Vasile Paraschiv (1928–2011) a fost eroul autentic al luptei anticomuniste din România. A fost cel dintâi care, în atmosfera de teroare a perioadei Ceaușescu (idealizată astăzi de unii din motive ce se cer examinate separat), a îndrăznit să propună crearea unui sindicat liber al muncitorilor din România.
Comunismul s-a pretins expresia supremă a umanismului. Era vorba despre o imensă impostură. Acest regim a fost bazat, cum bine accentua dl. Paraschiv, pe nelegiuire
În 1977, s-a alăturat mișcării inițiate de scriitorul Paul Goma pentru apărarea drepturilor omului în România, constant încălcate și batjocorite de regimul totalitar comunist. A fost prigonit sălbatic pentru acțiunile sale. A suferit enorm, după cum au suferit și cei apropiați lui, printre care mult iubita sa fiică. Și-a apărat valorile cu demnitate, verticalitate și cu o deplină fidelitate față de adevăr.
L-am întâlnit pentru prima oară în primăvara anului 2006, când am participat la dezbaterea organizată de Fundația „Horia Rusu” pe tema „Procesul comunismului - o sentință amânată”. L-am ascultat cu mare atenție vorbind despre propria experiență de luptă împotriva unui sistem bazat pe disprețul total față de lege și de drepturile individului. Cuvintele sale, precum și cele rostite de doamna Doina Cornea (1929–2018) la același simpozion, au rămas elemente călăuzitoare pentru mine în efortul de a înainta pe calea analizei dictaturii comuniste.
Ceea ce a făcut și face tragica odisee a lui Vasile Paraschiv cu deosebire pilduitoare este tocmai faptul că aveam de-a face cu un muncitor, cu un om care a crezut inițial în promisiunile emancipatoare ale ideologiei comuniste.
Comunismul s-a pretins expresia supremă a umanismului. Era vorba despre o imensă impostură. Acest regim a fost bazat, cum bine accentua dl. Paraschiv, pe nelegiuire. Cu acel prilej, Vasile Paraschiv mi-a dăruit cartea sa Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, apărută la editura Polirom în 2005. Este un document zguduitor, una dintre cele mai importante mărturii ale luptei antitotalitare din veacul al XX-lea. Una dintre omisiunile existente, în chip regretabil, în cartea mea Stalinism pentru eternitate ține de discutarea acțiunii lui Vasile Paraschiv. Ceea ce a făcut și face tragica odisee a lui Vasile Paraschiv cu deosebire pilduitoare este tocmai faptul că aveam de-a face cu un muncitor, cu un om care a crezut inițial în promisiunile emancipatoare ale ideologiei comuniste.
Când a înțeles că minciuna și nerușinarea se află chiar în inima sistemului, dl. Paraschiv a rupt legătura cu partidul, cu sindicatele aservite, cu sistemul însuși. A devenit un om liber și a plătit cumplit pentru acest lucru. Am citit această carte cu o imensă admirație pentru regretatul autor și cu o nesfârșită silă în raport cu activiștii și securiștii (ofițeri, informatori) care l-au prigonit în chip barbar.
Tragedia lui Vasile Paraschiv, ca și a altor opozanți ai regimului, a fost nu doar caracterul diabolic al represiunii, ci și oportunismul și conformismul celor care au devenit complici.
Tragedia lui Vasile Paraschiv, ca și a altor opozanți ai regimului, a fost nu doar caracterul diabolic al represiunii, ci și oportunismul și conformismul celor care au devenit complici. Pe acest lucru a mizat regimul: distrugerea deliberată a oricăror legături de solidaritate întemeiate pe valori morale.
Fie-mi permis să citez aici câteva pasaje din mărturia autobiografică a lui Vasile Paraschiv. Sunt cuvinte simple și clare care captează exact faptul că, în România comunistă, statul s-a făcut vinovat de terorism organizat instituțional: „La 28 mai 1979, după ce am ieșit pe poarta fabricii la 15:30 și mă îndreptam spre stația de autobuz pentru a merge acasă, patru tineri îmbrăcați civil m-au răpit din mijlocul colegilor cu care tocmai ieșisem pe poartă, m-au băgat cu forța într-o mașină Dacia 1300 și m-au dus în pădurea Păulești de lângă Ploiești, unde m-au torturat și m-au maltratat în mod bestial, lovindu-mă cu pumnii și cu picioarele, apoi au fugit și m-au abandonat, lăsându-mă mai mult mort decât viu, în mijlocul pădurii, pe o saltea de frunze. Nu știam nimic despre mine, unde sunt și cum am ajuns acolo. (...) Am făcut un efort mai mare și a treia oară am reușit să mă pun pe picioare. Am avut senzația că toate organele interne mi se deplasaseră de la locul lor: a trebuit să-mi țin abdomenul cu mâinile și, așa, aplecat, am luat-o printre copaci într-o direcție pe care numai Dumnezeu mi-a arătat-o, căci nu știam unde mă aflu și încotro s-o apuc”.
Anexele cărții conțin documente de o inestimabilă valoare pentru demontarea acțiunii perverse a Securității împotriva unui om care nu făcea decât să ceară respectarea actelor internaționale semnate de statul român. Sunt publicate numele diverșilor securiști, de la șefii din București și până la torționarii ploieșteni care au transformat viața acestui om într-un monstruos coșmar. Închei citând cuvintele atât de adevărate ale lui Vasile Paraschiv despre prigonitorii săi, slujbașii Securității: „Ei nu au conștiință și nici sentimente umane care să-i oprească să ucidă. Represiunea, terorismul, asasinatele și moartea constituie meseria lor”.
Textele din rubrica Agora prezintă opinii ale autorilor