Doar trei zile pînă la finalul ediției, continua seria concertele extraordinare ce vor rămâne în memoria noastră. După ce Marion Cotillard a canalizat toată atenția pe scena Ateneului în oratoriul lui Arthur Honneger, aseară, pe scena Sălii Palatului, Vadim Repin a marcat un alt moment de excepție în seria interpreților legendari care au concertat anul acesta la București. Cu acompaniamentul Orchestrei din Sankt Petersburg, dirijată la al doilea ei simfonic de românul Christian Badea.
Programul începe cu minunatul Isis enescian, finalizat postum de Pascal Bentoiu, după schițele autorului, cântat cu dăruire de orchestra rusă, cu un minunat cor al Radiodifuziunii pregătit de Ciprian Țuțu. Zeița egipteană nu e personaj mitologic la Enescu, ci marea sa iubire, Maruca Cantacuzino. Enescu a scris acest poem în 1923, imediat după finalizarea Oedip-ului, iubirea transpare cu delicatețe și înaripare din paginile acestei partituri a cărei schiță Pascal Bentoiu, rafinatul exeget enescian, a descoperit-o în arhivele Muzeului Enescu în 1996. Rămâne de discutat, în continuare, cât și în ce măsură finalizarea unor opusuri ale lui George Enescu de o altă mână poate fi considerat un act auctorial perfect asimilabil intențiilor compozitorului, chiar și în cazul în care marele Pascal Bentoiu este pînă astăzi autoritate supremă în creația și exegeza muzicologică enesciană. Cert e însă faptul că această finalizare postumă, și în cazul poemului Isis, justifică pe deplin și face posibilă prezența acestor partituri, pe care Enescu nu le-a terminat, pe scenele de concert, un lucru cu siguranță extraordinar. Cu versiunea de aseară, Christian Badea face încă un pas în cunoașterea și promovarea acestei partituri, printr-o superbă interpretare.
Cu primul concert pentru vioară de Șostakovici, atmosfera se schimbă complet. Vadim Repin e încă din prima parte ca un îmblânzitor al terorii, de un calm inuman în parcurgerea terorii întunecate din muzica primei părți, Nocturne, cu un sunet intens, un vibrato perfect adaptat culorii din partitura înfiorăoare prin stare, tempo și orchestrație. Atmosfera creată de vioara lui Repin, una de însingurare inumană e aproape indescriptibilă. Foarte atent, Christian Badea e un metronom uman în fața unei orchestre docile și încrezătoare. Și sala e prinsă de intensitatea și forța violonistului, un învăluitor motiv Dies Irae transpare prin întunericul muzicii, drumul acesta duce spre moarte, Vadim Repin e transpus complet în lumea aceea care nu mai aparține viilor.
Scherzo-ul median e cântat pe muchia dintre virtuozitate perfectă și interiorizare absolută, vioara e pentru violonist un instrument diabolic în plin process de îmblânzire, lemnele orchestrei dirijate de Badea sunt perfect împreună cu solistul în material amenințător, gradual caracterul devenind sarcastic. Repin știe să-l transmită cu o eleganță halucinantă, chiar și când linia solistică prinde conturul unui zălud dans popular, finalul acestei mișcări pierde din aciditate, diabolicul se îmblânzește în sunetul minunat al viorii, devenind energie în stare pură.
Passacaglia, partea a treia e din nou cale emblematică pentru arta lui Repin, a cărui extraordinar potential dinamic uluiește din nou, chiar după ce orchestra deschide balul cu un coral plângăcios. Tema viorii, una dintre cele mai frumoase și calde scrise de Șostakovici în întreaga sa creație emoționează profund cu Vadim Repin, mă emoționez, am prins un loc bun în mijlocul sălii Palatului, lucru care nu se întâmplă prea des, nici atâta emoție nici un bun plasament. Perfect echilibrată, vioara instalează un calm ireal, e calmul dinaintea furtunii, iar când solistul începe cadența acestei mișcări, una unică în istoria concertantă violonistică, sunetul e doar o incredibilă șoaptă care va deveni veritabilă tornadă, într-o admirabilă sincronizare dinamică ce conține mai toate motivele tematice de pînă acum, sub forma unor rezumate diabolic comprimate, rezolvate cu o virtuozitate incredibilă de tînărul violonist rus care taie pur și simplu respirația. Incredibil! Finalul cadenței conduce direct la ultima mișcare, un burlesc allegro con brio, scurt și triumfător, de o intesitate palpitantă.
Orchestra e magnifică, dirijorul Christian Badea și-a făcut datoria, Repin are o conștinciozitate ritmică exemplară, tempo-ul infernal e respectat cu o acribie de neimaginat, ansamblul rezistă tourbillon-ului imprimat de vioară, captând atenția și respirațiile foecărui om din sala mare a Palatului. Finalul e perfect, triumfător, trebuie să respire lung înainte de a intra și eu în corul frenetic al aplauzelor. 5-6 chemări la rampă, urale, sala cere bis, dar impasibilul Vadim Repin, îmblânzitorul terorii din capodopera lui Șostakovici are o lecție pentru publicul din sală: sunt muzici după care nu se dă bis, pur și simplu, indiferent de sală, frenezie aplaudistică sau foame de miniaturi cu virtuozi celebri. Jos pălăria, domnule Repin!
După pauză, celebra simfonie a IX-a a lui Dvořák, în care mărturisesc că n-am înțeles intenția dirijorului. Christian Badea încearcă să imprime dintr-un început un tempo rapid, rușii din Sankt Petersburg sunt ori obosiți după turul de forță prin care au trecut cu Repin, sau pur și simplu nu au pic de subtilitate în acest Allegro care sună ceaikovskian. ”Swing Low-ul” n-are swing din păcate. Muzica crește greoi, dirijorul schițează chiar câțiva eleganți pași de dans pe podium, e un șef cu gestică amplă, cuceritoare în dezvoltările frazelor, păcat că nu dirijează mai mult în România. Degeaba, alămurile sunt tari, dure, corzile sunt mai vioaie dar tot fără grație și chef. ”Din lumea nouă” e o lume rigidă pentru mine, largo-ul median e greoi, alămurile sunt masive și greoaie, fără strălucire, cu chiar rateuri de atac, neimportante atunci când întregul e bine, acum supărătoare. Molto vivace, partea a III-a e dorită din nou într-un tempo surprinzător pentru mine, Christian Badea își dorește ceva fulminant, dar lucrurile nu se leagă. Allegro con fuoco se înviorează la final, dar e prea târziu, bisul ceaikovskian nu mai poate schimba nimic.
Facebook Forum