Linkuri accesibilitate

"Putin nu va muri - trăiască Putin", remake la "Un taxi pentru Tobrouk" și Hollywood fără cenzură. Revista presei internaționale


Vladimir Putin, fotoportret de Serghei Maximișin

A trecut 1 iulie, am intrat în a doua jumătate a unui an cum n-au mai fost, și iată că Germania și-a început oficial președinția UE, iar la fel de oficial Vladimir Putin a obținut, printr-un referendum trunchiat și pur formal, dreptul de a rămâne în frunte Rusiei până în anul 2036, când va avea 83 de ani.

Dacă se va întâmpla asta, scrie Washington Post, Putin va reuși să-l depășească pe Stalin în longevitatea puterii. „Cine ar putea să-l înlocuiască pe Putin?” a întrebat retoric unul din cei mai fideli aliați ai săi, dictatorul cecen Ramzan Kadîrov. Principalul opozant al lui Putin, Aleksei Navalnîi, a denunțat însă o «enormă minciună».

Tot The Washington Post anunță că nu trebuie așteptată vreo măsură din partea Casei Albe în legătură cu revelațiile despre faptul că serviciile secrete ale lui Putin plătesc recompense talibanilor pentru fiecare soldat SUA ucis în Afganistan.

„O alegere care n-a fost una”, așa rezumă, la München, Süddeutsche Zeitung, bilanțul referendumului din Rusia. Tehnic și rece, Frankfurter Allgemeine Zeitung constată la rândul său că 75% din rușii care au votat au aprobat modificările constituționale dorite de Putin. La Stampa, în Italia, amintește că referendumul era de altfel pur consultativ, deoarece modificările Constituției fuseseră deja aprobate de parlament.

În Rusia, cotidianul Kremlinului, Rossiiskaia Gazeta, rezumă poziția Kremlinului foarte simplu: Va fi așa cum au hotărât oamenii. În schimb, cotidianul din opoziție Novaia Gazeta e de părere că după acest rezultat criza politică nu va înceta să se adâncească, deoarece începând de acum cetățenilor nu le mai rămâne nici măcar o posibilitate „cosmetică” de a se asocia cu cele ce se întâmplă în țară.

În Spania, El Pais are un reportaj despre „noii ruși” din estul Ucrainei, din teritoriile ocupate Donețk și Lugansk, care au votat în masă pentru Putin. Aceștia, tehnic cetățeni ucraineni până în 2014, au primit în masă pașapoarte rusești, iar majoritatea îi sunt recunoscători lui Putin. Ei au putut, vreme de mai multe zile, să beneficieze de coloanele de autobuze trimise pentru a putea trece granița, încă reală din punct de vedere al dreptului internațional, mergând să voteze în regiunea rusă Rostov-pe-Don.

El Pais amintește că Rusia a distribuit pașapoarte cui a dorit și în regiunile Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria și că Tiraspolul este un caz extrem de loc în care se întâlnesc persoane ce dețin câte o jumătate de duzină de pașapoarte: din Transnistria însăși, nerecunoscute, apoi: pașapoarte din Moldova, Ucraina, Rusia, Bulgaria, iar mai recent din România. Cu toate astea, nimeni în aceste teritorii în care Rusia își exercită expansionismul nu este mai mândru de pașaportul rusesc decât locuitorii din Donbasul ucrainean, unde multe voci „imploră” Rusia să anexeze teritoriul, așa cum a făcut-o cu Crimeea.

Un alt tip de anexare

În Italia, La Repubblica se ocupă de o altă criză majoră din marginea Europei, cea din Israel, odată cu deciderea anexării de facto a unor largi fâșii de teritoriu din Cisiordania. La Repubblica remarcă faptul că pentru moment Israelul nu se află pe lista foarte scurtă a „țărilor verzi” ("Paesi verdi"), ai căror cetățeni pot veni în Europa în mod liber, fără a fi supuși unei perioade de carantină.

La rândul său, în Marea Britanie, premierul Boris Johnson cere, într-un articol publicat de Yedioth Ahronoth, ca Israelul să renunțe la plănuita anexare a teritoriilor palestiniene.

Uniunea Europeană în ansamblu se opune, la rândul ei oricăror anexări în Cisiordania. Le Monde, în Franța, remarcă de altfel o încetinire a măsurilor de anexare luate de noul guvern israelian, însă pune asta pe seama faptului că Beniamin Netaniahu nu face decât să aștepte semnalul aprobator al lui Donald Trump înainte de a purcede.

Un taxi pentru Tobrouk

Tot Le Monde scrie în același număr despre cum continuă escalada în tensiunile dintre Franța și Turcia. Parisul a anunțat ieri că se retrage din operațiunile NATO de supraveghere a circulației maritime din Mediterana, pentru a protesta împotriva «traficului de arme» al aliatului turc în direcția Libiei. Este vorba de operațiunea NATO «Sea Guardian», la care Franța participa cu o fregată și un avion de patrulare.

Luni, Emmanuel Macron denunțase «responsabilitatea istorică și criminală a Turciei în Libia». Membru NATO, Turcia este implicată, cum am mai scris-o, în războiul civil din Libia: Ankara sprijină guvernul de la Tripoli, cel recunoscut internațional, al lui Faïez Sarraj, dar care e doar o coaliție heteroclită, foarte firavă pe plan militar, în vreme ce Rusia (ca și Egiptul vecin și alte țări arabe) îl sprijină pe mareșalul Haftar, cel ale cărui trupe domină toată partea răsăriteană a țării, Cirenaica. Franța tinde să se situeze de partea acestui Mareșal Haftar, în vreme ce Recep Tayyip Erdogan își justifică amestecul militar în Libia prin aceea că sprijină guvernul recunoscut de ONU, pe când Franța, aliat din NATO, e de partea unui general rebel.

Le Monde scrie că Turcia a adus în Libia circa cinci mii de mercenari islamiști din Siria, mercenari care au o serioasă experiență a terenului, după ce au luptat împotriva regimului lui Assad în Siria.

Le Canard enchaîné, care dispune de surse privilegiate în cadrul serviciilor secrete ale armatei, scrie (doar în ediția pe hârtie) că statul major francez este convins că situația se va înrăutăți și că foarte curând Putin și Erdogan își vor împărți Libia în sfere de influență conduse de protejații lor locali. Le Canard remarcă și că Macron e foarte critic față de amestecul lui Erdogan în Libia, dar nu spune nimic de sprijinul pe care Putin îl aduce mareșalului Haftar.

Intervenind în Libia, Turcia are de altfel ochii îndreptați asupra zăcămintelor de gaz din Mediterana, în largul Greciei și Ciprului.

Hollywood înainte de cenzură

Pe fundalul de cenzură reînnoită care acoperă lent întreaga planetă, Libération oferă un mare articol-eseu despre acea perioadă mitică a Hollywoodului în care se efectua trecerea la sonor și în care, filmul fiind încă o artă tânără, care își căuta regulile și limitele, cenzura era încă inexistentă.

E vorba de filme turnate între krachul bursier din 1929, momentul apariției filmelor sonore, și anul 1934 când a fost introdus faimosul cod Hays al cenzurii. Cu totul, câteva zeci de filme realizate cu o totală libertate de ton și abordare a sexualității și a mizeriei sociale a epocii Marii Depresii.

William Hays era un senator prezbiterian care, sprijinit de asociații creștine și ligi ale familiilor, a reușit să impună un cod de reguli împotriva Babilonului depravat care era Hollywoodul producător de dirty movies. Ce surprinde azi în acele filme, pe lângă marea creativitate formală și vizuală, este numărul mare de eroine - femei puternice și libere, care își lasă frâu liber pasiunilor. Filme cu referințe la Nietzsche și actrițe mitice precum Joan Crawford, Bette Davis sau Jean Harlow. Realizate în acești cinci ani de libertate totală, 1929-1934, filmele vor putea fi văzute în cinematografe din Franța de-a lungul verii.

E vorba de o artă cinematografică a explicitului, care abordează caracterul coercitiv al moralei colective, alcoolul, sexul, pulsiunile, adicțiile. Unul din filme (realizat de Michael Curtiz) poartă de altfel titlul grăitor: Female.

Toate acestea pentru a ne reaminti că intrăm acum într-o nouă epocă a cenzurii și moralei pudibonde, a controlului asupra vocabularului, gesturilor și manifestărilor artistice, situație caracteristică pentru ceea ce o cercetătoare a istoriei cum a fost Frances Yates a numit foarte tulburător: „timpul dintre perioade”.

Facebook Forum

VIDEO

Blocajul din Congres întârzie pachetul de ajutor pentru Covid
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:01:53 0:00
XS
SM
MD
LG