Linkuri accesibilitate

„Storytellers” și patrimoniul. Când rețelele de socializare se dovedesc utile


Stilul Art Deco al anilor '30, surprins în zona Foișorului de foc de Cristi Radu. El este „urban storyteller”. Spune povești.

Realitatea anului 2015 indica existența a peste 30.000 de clădiri de patrimoniu, la care se adaugă un număr necunoscut de monumente arhitecturale ignorate din varii motive. Unele dintre ele au fost demolate, altele sunt lăsate în voia sorții.  

Au fost gândite și clădite cu decenii în urmă, pe vremea când tinerii începeau să meargă la studii în străinătate ori mai târziu, când regii și dictatorii constituiau o realitate. Au trecut prin războaie și cataclisme, iar astăzi, o parte din locațiile emblematice ale trecutului mai stau în picioare. Însă nu se cunoaște pentru cât timp, căci cârjele vor ceda în curând.

Deși autoritățile nu le acordă o importanță sporită, în sfera online există persoane care au luat inițiativa și au valorizat componenta educativă a rețelelor de socializare pentru a promova și a face cunoscut patrimoniul din România. Această nișă devine din ce în ce mai populară și atrage zeci de mii de urmăritori. Ei sunt „storytellerii" culturali și urbani.

Ana și Andrei, protagoniștii proiectului Aici a Stat
Ana și Andrei, protagoniștii proiectului Aici a Stat

În prezent locuiește în casa stră-stră-străbunicilor, într-una dintre vechile „mahalale” ale Bucureștiului, iar, încă din copilărie, plăcuțele memoriale de pe imobile îi stârnesc curiozitatea.

Ana Rubeli este ceea ce este decris drept „influencer" cultural și creatoarea proiectului „Aici a stat”, prin care își propune să crească vizibilitatea patrimoniului din țară prin dialog cultural, documentând istoria clădirilor și a personalităților care și-au pus amprenta asupra lor.

Are studii în domeniul finanțelor și al comunicării, la care se adaugă specializări în științe actuariale și patrimoniu. „Cele două domenii (n.r. actuariatul și patrimoniul) sunt și tendințele mele naturale. De când eram mică aveam o aplecare atât către zona reală, cât și spre zona umană. Am creat eu un fir epic între ele, adică am încercat să conectez calculul probabilităților pe care le face un actuar cu probabilitatea foarte ridicată ca patrimoniul din țara noastră să dispară în timp din cauza lipsei atenției asupra lui și a factorilor antropogeografici. Atunci am zis că trebuie să iau măsuri împotriva acestor probabilități și să încerc cu pași mici să desfășor acțiuni de conștientizare asupra valorilor”, spune Ana.

Plăcuța de tipul celei din imagine a fost una dintre sursele care a făcut-o pe Ana Rubeli să se îndrăgostească de patrimoniu.
Plăcuța de tipul celei din imagine a fost una dintre sursele care a făcut-o pe Ana Rubeli să se îndrăgostească de patrimoniu.

În trei ani de la prima postare, în jurul paginii de Instagram s-a format o comunitate alcătuită din 25.500 de urmăritori, cu un interes comun pentru poveștile pe care aceasta le spune: „Scopul meu a fost, de fapt, să transform casele în vedete pe social media. Aș vrea să fie posibil ca și cultura să aibă un loc pe scena aceasta și cred că e loc pentru toate tipurile de influenceri. Mi-am dorit să contribui la creșterea ariei culturale pe Instagram, Facebook și TikTok și văd că încet, încet am reușit”.

Spre o nouă nișă

Influencerii culturali sunt o noutate și sunt prezenți în număr limitat, iar Ana a fost unul dintre primii care s-a aventurat în descoperirea acestui concept.

„Nu cred că asociază mulți termenul de 'influencer' cu cel de 'cultură', așa am observat. Și eu am introdus această alăturare în limbajul cotidian. Inițial multă lume îmi scria 'Ana, ai devenit influencer', 'ai lansat o invitație la un muzeu și au venit oameni'. Mi se pare un cuvânt greoi pentru mine, dar mi-am spus 'ce ar fi să îl asociez cu termenul cultural' și să lansez această titulatură, care poate deveni aspirațională, pentru a fi îmbrățișată de mai mulți tineri care își doresc să fie influenceri”.

Pentru a găsi locuri noi, Ana apelează la cărți, la recomandările comunității online, iar în unele cazuri, monumentele sunt descoperite în mod întâmplător.

Principala sursă o reprezintă lucrările de specialitate. „Țin minte că primul loc pe care l-am căutat a fost conacul lui Duiliu Zamfirescu, undeva în zona Moldovei și l-am descoperit în monografia comunei Cotești, unde stăteam cazați. Monografia respectivă menționa comuna Vârteșcoiu, unde se află conacul, oferind o privire de ansamblu asupra monumentelor istorice din zonă și explicând foarte amplasarea sa. Astfel, am pornit în expediție, în cercetarea de teren și după multe căutări și întrebări adresate sătenilor, într-un final, l-am găsit”, explică Ana.

Una dintre casele documentate de Ana aparține Tatianei Niculescu-Dorobanțu, una dintre fiicele lui Ion C. Brătianu.
Una dintre casele documentate de Ana aparține Tatianei Niculescu-Dorobanțu, una dintre fiicele lui Ion C. Brătianu.

De la stadiul de idee, până la stadiul de postare, drumul este pavat cu provocări. Dezinteresul autorităților față de subiectele promovate și confuzia creată de sursele din literatura de specialitate care se contrazic sunt câteva dintre impedimentele întâlnite.

Deseori, documentarea poveștilor necesită consultarea arhivelor, care nu sunt tocmai ușor de accesat.

„Cercetarea primară în arhive este extrem de dificilă, are numeroase piedici, iar mai ales în contextul acesta pandemic, foarte multe arhive au fost închise. Trebuie să mergi în diverse instituții, să completezi niște formulare, apoi să aștepți un anumit timp să primești aprobările de cercetare. Înainte de pandemie, aveai voie să cercetezi doar zece documente pe ședință și să vizitezi doar o singură dată pe săptămână o anumită instituție. Acum, în pandemie, accesul este și mai restrictiv. Trebuie foarte multă răbdare”, detaliază Ana.

„Cercetarea asta de arhivă are farmecul ei, spre exemplu când pui mâna în premieră pe un document și tu știi că ești primul, trăiești o mare emoție. Există un opis, o notă scrisă de mână prin care poți să vezi dacă cineva a accesat anterior documentul respectiv. Și am avut de două ori plăcerea de a fi prima care a accesat astfel de documente, alături de Oana Marinache, care m-a inițiat în cercetarea de arhivă”, adaugă ea.

Nu toate relatările prezentate de Ana au la bază clădiri aflate în condiții decente. Unele bunuri de patrimoniu sunt oglinda realității, dovada neimplicării și a nepăsării:

„Îți mărturisesc că am avut momente în care am stat efectiv și am plâns în fața unor monumente care erau în ruină. Mă apăsau gândurile cu privire la valoare potențială a clădirii respective, atât pentru ea, în sine, cât și pentru comunitatea în care se află; ignoranța care înconjoară o clădire care a fost cândva o școală reputată într-o zonă, într-un sat, care a fost un spital și în care astăzi bate vântul și geamurile șuieră... Este o tristețe cruntă”.

Aparținând lui Constantin Lupescu, fost edil al orașului Râmnicu Sărat (sec. XX), vila poartă în continuare simbolurile trecutului, după cum a remarcat Ana Rubeli.
Aparținând lui Constantin Lupescu, fost edil al orașului Râmnicu Sărat (sec. XX), vila poartă în continuare simbolurile trecutului, după cum a remarcat Ana Rubeli.

Urmele anilor care au trecut

De asemenea, trecutul recent al României plasează sfera patrimoniului într-o zonă sensibilă, fiind oferite explicații pentru motivele din cauza cărora unele case au ajuns în paragină.

„Am trecut prin câteva decenii negre, deceniile de comunism, în care atenția asupra patrimoniului a fost extrem de precară. Un punct de turnură a fost cutremurul din '77, moment în care s-au închis anumite instituții de protejare a patrimoniului, pentru a face loc strategiei de sistematizare. Perioada de după revoluția a fost o perioadă de gri, de haos asupra regimului de proprietate asupra patrimoniului, lucru care a complicat și mai tare situația. În continuare pare că ne aflăm în această zonă gri, în momentul în care vorbim de o casă cu trei-patru proprietari care nu se pot aduna la masa negocierilor pentru a stabili un viitor decent pentru casa respectivă”.

Calea spre schimbare, spre reclădirea unor monumente începe odată cu punerea unor baze informaționale.

„De ce e nevoie ca să salvăm ceva? În primul rând, de cunoaștere. Nu poți să salvezi ceea ce nu știi, ceea ce nu cunoști. Dacă nu conștientizezi valoarea casei pe lângă care treci zilnic înspre birou, nici nu te gândești că e nevoie să îi salvezi tâmplăria de lemn, tencuiala originală. O să te bucuri că i-au pus termopane și că s-a schimbat ușa și că au placat-o cu polistiren expandat, pentru că uite ce bine arată, modern acum. Trebuie să înțelegem mai întâi ce înseamnă valoarea patrimoniului, care e valoarea lucrurilor originale din acea casă și ce strică adăugirile moderne care nu converg cu materialele vechi. Și în urma acestui proces de conștientizare, de creștere a gradului de conștientizare, cred că putem face următorii pași, noi ca societate”, afirmă Ana.

În luna mai, aceasta a fondat Asociația culturală Aici a stat, cu scopul de a atrage finanțări naționale și internaționale pentru patrimoniu, cât și pentru a derula proiecte culturale. Împreună cu soțul său, Andrei, Ana Rubeli organizează tururi ghidate, recitaluri de vioară, de muzică clasică, vânători de comori și promovează branduri sustenabile. Acum, este implicată într-o acțiune mai mare, prin care vrea să recreeze memoria afectivă a celor aflați în relație cu patrimoniul.

„Această memorie afectivă a dispărut în momentul în care am devenit o societate orientată pe planuri cincinale și pe supraviețuirea imediată. Această relație afectivă trebuie reconstruită pas cu pas, lucrurile nu se pot întâmpla brusc. Și încet, încet contribuim și noi pentru a reclădi iubirea pentru trecut și pentru frumos”.

Pe străzile orașului

Cristi Radu sau raidenbucharest.
Cristi Radu sau raidenbucharest.

Cu o pasiune debutată în anii '00, după cumpărarea albumului „Bucureștiul Interbelic. Calea Victoriei”, Cristi Radu, economist la bază, este unul dintre cei mai activi storytelleri urbani din spațiul online românesc.

Și-a început activitatea pe platforma de opinie independentă Rezistența Urbană în 2007, iar printre proiectele lui curente se numără București Realist, un agregator de fotografii din capitală și Typography Bucharest, un brand de îmbrăcăminte dublat de o componentă culturală. Pagina sa de Instagram, raidenbucharest, pe care postează imagini cu clădiri și poveștile lor a fost lansată în 2015, iar de atunci a strâns peste 1000 de postări și 27.000 de urmăritori.

Activând în sfera culturală independentă, Cristi a întâmpinat o serie de piedici, care nu l-au descurajat. Promovarea este una dintre dificultățile întâlnite: „Date fiind condițiile, trebuie să lucrez de trei ori mai mult pentru atragerea de proiecte sau găsirea unor noi nișe pe care să îmi duc inițiativele legate de cultura urbană și practic promovarea orașului București, dar cum este el cu adevărat, nu cu clișee obosite, stil Micul Paris, de exemplu, încă destul de uzate.

Deci, neexistând un adevărat mecanism de promovare pentru mine și alții ca mine, din sfera aceasta cu adevărat independentă, este foarte dificil ca munca mea să ajungă la mai multe persoane și să existe o creștere constantă de-a lungul anilor”, spune acesta.

În ceea ce ține de găsirea și documentarea subiectelor, Cristi apelează deseori la o comunitate formată din persoane interesate de București, ce conține arhitecți, urbaniști, istorici, cercetători și antropologi. La aceasta, se adaugă documentele audiovizuale din arhive.

Cristi editează imaginile într-un stil care atrage lumea, estitica fiind asemănătoare lui Wes Anderson, regizor.
Cristi editează imaginile într-un stil care atrage lumea, estitica fiind asemănătoare lui Wes Anderson, regizor.

„Sursele foto-video vechi sunt foarte importante și din fericire, au început să apară tot mai multe arhive foto scanate și publicate online. Iarăși, sursele video – putem să ne uităm la toate filmele produse în București, din anii '50, până în anii '00 și să spunem și vedem că sunt cadre filmate acolo, în diverse locuri, care încă există sau care s-au schimbat fundamental, de la momentul filmărilor și până în prezent. Documentarea presupune o analiză în profunzime a țesutului urban, poate a tramei stradale, a clădirilor care bordează o stradă, o piață sau un șopc și să remarc exact ce s-a schimbat acolo. Și am învățat să «citesc orașul»”.

Modificări nereușite și dezinteres

Cristi Radu remarcă faptul că patrimoniul bucureștean a suferit transformări negative în ultima perioadă, fiind folosit „doar la nivel discursiv” și oferă drept exemplu Centrul Istoric, „zona zero a Bucureștiului, unde s-au petrecut niște mutilări și niște modificări de clădiri absolut odioase”, spune acesta. El este de părere că autoritățile ar putea juca un rol mult mai important în vegherea monumentelor din oraș, astfel încât identitatea urbană să fie păstrată și prezentată generațiilor viitoare.

Dincolo de nivelul de implicare al administrației, lipsa de interes din partea publicului general poate pune în pericol soarta patrimoniului, dar explicația vine cu ușurință: „Cei care sunt interesați de această sferă a protecției de patrimoniu reprezintă o bulă destul de mică, vizibilă în speță în orașele mari, care au și un nivel de educație un picuț mai mare, pentru că interesul acesta pentru patrimoniu este pe treptele de mai sus a piramidei lui Maslow, întrucât dacă de abia ai bani să pui de mâncare pe masă, să îmbraci copiii sau să le cumperi câteva rechizite pentru școală, n-o să te intereseze foarte mult că s-a mutilat sau că s-a demolat o casă monument istoric”.

„În anul 2021, încă este lume care se uită ciudat la oameni care pozează clădiri sau pozează pe stradă, astea fiind niște metehne mai vechi care încă nu s-au șters”, indică Cristi.
„În anul 2021, încă este lume care se uită ciudat la oameni care pozează clădiri sau pozează pe stradă, astea fiind niște metehne mai vechi care încă nu s-au șters”, indică Cristi.

Din perspectiva de explorator urban, Cristi a observat un alt aspect prea puțin băgat în seamă – monumentele de relevanță zonală. Deși nu sunt incluse pe liste oficiale, ele au o simbolistică pentru comunitățile respective, și declară Cristi, că reinterpretarea la standarde actuale ar ajuta la menținerea imaginii vechiului oraș.

„Cel mai bun exemplu, turnul IFMA sau turnul de testare a ascensoarelor, demolat în plină stare de urgență, anul trecut. Turnul era brutalist, era din anii ‘80, dar prin relevanța zonală pe care o avea, prin poziționarea lângă Gara de Nord, vizibilitatea de la tren și din cartierele Giulești și Grivița își câștigase acest statut de monument zonal și ca atare, putea fi inclus, prin conversie, în orice nou proiect care vrea să se facă acolo, în fosta zona industrială”, subliniază Cristi.

Totul este să avem educație în acest sens, în rândul populației, să înțeleagă ce înseamnă niște spații pietonale, conversie, să trebuiască să ne schimbăm un pic stilul de viață. O să fie greu la început, dar pe termen mediu și lung oamenii trebuie să fie să înțeleagă și să fie convinși că o să fie mai bine, inclusiv pentru copiii lor. 

De unde să începem?

Bucureștiul are un potențial nebănuit, însă nu este valorificat îndeajuns. Este nevoie ca orizonturile să fie lărgite, iar atenția să fie îndreptată și asupra unor zone mai puțin centrale. Gara Băneasa ar putea fi folosită pentru evenimente culturale, precum Casa Presei Libere, iar Dealul Filaret este o bună locație pentru a vedea „cel mai bine arhitectura în pantă”, spune acesta.

„Aș vrea, de asemenea, să văd o activare a unor zone care nu sunt neapărat centrale sau semicentrale. Mă gândesc de exemplu la Moșia Boierilor Dudești, de pe strada Ilioara din cartierul Balta Albă. Acolo încă există vechiul lor conac, există grânarul domnesc, există vechea capelă, actualmente Biserica Dudești-Cioplea, care funcționează autonom de restul fostei proprietăți a Dudeștilor, practic este o variantă mai mică a Domeniului Ghica sau poate a Domeniului Știrbey din Buftea. Momentan e cimitir de mașini sau ceva de genul ăsta, arată absolut oribil, conacul este în paragină, este aproape o ruină”.

În scopul de a crește vizibilitatea unor locații din București, Cristi organizează tururi ghidate. Unele sunt special concepute pentru turiștii străini, iar altele sunt create pentru populația locală.

„Am trei trasee, unul pe zona centrală a cartierului evreiesc, unul pe tronsonul sudic al Căii Victorii, care este foarte interesant și este adiacent centrului istoric, ceea ce îi dă o anumită aură, un anumit prestigiu și desigur unul pe cartierul Cotroceni”, încheie acesta.

XS
SM
MD
LG