Între steagul partidului și albumele Skira

În prelungirea articolului transmis pe 12 mai la Europa Liberă, vreau să mă refer aici mai amănunțit la excepționalul volum de amintiri din anii premergători Revoluției din 1989, O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Volumul ar trebui discutat nu doar ca efort memorialistic, ci și ca o pătrunzătoare contribuție sociologică și politologică la priceperea mecanismelor de supraviețuire într-un sistem totalitar sui-generis precum cel al ceaușismului târziu.

Ceea ce frapează este acuitatea analizelor, capacitatea reflexivă combinată cu o rafinată ironie și un reconfortant simț al nuanțelor. Nicio secundă nu simțim tentația autocompătimirii ori a rechizitoriului, deși autorii (Cernat, Manolescu, Mitchievici și Stanomir) oferă nenumărate detalii despre felul cum regimul a făcut tot posibilul pentru a le mutila adolescența.

Mai ales în dialogul final se conturează limpede ce gândesc ei despre comunismul românesc, cu ale sale minciuni permanente (întotdeauna însă mișcătoare, precum nisipurile deșertului), despre omniprezenta, terorizanta Securitate, despre compromisuri, privațiuni, colectivism gregar, maculatură propagandistică, Cântarea României, Adrian Păunescu și al său „Cenaclu Flacăra, al tineretului revoluționar”, ipocrizii, disperări cotidiene și câte altele. Un univers grotesc cu un precar orizont de așteptare întreținut prin casete video, ascultarea Europei Libere, conversații șoptite cu prietenii și rudele, subterfugii momentane pentru evadarea din ceea ce părea că era sortit eternității: un despotism agramat, „fonf și flecar”, agresiv patriotard, tot mai rupt de realitate, tot mai absurd, mai ales după 1985, deci după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

România lui Ceaușescu nu era „închisoarea de catifea” post-totalitară despre care a scris disidentul maghiar Miklós Haraszti. Comunismul lui Ceaușescu era unul de tip militarist, pseudo-egalitarist, total nereformat, pompos, triumfalist și grotesc. Spre a relua sintetica interpretare propusă de H.-R. Patapievici: „Pentru mine asta este esența comunismului—nesiguranța față de reguli, nesiguranța față de momentul următor, starea de mobilizare permanentă, deposedarea de ceea ce îți este propriu, imposibilitatea de a te baza pe ceva care să nu îți poată fi confiscat pentru a spune nu, punerea vieții tale la dispoziția unei clici, iraționalitatea deciziilor. Comunismul este iraționalitatea însăși”. Meritul celor patru autori este de a fi oferit o impecabilă, neuitabilă radiografie a acestei iraționalități universale pe care a perpetuat-o „poemul pedagogic” în versiunea Ceaușescu.

Cum i-am scris cândva lui Ioan Stanomir, merită comparată experiența generației lor (a „ciclului final”, spre a relua formula sa) cu aceea a generației mele. În prelungirea articolului despre Congresul al IX-lea, aș scrie aici și unele amintiri despre atmosfera anului 1965, așa cum am simțit-o eu.

În martie 1965, eram elev în clasa a VII-a la Liceul 24 (unde, aflăm din carte, peste ani avea să meargă pentru un timp și Ion Manolescu). Liceul se înființase în toamna anului 1963. Era situat în imediata vecinătate a vechii Televiziuni de pe strada Molière, deci pe strada Grădina Bordei. Inițial, deși menit să servească cartierul nomenclaturii (dar nu numai, veneau acolo și copiii din zona Floreasca), nu exista sală de sport sau laborator de științe naturale. Eu veneam de la Liceul Petru Groza. Tot de la acel liceu (fosta școală Rusă, devenită școala Medie Mixtă nr. 28 în 1958) veneau Nicu Ceaușescu, Vlad Brucan, Lena Răutu, Veronica Drănceanu, Andrei Manoliu.

De la Liceul Caragiale din Piața Dorobanților veneau, între alții, copiii Licăi Gheorghiu: Sanda, Gheorghe și Mîndra. Până în 1963, s-au numit Popescu, după numele tatălui lor, Marcel Popescu, fostul ministru al Comerțului Exterior, căzut în dizgrație după divorțul de Lica (impus, de altfel, de vanitoasa aspirantă la titlul de mare artistă de film). Se spunea că fuseseră înfiați de Dej—oricum, deveniseră copiii Gheorghiu. Lica se remăritase, după tragicul episod Plăcințeanu, cu Gheorghe Rădoi, fostul director de la Steagul Roșu din Brașov, personaj despre care ar trebui scris separat. Era ministrul Industriei Construcțiilor de Mașini, iar în martie 1965, cu puțină vreme înaintea morții lui Dej, devenea vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Cu Ghiță aveam să fiu coleg de clasă. Îmi amintesc că în prima zi de școală se afișaseră listele cu repartizarea în diverse clase, cea mai mare fiind a VII-a (atunci l-am văzut pe fiul lui Dănălache, satrapul politic al Bucureștiului, numit tot Florian, propulsat instantaneu comandant al detașamentului de pionieri). Eram cu Nicu Ceaușescu și am văzut că vom fi în aceeași clasă, a VI-a A. Lista era ciudată—numele nu erau puse în ordine alfabetică. Primul era Gheorghiu Gheorghe, apoi Ceaușescu Nicolae, Răutu Elena, Onescu Dorina, Doicaru Vladimir, Brucan Vlad și cred că urmam eu. L-am întrebat pe Nicu care o fi logica, iar el mi-a răspuns: „Ne-au pus în ordinea funcțiilor”. Cum tatăl meu era pe atunci exclus din PMR și cum nu fusese niciodată printre demnitarii de vârf, i-am răspuns: „Poate pe voi”.

Am scris despre acest episod în Almanahul Cațavencu în 2002. Nici Radu Stern, nici Liliana Drăgan, nici Andrei Scherman, nici Anca Mușetescu nu veneau din zonele privilegiate ale birocrației (partid, guvern, ministere, Securitate). În genere, niciunul dintre acești copii de ștabi nu făcea caz de poziția părinților (Nicu era cumva excepția). Ceea ce nu însemna că nu beneficiau de avantaje pe care cei mai mulți dintre noi abia ni le puteam imagina. Mă refer la vilele de la Snagov și Predeal, aprovizionarea specială (de unde, mai târziu, vor veni țigările Rothmans și câte altele), bicicletele Peugeot, mai încolo motoretele Vespa, albumele Skira (în cazul celor cu pasiuni ori veleități culturale), uniformele de comandă...