Ținută în capitala poloneză, a fost ultima întâlnire majoră a blocului sovietic la care a participat Gheorghiu-Dej, tot mai reticent să se implice în conclavurile comuniste internaționale. La aniversarea zilei de 7 noiembrie, Dej l-a trimis pe Maurer la festivitățile de la Moscova, prima întâlnire la vârf a blocului după înlăturarea lui Hrușciov în octombrie 1964. Am analizat de-a lungul anilor în cărțile și articolele mele—inclusiv eseurile transmise în anii ’80 la Europa Liberă—natura succesiunii, explorând rolul relațiilor de complicitate, respectiv de adversitate interpersonală în aceste jocuri cu efecte greu previzibile asupra atâtor destine umane.
La aniversarea zilei de 7 noiembrie, Dej l-a trimis pe Maurer la festivitățile de la Moscova, prima întâlnire la vârf a blocului după înlăturarea lui Hrușciov în octombrie 1964.
Într-o excelentă carte, apărută în limba franceză sub egida editurii Curtea Veche și a Agenției universitare a francofoniei, istoricul Adrian Cioroianu surprindea cu finețe dinamica acestui moment fatidic, când, înainte de toate, prin intervenția lui Maurer, sprijinit de Bodnăraș, Ceaușescu a izbutit să-i urmeze lui Dej ca prim-secretar al CC al PMR. Intitulată Acest Ceaușescu care ne bântuie, cartea lui Adrian Cioroianu discută cultura politică a comunismului românesc în dimensiunile sale simbolice și instituționale, arătând legăturile intime și afinitățile indubitabile dintre modelul Dej și ceea ce s-a petrecut sub Ceaușescu.
Cine erau baronii lui Dej? Să menționăm aici câteva nume: dintre cei grei, înainte de toate, Maurer, Bodnăraș, Apostol. Acesta din urmă, scurtă vreme substitutul lui Dej în fruntea PMR (1954–1955), era un vechi activist sindical, membru al „grupului din închisori” dominat de Dej în perioada războiului. Maurer, apropiat de liderul în curs de dispariție, era un intelectual fără nicio bază reală în aparat. Bodnăraș, cunoscut pentru inflexibilitatea sa doctrinară și legăturile speciale cu Moscova din anii ’30, era garantul continuității cu tradițiile ilegalității. Chivu Stoica, muncitorul ceferist total dominat de personalitatea lui Dej, incult și arogant, nu avea vreo șansă de a deveni numărul 1.
Interpretez decizia de a ascunde familiei ce se întâmpla de fapt ca indicând tocmai dorința de a-l menține pe muribund cât mai puțin informat și de a-l împiedica să-și desemneze urmașul
Gheorghe Apostol a afirmat în repetate rânduri că Dej ar fi dorit ca succesiunea să aibă loc înaintea morții sale și că el ar fi fost cel „ales”. Nimeni nu are informații definitive în domeniu, însă nu este deloc sigur că Dej avea certitudinea morții iminente. Oricum, scenariul succesiunii nu fusese deloc pregătit până în acele luni de după diagnosticarea bolii. Pentru Dej, Ceaușescu și Drăghici erau cele două „stele urcătoare”. El a încurajat rivalitatea dintre cei doi, respectiv între aparatul de partid (controlat de Ceaușescu) și birocrația Securității, aflată în subordinea lui Drăghici. Este interesant că în acea perioadă și Ceaușescu, și Drăghici se aflau sub îngrijirea medicală a doctorului Abraham Schächter, cel care avea să sfârșească în urma unei aparente și probabil regizate sinucideri la începutul anilor ’70.
Doctorul personal al lui Dej, pe care am avut ocazia să-l cunosc bine, era respectatul internist, conferențiar la Facultatea de Medicină, Leon Bercu. După datele pe care le dețin, doctorul Bercu a fost convocat în perioada bolii lui Dej de Ceaușescu, Maurer și Bodnăraș și i s-a cerut în chip categoric să nu menționeze Licăi Gheorghiu—fiica preferată a dictatorului—faptul că era vorba de o maladie incurabilă, cu un deznodământ fulgerător de rapid. Eu unul interpretez această decizie de a ascunde familiei ce se întâmpla de fapt ca indicând tocmai dorința de a-l menține pe muribund cât mai puțin informat și de a-l împiedica să-și desemneze urmașul. Puterea lui Ceaușescu era de-acum enormă, tocmai datorită poziției de secretar cu cadrele.
Îți mai recomandăm Jocurile lui Dej și așa-numita linie naționalăÎn 1963–1964, cum am mai spus, se petrecuseră notabile schimbări de atitudine ale conducerii PMR față de valorile occidentale, precum și deschideri în raport cu intelectualitatea națională. Scriindu-i lui Paul Goma în 1977, doctorul Ion Vianu evoca figura tatălui său, Tudor Vianu, care a încetat din viață în 1964: „A murit chiar atunci când mijeau zorii. Dar zorii au fost un crepuscul de dimineață într-o noapte polară, iar noi am reintrat în conul de umbră” (scrisoarea este publicată în răscolitorul volum Amintiri în Dialog. Memorii de Matei Călinescu și Ion Vianu).
Începuse republicarea unor personalități de vârf ale culturii interbelice (Blaga, Ion Barbu), Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu puteau în fine semna în presa literară, iar Liviu Rusu declanșa reabilitarea lui Titu Maiorescu, spre furia neobositului stalinist C.I. Gulian. Conferința Uniunii Scriitorilor din februarie 1965 punea capăt dictaturii personale a lui Mihai Beniuc în această instituție. Puțin timp înainte de decesul lui Dej, murea G. Călinescu. Promisiunile de satelizare se traduceau într-o tot mai vizibilă orientare spre Vest, din punct de vedere cultural și economic. În februarie 1965, la conferința activului de partid bucureștean, Dej susținea deschiderea științifică și tehnologică.
- Textele din această rubrică reprezintă opinia autorilor și nu exprimă, neapărat, poziția Europei Libere