen lung și foarte lung.
Q: Vor duce aceste modificări la apariției „Europei cu două viteze”, la așa-zisa hegemonie franco-germană asupra UE sau la dispariția unității celor 27?
Ștefan Popescu: Nu știu dacă va fi afectată (unitatea țărilor membre, n.red.), dar pot spune că acceptarea acestui principiu favorizează statele care și-au construit o influență semnificativă în instituțiile europene. Atâta timp cât nu ai construit o influență robustă în instituțiile europene, acceptarea acestui principiu te dezavantajează.
Franța, Germania și celelalte state, mai puțin Slovenia, dar pe ea o putem asimila deja lumii occidentale, sunt state care sunt în nucleul dur al Uniunii Europene, au o experiență mult mai mare a activității în cadrul multilateral și integrat european. De asemenea, acestea sunt state care au politici de personal importante și serioase în instituțiile europene. Unele se află în centrul deciziei europene și din punct de vedere geografic.
Pentru mine, faptul că o țară mai importantă decât România, precum Polonia, nu s-a alăturat acestui grup de state îmi arată că există o diferență de abordare între statele care ocupă o poziție mai puțin centrală în jocul european și țările care sunt prezente (în grup). Franța, Germania, să nu aveți impresia că vor renunța la a avea o politică externă proprie pentru a se dilua într-o mare politică externă europeană.
Q: Pot fi convinse statele care se opun renunțării la dreptul de veto?
Valentin Naumescu: Plecăm de la ideea greșită că se va forma o majoritate și o minoritate permanente. Aceste majorități calificate se schimbă de la un vot la altul. În funcție de temele care vor fi în discuție va exista un cadru de negociere dinamic, câteodată ești aliat cu unele state, alteori ești aliat cu anumite state.
Uneori se întâmplă să fii în minoritate. Există și noțiunea de minoritate de blocaj, să încerci să blochezi o anumită reformă, alteori ești cu majoritatea statelor membre și dorești să împingi lucrurile înainte.
Deci nu înseamnă că vor exista câștigători și perdanți definitivi. (...) Ungaria, de exemplu, are o politică revizionistă deja, cu caracter destul de pronunțat, chiar antioccidental, rusofil.
Polonia are alte sensibilități, de ordin conservator, dar se pliază pe multe inițiative europene, mai ales cu privire la invazia Rusiei în Ucraina. Polonia a susținut cu fermitate sancțiunile împotriva Rusiei. Deci, iată cum state despre care uneori credem că vor juca întotdeauna în aceeași barcă se pot regăsi în tabere diferite.
Q: Este aceasta o pregătire a aderării unor noi membri care, odată intrați în UE, ar putea bloca anumite decizii?
Ștefan Popescu: Aici este încă o problemă care ne face să ne punem întrebări cu privire la cum va arăta arhitectura europeană în momentul în care lărgirea Uniunii Europene la Ucraina, la Moldova, la țările din Balcanii de Vest va fi realizată.
Este clar că în momentul în care adopți o decizie prin majoritate țările sunt forțate să creeze alianțe și prin urmare ne vom îndrepta spre o Europă cu mai multe viteze, cu geometrii variabile, iar acesta este un prim pas, politica externă și securitatea.
