În fotografiile oficiale din anii comunismului, femeia apare dreaptă, sigură, integrată în construcția „noii societăți” bazate pe „etica și echitatea socialistă”. E muncitoare, e ingineră, e profesoară, e cercetătoare. E „tovarășă”.

În discursuri, egalitatea dintre femei și bărbați era prezentată ca un fapt împlinit, iar afirmația - falsă - era repetată în manuale, în presă, în lozinci.

În viața de zi cu zi, egalitatea se măsura altfel: în plasele purtate dimineața spre serviciu, în orele petrecute la cozi, în masa pusă seara după program, în copilul lăsat la grădiniță și luat în grabă, în rolurile care, de la o familie la alta, erau mai mult sau mai puțin împărțite între bărbați și femei, și în dosarul de cadre, unde divorțul sau apartenența la partidul comunist puteau decide o deplasare în străinătate, promovarea sau, dimpotrivă, detașarea sau transferul dintr-un mare oraș la Cuca Măcăii.

Aurora Liiceanu și Lucica Albinescu au trăit comunismul din poziții diferite – una în cercetare, cealaltă în proiectare industrială. Amândouă au muncit, au iubit, au divorțat sau s-au căsătorit, au crescut copii, au luat parte la defilări și au încercat să țină echilibrul între serviciu și casă. Din poveștile lor se vede mai clar decât din orice slogan sau comentariu cum arăta, de fapt, viața de femeie într-un regim totalitar care promitea egalitate.

Experiențele lor cotidiene sunt completate de perspectiva științifică a Alinei Hurubean, și cea istorică a Laviniei Betea, care așează aceste istorii personale într-un cadru mai larg și explică mecanismele din spatele lor.

Între ce se spunea regimul și ce trăiau oamenii a existat mereu o distanță. Pe traseul acestei distanțe se înșiră experiența câtorva generații.

Fete la „Lazăr”, băieți la „Sava”

Aurora Liiceanu s-a născut în 1941, lângă Chișinău, și a intrat în adolescență într-o Românie care învăța să rostească un cuvânt nou: egalitate.

În școală, în presă, în discursuri, femeia apărea ca „tovarășă”, parteneră deplină a „tovarășului” bărbat în munca de construcție a societății socialiste. În viața de zi cu zi, lucrurile arătau altfel decât în discursuri, erau mai legate de mâncare, de cozi, de cum îți duci casa de pe o zi pe alta.

Își amintește că egalitatea aceea „a fost declarativă, dar avea și un grad mare de realism”.

Realismul venea din lipsuri, din faptul că viața de fiecare zi îi punea pe oameni în fața acelorași griji. Dimineața, când plecau la serviciu, „și bărbatul, și femeia luau câte o plasă în buzunar, ca să facă rost de mâncare”.

Imaginea asta spune mult despre dinamica dintre ei: amândoi munceau, amândoi alergau, amândoi stăteau la cozi. În interiorul familiei, spune ea, „exista o solidaritate”, dar această solidaritate era mai degrabă o reacție la presiune decât un ideal împletit din aspirații personale.

În anii de liceu, la mijlocul anilor ‘50, lumea era încă organizată după reguli tradiționale care dominau încă în Europa colegiile de vârf: fete și băieți separat. Aurora termină liceul „Lazăr”, din ultima generație nemixată. Băieții erau la „Sava”. Întâlnirile aveau loc la poarta școlii, în treacăt.

Când școlile se mixează, schimbarea se simte imediat. „Primii germeni de emancipare s-au creat atunci, când o fată stătea în bancă, într-o proximă distanță de un băiat”. Apropierea zilnică schimbă felul în care se priveau unii pe alții, pentru că statul în aceeași bancă, împărțirea temelor și a emoțiilor de examen făceau relația mai directă și mai firească.

Dar chiar dacă egalitatea era omniprezentă în discurs, traseele pentru fete aveau aceleași contururi tradiționale. Existau profesii considerate mai feminine, mai apropiate de zona umanistă, iar filologia era una dintre ele. Și acest regim își dorea ca femeile să devină profesoare, pentru că școala era văzută ca un spațiu potrivit pentru ele, povestește Aurora Liiceanu.

A deveni profesoară însemna să îți asumi un rol dublu: educatoare pentru o generație întreagă, dar și pentru propriii copii. Profesoarele aveau vacanțe, iar ritmul școlii permitea să faci copii și să îi crești fără să simți că alegi între familie și muncă.

Problemele veneau însă din altă parte.

La finalul liceului, Aurora alege Psihologia și termină facultatea în 1963. Își amintește însă că „la facultate nu făceam decât psihologia sovietică, adică rusească”. Asta însemna că învățai ce ți se preda și atât, fără alte școli sau teorii la care să te raportezi. După absolvire, fiind șefă de promoție, primește șansa de a alege între învățământ și cercetare.

Optează pentru Academia Română, într-un moment în care institutele de științe sociale angajau sistematic cei mai buni absolvenți.

În primii ani la Academie, la Institutul de Psihologie, nu se gândește la diferențe de gen. „Nu știam de problemele astea legate de relația dintre bărbați și femei, despre rolul femeii. Nu știam absolut nimic”.

Mediul era mixt, iar dinamica părea neutră. Abia mai târziu, în comisii de doctorat, începe să observe detalii. Deși alfabetic și profesional se situa înaintea unor colegi, numele ei apărea constant ultimul pe procesul-verbal. „La un moment dat m-am iluminat mental”, își amintește. Întreabă un coleg de ce este trecută mereu ultima. Răspunsul îl rezumă simplu: „«De ce nu te-ai plâns până acum?»”.

Doctoratul, obținut tot în perioada comunistă, vine cu un detaliu de viață cotidiană. Femeile aduceau prăjituri, organizau o mică sărbătoare în jurul obținerii titlului. Bărbații nu făceau asta. Nimeni nu comenta diferența: era un reflex cultural, o suprapunere între reușita profesională și rolul domestic.

Divorțul comunist, un act de curaj

În plan personal, relațiile dintre fete și băieți funcționau într-un alt registru decât cel de astăzi. „Era o foarte mare colegialitate”, spune ea, referindu-se la o apropiere care începea din statul împreună la cursuri și din viața de zi cu zi.

Sexualitatea era un subiect tabu, despre care nu se vorbea deschis, nici în familie, nici în spațiul public, iar relațiile se construiau discret.

Pentru ea, divorțul din jurul anului 1972 s-a dovedit, la fel ca pentru multe alte femei, „un act de curaj”.

Nu numai curajul emoțional, de a ieși dintr-o relație disfuncțională sau toxică, ci curajul în fața celorlalți și a societății.

Această nevoie de curaj, socialmente vorbind, venea din felul în care era construit juridic procesul: divorțul se judeca în jurul ideii de vină, iar instanța stabilea cine este responsabil pentru destrămarea căsătoriei. Dacă în dosar rămânea consemnat că ești „vinovat”, această etichetă te însoțea: „nu prea dădea bine pentru persoana respectivă”.

În cazul Aurorei Liiceanu, procesul a durat aproape un an. În tot acest timp, în multe cazuri, partenerii continuau să locuiască împreună. Problema locuinței era reală. Dacă părinții nu erau în București, de exemplu, iar familia era în provincie, mutarea devenea complicată. Mulți rămâneau în aceeași casă până găseau o soluție. Astfel, divorțul nu însemna o ruptură imediată, ci era văzut mai degrabă ca o lungă perioadă de tranziție, adesea incomodă.

„Bineînțeles că divorțul era ținut ca un secret, familia ascundea; problema era tratată cu foarte multă grijă, pentru că gura lumii e gura lumii”, spune ea, vorbind despre presiunea socială constantă.

Pentru ea, consecințele nu au rămas doar în plan personal. Ca femeie divorțată, a simțit direct cum statutul personal începe să îi limiteze accesul la lucruri care țineau strict de muncă, cum ar fi participarea la congrese sau simpozioane în străinătate. „Eu n-am putut să mă duc nicăieri, ca cercetătoare la institut. Aveam două hibe mari. Nu eram membră de partid și eram divorțată”. În locul ei au fost trimiși colegi care, spune ea, „habar n-aveau” de tema conferinței și nu lucraseră pe subiectul respectiv, dar aveau dosarul potrivit.

În același timp, relațiile dintre tineri erau strict încadrate social. Ideea ca o studentă să închirieze o garsonieră și să locuiască împreună cu un băiat nici măcar nu intra în discuție: „nici nu se punea problema”.

Conviețuirea înainte de căsătorie era de neimaginat. În acest context, divorțul avea o greutate suplimentară, pentru că despărțirea însemna, mai presus de toate, ieșirea dintr-un tipar social bine fixat.

La doi ani după divorț, în 1974, Aurora Liiceanu îl naște pe fiul ei, Ștefan. Ajunge în spital deja separată de soț și își trăiește începutul maternității în acest context. Își amintește un detaliu revelator care a rămas cu ea până în prezent: în spital, tatăl era cel care declara copilul și stabilea numele, în timp ce ea era încă internată. „Mama nu contează? Ea nu există”.

Avantajată ca mamă, dezavantajată ca femeie

Viața de mamă și cercetătoare începe pentru ea fără o pauză între cele două lumi. Își amintește diminețile împărțite între pregătirea copilului și gândul la ce are de scris sau de citit la institut. Îl ducea la grădiniță și apoi mergea la muncă, iar sistemul de grădinițe îl vede și astăzi ca pe un sprijin real, pentru că îți permitea să continui să lucrezi fără să improvizezi zilnic soluții.

În fiecare an venea cineva de la primărie și întreba dacă ai înscris copilul la școală, iar această verificare făcea parte dintr-un control social constant, care, în cazul ei, avea și o latură practică: știai că locul copilului în școală este asigurat.

La institut, viața nu se oprea când apărea un copil. Își amintește că, atunci când nu aveai altă soluție, îl luai cu tine. În birouri, printre teancuri de hârtii și dosare, mai apărea câte un copil care aștepta cuminte sau se juca pe lângă birou, în timp ce mama încerca să își termine treaba. Mamele cu copii mici erau adesea protejate la evaluări, iar colegii știau că ritmul lor era diferit în anii aceia. Era o înțelegere care funcționa fără prea multe explicații, pur și simplu oamenii știau prin ce trece o mamă cu un copil mic și își ajustau așteptările.

În același timp însă, femeile fără copii plăteau o taxă specială, o sumă care li se oprea lunar pentru faptul că nu aveau copii. Era un fel de pedeapsă fiindcă nu își îndepliniseră misiunea principală dată de stat.

Măsura se simțea direct în salariu și, inevitabil, ajungea subiect de discuție între colegi. „Ca ne-mamă erai dezavantajată. Dar ca mamă erai avantajată”. În birouri se făceau comparații, se comentau alocațiile, se calculau diferențe. Unele colege fără copii spuneau deschis că ele „plătesc pentru alții”, iar tensiunea aceasta se adăuga peste relațiile de muncă.

La un moment dat, după episodul legat de meditația transcendentală – un scandal din anii ’80 în care mai mulți intelectuali au fost acuzați că participă la practici considerate suspecte de regim și au fost îndepărtați din institutele de cercetare – este retrogradată și ajunge femeie de serviciu la fabrica de textile „Suveica”, pentru un an și jumătate.

Trecerea de la biroul de la Academie în hala unei fabrici de textile înseamnă o ruptură bruscă: noua ei profesie era ocupată exclusiv de femei. „Feminizarea unei profesii era o chestie frecventă”, spune ea, observând că pe măsură ce urcai pe scara ierarhică profesională, femeile deveneau tot mai rare.

În rest, viața cotidiană a anilor de dictatură ceaușistă avea și alte straturi. Magazinele se numeau „Gospodina”. Conceptul de gospodină stătea bine-merci lipit de femeie, chiar într-un sistem care vorbea despre egalitate. Împrumuturile de lapte sau ouă între vecini se făceau prin femei. „Rolul de femeie era legat de păstrarea unei atmosfere bune în familie”, explică ea, vorbind despre echilibrul domestic, ca o principală responsabilitatea atribuită femeilor.

Bărbații participau la bunăstare, stăteau la cozi, aduceau bani, însă împărțirea sarcinilor domestice rămânea, în continuare, inegală. Tehnologia a mai schimbat lucrurile căci „mașina de spălat nu are sex”, dar responsabilitatea constantă rămânea, în majoritatea cazurilor, feminină.

Când o întrebi cum ar descrie, în câteva cuvinte, viața de femeie din comunism, Aurora Liceeanu răspunde în câteva cuvine. „Fiecare femeie se descurcă cum poate”.

Pentru ea, fraza asta rezumă cel mai bine experiența de zi cu zi a femeilor din comunism: o viață împărțită între serviciu, copil, cozi, evaluări, bârfe de bloc și decizii care lăsau urme în dosar. Vorbește despre cum îți organizai ziua și cum îți țineai echilibrul. Din toate aceste lucruri mărunte se adună, de fapt, reiese imaginea concretă a vieții de femeie în acei ani.

Soți și colegi în același ritm

În 1968, Lucica Albinescu avea puțin peste douăzeci de ani și se angaja la Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice din București. România industrializa, construia, proiecta baraje și centrale.

Pentru ea, începutul însemna un colectiv nou și o meserie învățată din mers. „Mă simțeam foarte bine printre colegi și nu mi s-a părut că vreunul dintre ei ar fi fost favorizat de șeful de colectiv”. A fost ajutată să se acomodeze și, în timp, a început să avanseze.

Își amintește că programul de la locul de muncă era strict. Dacă întârziai cinci minute, ți se lua legitimația și pierdeai ore din ziua respectivă. Într-o dimineață a întârziat. S-a dus la Cadre (actualul departament de HR) să-și recupereze legitimația, iar funcționarul i le-a pus în brațe și pe ale altor întârziați, ca să le dea mai departe. Printre ele era și legitimația celui care avea să-i devină soț. „Mi-a mulțumit și am mai stat puțin de vorbă”. Așa a început.

Au descoperit că sunt vecini în cartierul Titan din București, Balta Albă, cum îi spun bucureștenii cu rădăcini mai vechi în Capitală. Se întâlneau întâmplător sau nu în stații, în autobuzele aglomerate, la întoarcerea de la serviciu. În februarie 1972 s-a mutat la el, într-o garsonieră.

În 18 decembrie s-au căsătorit la primărie, iar în noaptea de Revelion au făcut și cununia religioasă. O nuntă mică, în apartamentul părinților ei. Căsătoria la biserică nu era încurajată în comunism, mersul la biserică nici atât.

„Cu rochia de mireasă croită și cusută de mine cu ajutorul soțului meu. Așa a început și viața noastră de soți, nu numai de colegi”.

În serile acelea nu mai conta dacă erai femeie sau bărbat. Statutul era același pentru amândoi, oboseala la fel, responsabilitatea la fel.

În paralel, casa trebuia să funcționeze. „Munca acasă era permanent dijmuită ca timp de orele suplimentare la institut”. Treburile gospodărești le făceau împreună, mereu pe fugă. Îi spunea soțului „Roboțel”, pentru că el se ocupa de curățarea și tocarea zarzavatului, iar ea îl gătea. În anii aceia, majoritatea femeilor duceau singure bucătăria și curățenia. Dar în casa lor, lucrurile se împărțeau practic.

În atmosfera aceea de grabă continuă, politica rămânea în fundal. Între colegi și chiar între prieteni, exista permanent o peliculă de suspiciune. Oricând puteai fi pârât la Securitate, iar problema putea deveni gravă: „Știam că între noi pot fi și ciripitori”.

Discuțiile sensibile se purtau în șoaptă, doar cu cei de încredere.

Când a depășit vârsta UTC - adică a statutului de membru în Uniunea Tineretului Comunist, cvasi-obligatoriu ca și apartenența la pionierat - au început discuțiile despre intrarea în Partidul Comunist Român (PCR).

Șeful de partid din institut a încercat două luni să o convingă. Ea îi spunea că e foarte ocupată și că nu are timp de ședințe. „Nu știu dacă asta l-a convins, dar era și un tip cumsecade și m-a lăsat în pace”.

A sta pe margine când era vorba de a intra în partid nu era o catastrofă. Puteai refuza, dar consecințele însemnau marginalizare profesională, iar în penuria anilor '80, acces limitat la rețelele medicale și de aprovizionare ale partidului, adică multiplicarea statului la cozi pentru brânză, ouă, unt, lapte & multe altele și multe alte inconveniente similare.

Maternitate începută pe un culoar de leagăn

În anii ’70, când viața de femeie se împărțea între serviciu și casă, a apărut și dorința de a avea un copil. Era următorul pas în viața lor de cuplu, pe care îl așteptau cu răbdare. Nu a apărut.

Au hotărât să adopte. Au căutat prin orfelinatele din București, până când au ajuns la un leagăn de pe strada Balotului. Voiau o fetiță. Pe culoar, asistenta le-a spus: „«Haideți să vi-l arăt și pe Grasu’!»”. A adus un băiețel care plângea și se zbătea. „Ne-a spus că e proaspăt vaccinat”.

Lucica s-a apropiat și i-a întins mâinile. „A venit în brațele mele, și-a înfășurat mânuțele strâns în jurul gâtului meu și a încetat să plângă”. În clipa aceea, alegerea s-a schimbat. Au ajuns și la fetiță. Era frumoasă, cu ochi albaștri, și plângea și ea. Ar fi vrut să-i înfieze pe amândoi.

Asistenta i-a întrebat câte camere au. Se mutaseră între timp într-un apartament cu două camere. „Fiind de sexe diferite, copiii trebuie să aibă camere separate”.

Nu puteau face un asemenea efort. În cele din urmă, l-au ales pe el.

Cei de la leagăn le-au spus că urmează analize, cazier, verificări. Și încă ceva: timp de două săptămâni trebuiau să vină zilnic la ora zece să-i dea gustarea, ca să se obișnuiască unii cu alții. În fiecare zi primea același bol cu orez cu lapte, multă zeamă, puține boabe. „Părea că ar mai fi vrut”. Avea doi ani și două luni, dar arăta ca un copil de un an și mergea numai de-a bușilea. Nu vorbea. Fusese încadrat la copii cu deficiențe.

În curtea leagănului îl țineau de ambele mâini și îl plimbau. A început să meargă așa, între ei. Într-o zi, soțul i-a întins o floricică. Copilul a privit-o, a luat-o cu două degete. A doua floare a luat-o mai repede. La a treia, și-a mutat floarea dintr-o mână în alta ca să o poată prinde. „«E băiat deștept!»”, a spus soțul.

Asistenta le-a spus, într-o discuție, că dacă mai rămânea câteva luni neînfiat, ar fi fost mutat la orfelinatul de la Sighet. „Despre care, după Revoluție, am auzit lucruri de groază”, spune Lucica.

În anii aceia, adopțiile erau rare, procedurile greoaie, iar mulți copii abandonați creșteau ani întregi în instituții. Maternitatea ei a început într-un astfel de loc, printre paturi metalice și culoare lungi.

După înfiere, l-au dus la medici. Într-un an a crescut 14 centimetri. Abdomenul s-a retras, a început să meargă și să vorbească. „Acum e profesor”, spune Lucica.

Apariția copilului a schimbat ritmul casei. Mai multă muncă, mai puțin somn, mai multe drumuri. „Nu aș zice că aveam un timp numai pentru noi, ci unul în care noi însemna noi trei”.

Părinții îi ajutau cât timp erau la serviciu. Seara era așteptată. Se jucau împreună. Soțul inventa jocuri ca să-l facă pe Cornel să alerge. Odată cu începutul maternității, viața a mers mai departe între institut și casă, doar că, din acel moment, fiecare drum avea încă un sens.

„Mi-au fost luați cei mai frumoși ani”

Pe lângă serviciu și copil, existau activitățile obligatorii, care intrau în program, fără să întrebe pe nimeni dacă are timp sau dorința de participare.

Defilările de 1 Mai și 23 August începeau, de fapt, cu mult timp înainte, fiindcă se făceau repetiții. În ziua manifestației propriu-zise, adunarea avea loc cu multe ore înainte să treci prin fața tribunei.

Demonstrațiile aveau loc în toate orașele mari, nu numai în București, și numai de ziua națională și de 1 Mai, ci ori de câte ori Nicolae și Elena Ceaușescu aveau de inaugurat vreo mare construcție sau, pur și simplu, făceau vizite de lucru în țară.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, de pildă, fostă salbă de lagăre de muncă cu deținuți politici în anii 1950, a fost inaugurat de Nicolae Ceaușescu, alături de soție și fiu, de două ori: o dată pe 24 mai, apoi pe 23 august 1984.

De fiecare dată, cu oameni aduși să aplaude și să îi ovaționeze. De ziua națională, inclusiv de-a lungul a zeci de kilometri de Canal.

La fiecare dintre aceste manifestații de propagandă, oamenii nu veneau de bună voie, nici nu erau plătiți pentru timpul lor petrecut acolo. Participarea era obligatorie, chiar și pentru cei care nu erau membri de partid.

Trebuia să ajungi devreme, se făcea prezența, așteptai. De-o parte și de alta a bulevardului stăteau inși în civil care aveau grijă să nu plece nimeni din rând.

Nu era un drum pe care îl făceai și gata, era o zi întreagă care se așeza peste celelalte.

„Cel mai mult mă supăra defilarea de 23 August”, spune ea. Era și ziua ei de naștere În loc să rămână acasă, să pună masa și să-și aștepte musafirii, mergea la defilare și se întorcea obosită, cu pașii măsurați de orele petrecute în coloană. Ziua care ar fi fost a ei se risipea într-un ritual politic pe care nu îl putea refuza.

Încă o problemă: în comunism, sâmbăta nu era zi liberă, ca acum. A devenit abia în 1990, în urma unuia dintre primele decrete ale Frontului Salvării Naționale.

Duminica era, pe hârtie, singura zi liberă. Dar Lucicăi Albinescu și altora, nici duminica nule aparținea.

În realitate, duminica devenea adesea zi de muncă patriotică. Măturat străzi, curățat zăpadă, sortat cartofi și ceapă. „Mâini mozolite, miros insuportabil”. Își amintește cum, după ce a stat la sortat cartofi, a cerut să cumpere un kilogram pentru acasă. „Nu se putea”. Pleca cu mâinile murdare și fără cartofi.

Toate acestea se adăugau peste zilele deja pline. Femeia care mergea la institut dimineața și își făcea planșele seara era aceeași care stătea la defilare sau sorta legume duminica. Când privește în urmă, simte că i-a fost furat timpul vieții ei: „Mi-au fost luați și risipiți cei mai frumoși ani din viață”, spune Lucica Albinescu.

Despre viața de femeie în anii comunismului povestește: „Încercam să le împac pe amândouă”. Serviciul și casa. Planșeta și cratița. Institutul și copilul. Sarcinile nu veneau pe rând, erau toate în aceeași zi.

Egalitate declarată, efort dublu: ce a însemnat, de fapt, emanciparea femeilor în comunism

Poveștile Aurorei și ale Lucicăi vorbesc despre lucruri foarte concrete: planșe desenate noaptea, copil dus la grădiniță, divorț trecut în dosar, defilări, sortat cartofi, adopții făcute pe culoare de orfelinat. Dar dincolo de aceste detalii, rămâne întrebarea mai mare: cât de reală era, de fapt, egalitatea dintre femei și bărbați despre care vorbea regimul?

Alina Hurubean, lector universitar în Științe Politice la Universitatea „Petre Andrei” din Iași și coordonatoarea volumului „Statutul femeii în România comunistă”, spune că trebuie să privim lucrurile din două unghiuri. „Egalitatea este un concept central în comunism”, explică ea, „însă ca orice concept ideologizat (…) necesită câteva nuanțări”.

Regimul a pus în centru ideea de egalitate, dar ceea ce a funcționat în practică a fost „egalitatea de tratament”. Femeile aveau, juridic, aceleași drepturi ca bărbații: acces la educație, la muncă plătită, la profesii. „Ăsta a fost un progres, o modernizare în societatea românească și pentru femei”.

Propaganda comunistă insista că femeile pot face orice muncă: puteau conduce și manipula excavatoare și macarale, puteau lucra cu tractorul terenurile agricole, au fost angajate în construcții și în uzine producătoare de mașini unelte.

Dar diferențele fizice dintre femei și bărbați diminuau permanent iluzia egalității de acest tip în condițiile unor procese tehnologice departe de performanțele fluxurilor de producție robotizate din secolul XXI. În fapt, femeile aveau dreptul să care stâncă spartă în carierele de piatră cu roaba sau vagonetul sau să lucreze în oțelării; în realitate, chiar și regimul comunist înțelegea că e absurd să insiste.

Așa că, dincolo de această egalitate formală, schimbările de fond au fost mai lente.

„Egalitatea nu este tot una cu egalitarismul”, explică Hurubean. Femeile trebuiau să fie la fel ca bărbații în producție, să îndeplinească aceleași norme, să atingă aceleași planuri. Imaginea femeii pe tractor sau a eroinei muncii socialiste mergea în această direcție. În același timp, munca din casă a rămas aproape neschimbată. „Accesul femeilor la munca plătită (…) a lăsat nealterată munca din spatele muncii, munca invizibilă, cea domestică”.

Aici se întâlnesc teoria și viața concretă. Aurora își amintește solidaritatea din familie, dar și faptul că profesia de cadru didactic era aleasă de multe femei fiindcă aveau vacanțe și puteau crește copii.

Lucica vorbește despre cum, după serviciu, casa trebuia să funcționeze. Ceea ce în limbaj de specialitate se numește „dubla zi de muncă” era, în realitate, o succesiune de ore fără pauză.

Istoricul Lavinia Betea, expert în istoria comunismului și a nomenclaturii din vremea comunismului, completează imaginea din alt unghi. Legislația care a impus egalitatea femeii cu bărbatul a fost „o extraordinară șansă pentru femei de educație și afirmare”.

Comparativ cu viața bunicelor și străbunicelor din clasa de mijloc sau din rândul țărănimii, alternativa era clară: dependență, opțiuni puține, orizont restrâns. „Aș fi preferat oricând alternativa emancipării (…) dependenței”, spune ea.

Dar această emancipare pe repede înainte, impusă prin legislație în numai câțiva ani, a venit cu un cost.

„La nivelul individualității femeii, emanciparea a însemnat și dublarea efortului”. La sarcinile tradiționale s-au adăugat cele legate de obținerea unui salariu, de viața publică, de contribuția financiară la întreținerea familiei. În teorie, statul visase la cantine, spălătorii, instituții care să preia o parte din munca domestică. În practică, multe au rămas insuficiente. „Faptele acestea (…) au rămas în situația «descurcării». Fiecare cum poate!”.

Ziua unei femei, în anii ’70–’80, era „fără răgaz”, spune Lavinia Betea.

Se lucra șase zile pe săptămână. În anii ’80, apăreau și duminici suplimentare pentru realizarea planului. Ajungeai acasă obosită, la fel ca „tovarășul de viață”.

Diferența apărea în ce urma după. „Un soț care gătește, spală scutecele copiilor ar fi fost ceva excentric”. Soțul „ajuta”. Dacă voia. Dacă putea. Schimba butelia, ducea copilul la dentist, muta un dulap. „Cam asta era”.

Maternitatea, la rândul ei, nu era o alegere personală. După 1966, corpul femeii a intrat direct în politica statului.

Despre Decretul 770, Lavinia Betea spune: „A fost marea tragedie națională”. Ea vorbește despre frica permanentă de sarcină, despre controale ginecologice forțate, despre avorturi clandestine și traume care „nu se pot descrie”.

Alina Hurubean numește acea perioadă „un univers medico-juridic absurd și represiv (…) creat în jurul corpului femeii”.

Propaganda construia imaginea „super-femeii: mamă, muncitoare, tovarășă de viață și gospodină”. În paralel, „alegerile erau limitate și prin restricții oficiale, și prin normare culturală”.

Timpul era controlat „și direct, și indirect”. Direct – prin programul de muncă, ședințele de partid, activitățile obligatorii. Indirect – prin presiunea socială. „Idealul maternității era glorificat”. Femeile fără copii simțeau adesea stigmatul.

Chiar și prezența publică a femeilor în structurile de partid avea, spune Hurubean, un caracter formal. „Participare decorativă”. Existau cote, exista vizibilitate, dar nu întotdeauna putere reală.

Lavinia Betea amintește că pentru a ocupa o funcție de conducere „trebuia să fii căsătorită și cu reputația de comportare demnă în familie și societate”. Standardele erau stricte, iar modelul de succes rămânea, în esență, masculin.

Privite împreună, toate aceste straturi arată o realitate complexă. În comunism, femeile au câștigat acces la educație și la salariu propriu. Au devenit parte esențială a economiei. În același timp, au purtat aproape integral responsabilitatea casei și au trăit sub presiuni juridice și culturale puternice.

Până la urmă, poate că explicația cea mai apropiată de experiența concretă rămâne cea rostită fără concepte mari. „Încercam să le împac pe amândouă”, spunea Lucica. Serviciul și casa. Institutul și copilul.

Iar din perspectiva cercetărilor, această frază spune, de fapt, aproape tot: egalitate juridică, dublă zi de muncă, presiune socială, autonomie și control, toate în aceeași zi.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.