Este posibil ca Ucraina să se fi apropiat mai mult de NATO la summitul alianței militare de săptămâna aceasta (9-11 iulie), dar este greu de ignorat sentimentul că, în ciuda tuturor angajamentelor și promisiunilor captivante, lucrurile nu sunt de fapt atât de roz pe cât se crede, mai ales din punctul de vedere al Kievului.
În realitate, alianța militară continuă să țină Ucraina la o lungime de braț, iar alegerile americane se apropie.
Ucraina nu avea cum să primească o invitație de a adera la NATO la acest summit. Acest lucru nu se va întâmpla atât timp cât războiul va continua, iar după aceea, cei 32 de aliați vor trebui să ajungă la un acord unanim pentru a trimite o astfel de invitație - un consens care pur și simplu nu există în prezent.
În schimb, diplomații NATO au fost din nou ocupați să elaboreze un comunicat al summitului menit să pară mai încurajator pentru Kiev decât cel precedent. Iar textul de la Washington este un pic mai bun pentru Ucraina decât cel de la Vilnius, convenit la summitul din Lituania din vara anului trecut.
La fel ca în 2023, declarația finală afirmă că viitorul Ucrainei este în NATO, că miniștrii de externe ai NATO vor continua să evalueze eforturile de reformă și că „vom fi în măsură să adresăm o invitație Ucrainei de a adera la Alianță atunci când aliații vor fi de acord și condițiile vor fi îndeplinite”.
Ceea ce a fost nou în acest an au fost cuvintele „punte” și „ireversibil”. S-a remarcat faptul că „deciziile luate la summit de NATO și de Consiliul NATO-Ucraina, combinate cu activitatea continuă a Aliaților, constituie o punte către aderarea Ucrainei la NATO”.
Atât în perioada premergătoare, cât și în timpul reuniunii, oficialii s-au întrebat ce presupune de fapt acest „pod” și, metaforic, dacă este unul lung sau scurt și cât de solid este de fapt.
Fraza mai importantă a fost că „în timp ce Ucraina continuă această activitate vitală, vom continua să o sprijinim pe calea sa ireversibilă către integrarea euro-atlantică deplină, inclusiv aderarea la NATO”.
Rămâne întrebarea dacă această ireversibilitate este doar un cuvânt pe o hârtie, deoarece soarta Ucrainei în NATO se decide, în cele din urmă, atât pe câmpurile de luptă, cât și la mesele de negocieri.
Iar cum Ucraina nu a primit încă undă verde pentru a ataca mai adânc teritoriul rus, limitele sprijinului Occidentului - și șansele Ucrainei de victorie în război - rămân restrânse.
În ceea ce privește livrările concrete, gazdele americane au remarcat cu un oarecare triumf că avioanele de luptă F-16 din Danemarca și Olanda sunt în drum spre Ucraina și că vor survola cerul ucrainean în această vară.
Un impuls, desigur, dar, din nou, speranța era ca acestea să fi ajuns încă în primăvară, după ce Kievul a implorat pentru ele timp de aproape doi ani. De asemenea, este clar că țara devastată de război va primi până în 2027 doar aproximativ jumătate din cele 128 de avioane pe care le-a solicitat.
În aceeași ordine de idei, s-a anunțat că Ucraina va primi cinci noi sisteme de apărare antiaeriană, chiar dacă se știa deja dinainte că patru dintre acestea urmau să fie livrate.
Având în vedere imaginile cutremurătoare ale atacurilor rusești asupra principalului spital pentru copii din Kiev în perioada premergătoare summitului, sentimentul a fost unul de prea puțin, prea târziu.
În cadrul NATO, misiunea aliaților de instruire a trupelor ucrainene pe teritoriul lor a fost aprobată, ceea ce, potrivit organizației militare, va spori și mai mult interoperabilitatea cu armata ucraineană, chiar dacă oficialii au subliniat că crearea unei astfel de structuri nu va face din NATO „o parte a conflictului”.
Apoi a existat angajamentul de a furniza Ucrainei asistență militară variată în valoare de 40 de miliarde de euro în următorul an, pe baza Produsului Intern Brut al celor 32 de membri NATO. S-a subliniat faptul că aceasta este o bază minimă, mai ales că au fost luate în considerare în prealabil cifre mai mari.
Având în vedere interpretarea destul de generoasă a ceea ce contează drept ajutor, este greu de crezut că această țintă va fi ratată.
De exemplu, țările pot include costuri legate de întreținerea și transportul echipamentelor pentru Ucraina, instruirea soldaților săi, investiții în industria de apărare a Ucrainei, precum și contribuția alocată pentru fondul NATO de unde se cumpără ajutor neletal.
Și, deși Kievul nu s-a plâns de această dată, organizatorii au dorit să evite scenele de la Vilnius, în care președintele ucrainean Volodimir Zelenski a pus în discuție în mod deschis ambiția afișată de occidentali. De data aceasta, el nu a ratat nicio ocazie de a-și exprima „recunoștința”, conștient și instruit să nu ceară prea mult.
Dincolo de Ucraina, a fost mai degrabă remarcabil faptul că Georgia, care a fost un aspirant la aderare din 2008, nu a fost menționată deloc în declarația finală, cu excepția ocupării de către Rusia a unei părți din republica din Caucazul de Sud.
Chiar și Moldova, care este neutră din punct de vedere constituțional, a primit mai multe mențiuni și formulări pozitive decât Georgia, aceasta a fost o reflectare clară a distanței crescute a Tbilisi față de instituțiile occidentale.
Întrucât summitul a avut loc în Statele Unite, formularea privind China a fost chiar mai clară decât de obicei. Beijingul a fost menționat pentru prima dată într-o declarație NATO în 2019 și, de atunci, Washingtonul a insistat pentru o poziție mai fermă.
De data aceasta, alianța a menționat că „RPC (Republica Populară Chineză) a devenit un facilitator decisiv al războiului Rusiei împotriva Ucrainei prin așa-numitul său parteneriat «fără limite» și sprijinul său pe scară largă pentru baza industrială de apărare a Rusiei” și a adăugat că Beijingul „nu poate permite cel mai mare război din Europa din istoria recentă fără ca acest lucru să aibă un impact negativ asupra intereselor și reputației sale”.
Cu toate acestea, atunci când a fost întrebat cu ce consecințe se va confrunta China dacă va continua pe această cale, secretarul general încă în funcție al NATO, Jens Stoltenberg, a ocolit cu eleganță întrebarea.
Acesta nu avea să fie niciodată un summit istoric cu rezultate importante. A fost o celebrare a celei de-a 75-a aniversări a NATO, cu doar patru luni înainte de alegerile prezidențiale americane cruciale.
În acest sens, prestația foarte criticată a lui Joe Biden într-o dezbatere recentă împotriva lui Donald Trump - candidat republican și sceptic NATO - a umbrit întreaga reuniune.
Deși, în general, Biden s-a descurcat bine în sarcinile sale publice la summit, nu s-a putut feri de gafe. El l-a prezentat mai întâi pe președintele Zelenski drept „președintele Putin”, după care s-a corectat, dar liderul ucrainean a salvat rapid situația glumind că este mult mai bun decât Putin.
La o conferință de presă finală prelungită, el a încurcat apoi numele vicepreședintelui Kamala Harris și al principalului său rival, Trump. Majoritatea întrebărilor de la această conferință de presă au fost legate de alegeri și de aptitudinile sale prezidențiale.
Și se pare că aceste întrebări, precum și apelurile din ce în ce mai numeroase din partea colegilor săi de partid de a se da la o parte, vor fi moștenirea durabilă a acestui summit.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
