Drumul deschis spre cataclismele istoriei 

Lenin nu a fost promotorul unei „politici a adevărului”, ci a făcut din duplicitate și dispreț pentru moralitatea clasică un titlu de onoare. Unica virtute reala, deci singura formă de bine, era ceea ce servea revoluția.

Marea problemă a leninismului (și a marxismului) a fost cecitatea morală, sacralizarea mijloacelor și desconsiderarea individului. În acest sens, orice ar spune Žižek, leninismul a deschis drumul totalitarismului. Iar modelul politic al partidului ultracentralizat și conspirativ, bazat pe celule, debarasat de ingredientele ideologice devenite vetuste, continuă să inspire aventuri totalitare menite să distrugă modernitatea liberal-burgheză. Definiția dată de Jowitt leninismului leagă componentele ideologice, emoționale și organizaționale într-o structură comprehensiv-dinamică:

„...leninismul poate fi cel mai bine conceput ca un sindrom istoric și organizațional, întemeiat pe impersonalism charismatic: o strategie bazată pe o «eroare ingenioasă» conducând la industrializare/ colectivizare; și un bloc internațional condus de un regim dominant, cu aceeași definiție ca și părțile sale componente, acționând ca lider, model și suport.” (vezi Ken Jowitt, Noua dezordine mondială).

Esența leninismului este așadar legată de identificarea cvasi-mistică cu partidul „celor aleși”, așa cum a fost el definit de Lenin în lucrările de tinerețe (Ce-i de făcut?, dar și Un pas înainte, doi pași înapoi, publicată în 1904). Este vorba de exaltarea organizației revoluționare („dați-mi o organizație revoluționară și voi răsturna Rusia”, exclama Lenin în plin elan arhimedic), dar și de demonizarea „Celuilalt” (menșevic, kadet, eser, susținător al libertății criticii, etc.). După 1917, când ruptura cu menșevicii este consumată, pentru Lenin locul foștilor amici politici, văzuți ca renegați și trădători, nu poate fi decât în închisoare (pentru poziția lui Lenin în privința terorii, vezi și excelenta antologie întocmită de Kostas Papaioannou, Marx et les marxistes, Paris, Gallimard, 2001).

Scrie Robert C. Tucker: „Revoluțiile nu se petrec, pur și simplu, afirma el [Lenin], ele trebuie înfăptuite, iar această înfăptuire necesită o organizație revoluționară constituită și funcționând în chip adecvat. Marx proclamase venirea inevitabilă și iminentă a revoluției proletare socialiste. Pentru Lenin, această venire nu era nici inevitabilă, nici necesarmente iminentă. Pentru el - iar această idee este fundamentală în documentul-cartă al bolșevismului, deși niciodată nu a formulat-o în exact acești termeni—revoluția nu putea avea loc în afara partidului. Nulla salus extra ecclesiam.” (vezi Robert C. Tucker, „Lenin’s Bolshevism as a Culture in the Making”, în Abbott Gleason, Peter Kenez & Richard Stites, Bolshevik Culture: Experiment and Order in the Bolshevik Revolution, Bloomington, Indiana University Press, 1985, pp. 26-27).

Cum spuneam, leninismul este o formă de mesianism politic, mai exact spus o sinteză a eschatologiei revoluționare marxiste cu tradiția radicală rusă. Este vorba de o prelungire deraiată a proiectului Luminilor, structural diferită de totalitarismul de dreapta, visceral opus democrației și raționalismului. Spre a-l cita pe Jacob L. Talmon: „Stânga proclamă bunătatea esențială și perfectibilitatea naturii umane. Dreapta declară omul ca fiind slab și corupt. Ambele pot predica necesitatea constrângerii. Dreapta propovăduiește necesitatea forței ca o modalitate permanentă de a menține ordinea în rândul unor ființe sărmane și nedisciplinate, ca un mod de a le învăța să acționeze de o manieră diferită de natura lor mediocră. Totalitarismul stângii, când recurge la forță, o face cu convingerea că forța este utilizată doar spre a grăbi ritmul progresului uman spre perfecțiune și armonie socială. Este așadar legitim să folosim termenul de democrație când ne referim la totalitarismul de stânga. Termenul nu poate fi utilizat în privința totalitarismului de dreapta.” (vezi J. L. Talmon, The Origins of Totalitarian Democracy, New York, Praeger, 1960, p. 7).

Bolșevismul, urmaș al iacobinismului (în timpul polemicilor lor din perioada 1904–1905, Troțki îl numea pe Vladimir Ulianov, „Maximilien Lenin”) și al conspiraționismului lui Babeuf, ajunge în chip logic la ideea dictaturii partidului unic drept condiție indispensabilă a succesului revoluției.