Traian Radu avea 21 de ani în decembrie 1989, atunci când a ieșit în stradă alături de mii de români care își doreau libertatea. Lucra atunci la IMGB, la primul lui job după ce terminase armata. Prima dată a ieșit în stradă în după amiaza zilei de 21 decembrie, după ce auzise că la Universitate protestează lumea față de dictatură. Auzise și el, ca alte milioane de români, ce se întâmpla la Timișoara, de la Radio Europa Liberă.

Traian a pornit de pe Șoseaua Giurgiului, unde stătea, a luat metroul și s-a oprit la Piața Romană, de unde a mers pe jos până la Universitate. Ține minte tancurile de pe stradă și primele împușcături. Oamenii erau deciși să lupte, dar exista și o anumită teamă că vor fi împușcați, își aduce aminte revoluționarul atmosfera acelei zile. Noaptea târziu, Traian s-a întors acasă.

A doua zi dis de dimineață a mers din nou în centrul Capitalei – nechemat de nimeni, dar impresionat de ce văzuse în ajun.

După fuga dictatorului Nicolae Ceaușescu, pe 22 decembrie 1989, la ora 12:06, Traian era – împreună cu alte zeci de mii de oameni – în fața clădirii fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român (CC al PCR).

La 35 de ani de la Revoluție, Traian Radu a mers cu o echipă a Europei Libere în fostul CC, actualul sediu al Ministerului Afacerilor Interne, fix în locul unde, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, a fost împușcat în ambele glezne.

Vizita în locul unde a rămas schilodit l-a făcut să rememoreze multe clipe trăite în cele 16 ore petrecute în sediul Comitetului Central.

Cu lacrimi în ochi și emoționat, Traian Radu și-a adus aminte precis locul în care a fost împușcat în ambele glezne. Acum în acel loc, de unde el presupune că au venit gloanțele, este un calorifer.

Traian a recunoscut locurile, ușile, ferestrele, scările, chiar și gresia. E tot cea de acum 35 de ani.

Revoluționarul își aduce aminte de momentul în care a intrat în CC.

„Era 12 și un pic. Cam așa. Am intrat în CC odată cu plecarea elicopterului. Atunci am intrat și eu, și mai mulți oameni. Înainte încercasem să forțăm pe la geamuri – mai în stânga sunt geamurile – dar n-am reușit să intrăm pe acolo”, povestește Traian Radu primele clipe în care a fost în clădire.

Își aduce aminte că a mers și la balcon, a luat la rând, împreună cu ceilalți revoluționari – la început, puțini, apoi, din ce în ce mai mulți – încăperile din CC.

„Erau civili, militari, tot felul de oameni, de fapt erau manifestanții de atunci. Spre seară s-au format niște echipe de pază pentru blocarea Comitetului Central. Începuse să se mai și ia din Comitetul Central, oamenii luau diverse lucruri pe care le găseau prin camere. Din echipa de pază făceau parte și civili și militari. Stăteam chiar în dreptul ușii”, povestește Traian Radu.

Revoluționarul își amintește că, la început, atunci când oamenii au reușit să intre în CC, nu a existat nicio coordonare.

Ține minte că scările de marmură care duc spre etaj erau pline de miliari înarmați. De fapt, militari cu rang superior – ofițeri – erau și jos, pe hol, unde a rămas și el. Împreună cu soldații, sorta oamenii care intrau în CC.

„Cum s-a lăsat seara, piața era plină-plină. Și atunci au început împușcăturile. S-a tras. Îmi amintesc că jos, aici, erau militari. Chiar și după ușă. Eu am participat și la încărcatul armelor. Știam să încarc, că făcusem și eu armata. Aduceau muniție de undeva, dintr-o cameră de la parter. Am dus și eu muniție la militarii care erau sus”, rememorează Traian Radu.

„De-a lungul serii se tot auzea că vin teroriștii, că vin teroriștii prin subsol și intră în Comitetul Central pe nu știu pe unde.”

„Și, la un moment dat, în timp ce eram pe hol în fața ușilor de la sala de conferințe, unde își ținea Elena Ceaușescu audiențele, s-a stins lumina. A anunțat cineva că se stinge lumina și s-a stins. Alături de mine mai erau cam zece persoane – apreciez eu – militari, civili, militari în termen. Când s-a stins lumina, s-a declanșat foc. Și atunci, cum eu eram pe vine, focul a venit de undeva din spatele meu, m-a luat în ambele glezne”, retrăiește Traian Radu momentul cumplit prin care a trecut.

Durerile au fost groaznice și sângele a început să curgă instantaneu, cu putere. La un moment dat, a auzit o voce de femeie care i-a spus să își țină picioarele apropiate de corp ca să nu mai piardă mult sânge. Vedea negru în fața ochilor, cu toate că auzise vag că se aprinsese lumina pe hol.

Doi oameni l-au târât spre ieșire. De acolo, l-au pus într-o mașină și l-au dus la spital.

Acum, la 35 de ani de la acel moment, Traian se uită de unde puteau să vină gloanțele care i-au trecut prin glezne, dar vede un calorifer în acel loc.

Nu știe nici acum cine sunt acei revoluționari care l-au dus la Spitalul Colțea din București, aflat în Piața Universității, dar se roagă tot timpul pentru sănătatea lor.

„Din momentul în care m-a împușcat, eu nu am mai văzut. Dar am auzit o voce de femeie care îmi zicea să nu întind picioarele ca să nu pierd mult sânge, că mă leagă ea. Am deschis ochii abia în sala de operație, la Colțea”, își amintește Traian Radu.

L-a operat doctorul Nicolae Constantinescu, care era de gardă la Colțea în acea noapte. Cum fusese și în noaptea precedentă, pe 21 decembrie, și cum a fost până în ajun de Crăciun. Trei zile și trei nopți în care a operat continuu.

După operație, diagnosticul primit de Traian a fost sumbru: risca să nu mai meargă niciodată.

Reporterii Europa Liberă au mers împreună cu Traian Radu în vizită la Facultatea de Medicină, acolo unde medicul Nicolae Constantinescu scrie tratate de medicină. E o vizită pe care Traian i-o face doctorului și prietenului lui în fiecare an, de Crăciun.

„El a fost împușcat dintr-un luminator. Așa mi-a zis atunci, după ce l-am operat. Era împușcat în amândouă gleznele, i-a trecut glonțul prin os și arteră la piciorul stâng, prin venă la piciorul drept”, spune medicul Nicolae Constantinescu.

„Pe el l-am trimis în Italia apoi. Pe mulți din răniții de la Revoluție i-am trimis peste hotare.”

„De exemplu, pe o fată care lucra la Apaca, adusă rănită din Piața Palatului după ora 17:00, în 22 decembrie, am trimis-o în Franța. Când a venit, am crezut că e moartă – nu respira aproape de loc. Un alt medic i-a pus o oglindă la gură și am văzut că respiră”, rememorează medicul zilele din decembrie 1989.

În vârstă de 88 de ani, prof. dr. Nicolae Constantinescu ține legătura cu mulți dintre răniții pe care i-a operat atunci.

După ce s-a întors din Italia, unde a fost operat la cel mai mare institut de ortopedie din Bologna, Traian a mers, aproape un an, cu cârje. Tot medicul de la Colțea l-a îngrijit și în acea perioadă.

Cu multă muncă și exerciții fizice, Traian a început ușor-ușor să meargă. Recuperarea lui a durat peste 300 de zile.

Mai ales în primele luni din 1990, Traian nu înțelegea ce se întâmplă cu democrația și libertatea pentru care luptase la Revoluție.

Mergea în Piața Universității, la demonstrațiile pentru democrație, împreună cu medicul Constantinescu.

În 1990, Traian a renunțat la jobul de la IMGB (Întreprinderea de mașini grele București) și de atunci a trăit din pensia de invaliditate definitivă și gravă - rănit în Revoluție (1.300 de lei). Apoi, ca să își poată întreține familia pe care și-a făcut-o între timp, a lucrat la o firmă ca agent de pază. Slujbe de coordonare.

De zece ani, din 2014, de când s-a schimbat legea, veniturile lui Traian au provenit din două părți: indemnizația de revoluționar care a ieșit în stradă – 2.700 lei și pensia de invaliditate definitivă gravă - de 1.100 de lei.

În fiecare an, Traian e evaluat de o comisie medicală – specialiștii analizează gradul de invaliditate pe care îl are la ambele picioare. Dacă nu ajunge la evaluare, riscă să nu mai primească nici pensia pe care o are.

„Noi atunci am făcut schimbarea, oamenii cu care am fost la Revoluție aveau sentimentul că mergem până la capăt după ce se întâmplase la Timișoara. Era groaznic înainte. Mie nu îmi pare rău că l-au împușcat pe Ceaușescu de Crăciun. Trebuia să scape de el. Eram în spital atunci și m-am bucurat. Trebuia să scăpăm de mult mai mulți, poate nu prin împușcare.”

„Din punctul meu de vedere, punctul 8 de la Timișoara trebuia să se înfăptuiască și România era acum mult mai bine. Față de atunci, România e mult mai schimbată, viața e mai bună ca înainte de 1989, dar e bine să vrem mai bine”, concluzionează Traian Radu.

Înapoi în sediul fostului Comitet Central, Traian spune că ar vrea să știe mai multe despre confuzia și haosul de după 22 decembrie 1989.

„Dacă aș zice că atunci, în decembrie 1989, aveam o senzație de libertate, poate că o aveam, dar era și o nesiguranță și o frică că eram aici, în Comitetul Central”, spune Traian.

A fost chemat o singură dată la Procuratură, în 1990, să dea o declarație despre momentul decembrie 1989. De atunci, nu l-a mai chemat nimeni.

„Nu m-a întrebat nimeni vreodată cum s-a întâmplat. Nu mi-a zis nimeni hai să mergem la fața locului să ne povestești. Și nici pe alți răniți, că mai vorbesc și eu cu alți răniți de la Revoluție. Mai ales că eu eram civil. Pe noi, pe răniții de la Revoluție, ne-a uitat toată lumea”, spune Traian Radu.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.