Anunțul vine la doar două zile după ce Ankara a blocat trecerea vasului încărcat cu grâne în portul din Karasu pentru a investiga acuzațiile aduse de Kiev. Potrivit autorităților ucrainene, nava era încărcată cu 7.000 de tone de grâu și părăsise portul Berdiansk din sud-estul Ucrainei.
„Regretăm că nava rusă Jibek Joli, care era plină cu cereale ucrainene furate, a fost lăsată să părăsească portul Karasu, în ciuda dovezilor prezentate autorităților turce”, a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, Oleg Nikolenko.
„Ambasadorul Turciei la Kiev va fi invitat la Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei pentru a clarifica această situație inacceptabilă”, s-a arătat în continuarea comunicatului dat de Nikolenko.
Rusia e acuzată că a furat mai bine de 600.000 de tone de cereale de pe teritoriile ocupate din Ucraina – cereale pe care, mai apoi, le vinde pe piața internațională statelor aflate în criză alimentară. Ucraina asigură aproximativ 15% din totalul de cereale de pe piața globală.
În acest context, vasele ce exportă cerealele din Ucraina, inclusiv cele rusești, trebuie să treacă prin strâmtorile Bosfor și Dardanele din Turcia, un stat NATO aflat la granița cu Orientul Mijlociu. Aceasta controlează accesul prin cele două strâmtori ale navelor, iar statele din Occident se așteaptă ca regimul lui Erdogan să ia mai multă atitudine împotriva Moscovei.
Numai că Turcia a evitat în ultimele luni, de când a început războiul din Ucraina, să impună sancțiuni Rusiei, alegând în schimb să acționeze drept mediator în conflictul dintre cele două state și să-i vândă Ucrainei celebrele drone Bayraktar TB2.
Însă, în ultimele câteva săptămâni, Guvernul de la Ankara a cauzat frustrare în rândul aliaților săi NATO, după ce a precizat că se va opune aderării Suediei și Finlandei la Alianță. Motivul: acestea găzduiesc membri ai Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), desemnați drept organizație teroristă de autoritățile turce. Tensiunile au părut să se risipească după ce Turcia a renunțat la dreptul său de veto și a semnat un memorandum trilateral alături de Suedia și Finlanda pe 28 iunie.
Însă acestea au revenit în prim plan săptămâna aceasta, după ce ziarul Hurriyet, citat de BBC, a lansat o listă ce includ 45 de oameni – 33 stabiliți în Suedia și 12 în Finlanda – aflați sub suspiciunea de terorism și pe care Turcia îi vrea extrădați.
Printre cei numiți pe listă se numără jurnalistul Bulent Kenes, acuzat că ar face parte din mișcarea Gulen, pe care Guvernul Turc o consideră vinovată de organizarea loviturii de stat din 2016. Kenes susține că acuzațiile sunt false și se datorează faptului că a fost un critic al regimului. Acesta trăiește în prezent la Stockholm.
O altă persoană acuzată de terorism este o profesoară cu origini turcești, ce trăiește de ani buni în Suedia. Vina ei: a făcut parte din Partidul Comunist Turc la 17 ani. În definitiv, oameni simpli, pe care Suedia și Finlanda cel mai probabil nu-i vor expulza. În aceste condiții, guvernul de la Ankara va readuce în discuții dreptul său de veto în blocarea aderării celor două state scandinave.
„Problematica kurdă este definitorie pentru statul turc și, în general, nu acceptă compromisuri când dorește să atingă anumite țeluri, în timp ce statele nordice susțin drepturile minorităților”, a declarat Flavius Caba-Maria, expert la Institutul pentru Studii Politice și Economice.
Iar intervenția NATO în acest context pare limitată de nevoile Alianței în regiunea Orientului Mijlociu, transmite Caba-Maria.
NATO și Turcia: O relație complicată de geografie și importanță strategică
Turcia găzduiește mai multe baze aeriene americane și NATO pe teritoriul său, printre care una la Izmir și cealaltă la Adana (baza militară Incirlik).
În anii ’70, conducerea turcă de atunci a închis mai multe baze militare americane și transformarea lor în baze turcești pentru a nu fi văzută ca un alt stat marionetă controlat la vremea respectivă de SUA. Singurele baze militare rămase neatinse au fost cele de la Izmir și Incirlik în baza unui acord cu NATO.
Excepționalismul turc a continuat însă să domine în relația Ankarei cu NATO și Occidentul. În ciuda faptului că Uniunea Europeană a acceptat cererea Turciei de a se alătura blocului comunitar și a numit-o eligibilă pentru aderare în 1999, totul a rămas doar o promisiune încălcată de întoarcerea Turciei la autoritarianism.
Nici NATO nu se simte comodă cu prezența statului turc în Alianță. Descriindu-se drept o organizație ce apără democrația și drepturile omului, pentru NATO, trimiterea opozanților politici la închisoare amintește mai mult de regimul condus de Vladimir Putin, pe care mai nou l-a numit drept o „amenințare”.
Flavius Caba-Maria spune că NATO se simte constrânsă să păstreze Turcia în alianță datorită:
- Poziției geostrategice favorabile, aflându-se în vecinătatea Orientului Mijlociu;
- Forța sa tehnico-militară;
- Puterea blândă („soft power”) și dură („hard power”) pe care Ankara o exercită în Orientul Mijlociu prin doctrina sa de „neo-otomanism”. (BACKGROUNDER)
Ce este neo-otomanismul?
Neo-otomanismul dictează politica externă a Turciei și promovează un angajament politic mai mare al statului turc cu țările care au făcut cândva parte din fostul Imperiu Otoman.
Un exemplu concret al politicilor neo-otomaniste îl reprezintă expansiunea diplomatică a Ankarei în Africa. Dacă în 2003 Turcia avea doar 12 ambasade pe continent, în ultimii ani numărul acestora a ajuns la 43 în 2021. În trecut, Imperiul Otoman a controlat o parte din Africa de Nord.
„Aceste considerente sunt un factor decisiv în sensul în care opinia Turciei este crucială în cadrul NATO”, transmite expertul consultat de Europa Liberă.
În contextul exportului ilegal de cereale din Ucraina, a renunța la Turcia ar însemna ca NATO să renunțe la singura țară din alianță care poate bloca accesul navelor rusești prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Chit că Ankara a eliberat joi vasul rusesc de sub sechestru, mișcarea statului turc e o sabie cu două tăișuri. Mai precis, îi arată Moscovei că poate oricând să-i strice planurile de export al cerealelor pe viitor, dar este și o amenințare la adresa Occidentului că orice nerespectare a intereselor Turciei poate oricând duce la o inversare a ajutorului dat. Iar excluderea sa din NATO nu ar face decât să determine Ankara să caute aliați în altă parte.
„Este mai important pentru NATO să își asigure în spațiul Orientului Apropiat un aliat decât îndepărtarea acestuia, cunoscând că o îndepărtare a Turciei o va apropia de spațiul BRICS, cu care Turcia întreține relații cordiale”, spune Caba-Maria.
Iar cât despre primirea unor noi aliați din Orientul Mijlociu pentru a-și asigura obiectivele geostrategice și de securitate din zonă, niciuna din țări nu satisface pretențiile democratice ale Alianței.
În afară de Israel (care e văzut ca un stat democratic), Turcia e singura țară din Orient necalificată de publicația The Economist ca un regim autoritar (încă). Restul statelor aliate SUA din regiune, precum Arabia Saudită sau Iordanul, sunt departe de a fi considerate democrații potrivit modelului Occidental. Ba chiar mai mult, prima dintre ele se face responsabilă de uciderea jurnalistului disident, Jamal Khashoggi, în consulatul său din Istanbul. Relații diplomatice apropiate cu acestea nu ar face decât să nege principiile fundamental democratice pe care NATO e clădită.
„Se anunță o adevărată încercare, ideea de a concilia doleanțele Turciei și abordarea statelor nordice de acum două-trei decenii (acordare azil politic pentru kurzii care s-au simțit persecutați în interiorul Turciei)”, explică Flavius Caba-Maria.
„Obstacolele curente se doresc a fi depășite într-un nou context securitar, unde primează conceptul de ‘realpolitik’”, a concluzionat el. Iar politicile de tip realpolitik presupun alegeri practice mai degrabă decât influențate de idealuri, mai notează Britannica. În orice caz, un realpolitik influențat de cine poate bloca accesul vasor turcești la Marea Mediterană.
