Discursul despre Starea Uniunii e un mecanism democratic american, izvorît din textul Constituției care cere Președintelui Statelor Unite să informeze Congresul asupa situației generale a țării. În ediția sa cea mai proaspătă, susținută pe 4 februarie, de Președintele Trump în fața membrilor Congresului reunit, discursul a fost înghițit de pasiuni, stridențe și ostilitate deschisă.
Președintele a refuzat să dea mîna cu Liderul Congresului, după ce acesta a refuzat să folosească formula de respect tradițională la apariția Președintelui. La sfîrșit, în timp ce susținătorii Președintelui ovaționau, Liderul Congresului a rupt ostentativ textul cu discursul Președintelui care îi fusese înmînat, conform uzanțelor, la începutul sesiunii.
Elita politică americană, reunită pentru un eveniment prin definiție democratic, unificator și non-partizan, a dovedit apăsat că e ruptă, incapabilă de comunicare și izolată în două lumi separate și ostile.
Pe parcursul discursului, congresmenii aliați au scandat frenetic ca la un miting electoral, congresmenii adversari au păstrat o tăcere rece, iar întreruperile provocate de invitați și scene emoționale au abundat. Teatrul, trăirile și gesturile simbolice au acoperit un discurs, altfel plin de date și argumente demne de atenție. Elita politică americană, reunită pentru un eveniment prin definiție democratic, unificator și non-partizan, a dovedit apăsat că e ruptă, incapabilă de comunicare și izolată în două lumi separate și ostile. Ruptura nu e o noutate. Ea domină viața politică de mult timp, dar a atins o cotă nebună după alegerile cîștigate de Donald Trump în 2016 și a cristalizat îmntr-un spectacol grotesc la discursul despre starea Uniunii. Dacă e ceva nou și fundamental în starea Uniunii, atunci e vorba de despărțirea totală a Americii de ea însăși și de apariția unei furii partizane care nu iartă pe nimeni.
Nimeni nu va putea nega că virusul adversității e activ în partea superioară, educată, titrată și non-industrială a societății.
Cele două tabere pot fi descrise ușor, pentru că delimitarea e nemaipomenit de clară și strictă. Nimeni nu va putea nega că virusul adversității e activ în partea superioară, educată, titrată și non-industrială a societății. Acolo, el s-a transformat în doctrină fixă a contestației militante care țintește schimbări radicale. Nu mai vorbim de ajustări, ci de o înlocuire generală de sistem. Ideile sub care înaintează această contestație sînt bine cunoscute. Ele fac o colecție de acuzații grave: rasism, indiferență la schimbarea climatică și oprimarea minorităților. Diferența față de realitatea penală și pedepsită de lege a multora din aceste acuzații e ideologia.
Ideile sub care înaintează această contestație sînt bine cunoscute. Ele fac o colecție de acuzații grave: rasism, indiferență la schimbarea climatică și oprimarea minorităților
Ce se întîmplă în America s-a așezat și în alte țări, dar locul de naștere și forma extremă a acestui deranjament sînt de găsit în America. S-a scris, deja, enorm pe această temă. Explicațiile și concluziile abundă. La fel și confuzia. Căci, în marea lor majoritate, analizele sînt parte a războiului pe care încearcă să îl descrie. Tot ce se știe și se vede, dincolo de orice dubiu, e că virusul există și că atacă pe un contur foarte strict.
Cînd lansează aceste acuzații, așa numita tabără liberal-progresistă caută o reparație generală, dată fiind convingerea după care delictele denunțate au o natură instituțională. Astfel, rasismul, fascismul și alte acuzații vehicualte atît de frecvent sînt descrise drept date constitutive care vin cu laptele de mamă și curg prin sîngele lumii și instituțiilor vechi. Consecințele unei asemnea abordări sînt foarte serioase. Astfel, în plan politic, asta nu mai presupune lupta cu ideile contrare, ci eliminarea lor din arena publică.
Susținătorii ideilor preponderent naționale, ai muncii industriale, ai migrației controlate și ai instituțiilor sociale de bază, ca familia, sînt, în bloc, scoși din arenă
În genere, ideile de critică, opoziție și excepție admisă sînt excluse de o asemenea abordare. Ajungem, astfel, la criză. Căci pretenția de adevăr unic și absolut duce la abolirea dezbaterii și face loc furiei. Susținătorii ideilor preponderent naționale, ai muncii industriale, ai migrației controlate și ai instituțiilor sociale de bază, ca familia, sînt, în bloc, scoși din arenă. De aici, reacția colectivă și furibundă a grupurilor sociale largi, care se consideră marginalizate sau reduse la tăcere. Răspunsul lor politic a dominat ultimii ani de alegeri în Europa și în Statele Unite.
Conflictul crește intensificat de fiecare evoluție nouă, fie că e vorba de eșecul sau de victoria uneia din tabere. Deocamdată, nu există remediu, discurs, doctrină sau lider care să poată stinge confictul și să redea societăților coeziunea pierdută. Ce e, deci, acest virus misterios care nu cruță și își asunde originile în ciuda răspîndirii globale?
Opiniile publicate în rubrica Agora aparțin exclusiv autorilor