11 mai 1990. „Actualitatea culturală românească”: Gelu Ionescu comentează fenomenul Piața Universității

11 mai 1990. „Actualitatea culturală românească”. Realizator: Gelu Ionescu. Colaborează la program: Ștefan Carabin, Ion Ioanid și Crisula Ștefănescu. Din sumar: un mesaj de solidarizare cu demonstranții din Piața Universității de la compozitorul Aurel Stroe; Gelu Ionescu comentează fenomenul Piața Universității; cîteva din cele mare reprezentative texte despre Piața Universității apărute în presa din România, texte semnate deStelian Tănase, Daniel Vighi și Petru Creția; un interviu cu Ileana și Romulus Vulpescu.

Your browser doesn’t support HTML5

11 mai 1990. „Actualitatea culturală românească”: Gelu Ionescu comentează fenomenul Piața Universității


Gelu Ionescu: La microfon Gelu Ionescu. Așadar, demonstrația din Piața Universității din București a intrat în cea de-a 20-a zi. Sutele de mii de oameni din capitală și din multe alte localități ale țării s-au adunat și continuă să se adune pentru a cere drepturile fundamentale ce-au decurs din Revoluția din decembrie - drepturi ce se rezumă la respingerea oricărei urme a comunismului, împotriva a tot ceea ce a mai rămas din vechiul regim ca aparat de conducere și de opresiune.

Au fost auzite din balcoanele Universității sute de glasuri, sute de moțiuni, sute de proteste - cu toate aclamate de o mare de oameni. Cererea cea mai legitimă a acestui val de protest care a cuprins multe orașe ale țării este aceea a unui dialog cu puterea.

După o încercare eșuată, eșuată pentru că puterea a respins o elementară cerere a demonstranților, aceea ca dialogul să devină public, prin participarea presei și a televiziunii, demonstrațiile au continuat, un grup numeros de participanți intrând și în greva foamei. Printre ei, doamna Doina Cornea, de numele căreia se leagă protestul radical împotriva dictaturii.

Demonstranții, prin delegații lor, nu au nimic de ascuns. Și cum ar avea? Odată ce spun tot ceea ce gândesc în fața a zeci de mii de oameni. Puterea are de ascuns. Și vom vedea cum se va desfășura o a doua încercare de dialog, ce este programată a avea loc sâmbătă 12 mai. Cu o săptămână înainte de alegeri, țara e în fierbere. Puterea Frontului este contestată din două direcții principale: aceea a principalelor partide politice apărute după revoluție, partide ce nu au fost și nu sunt lăsate sa-și desfășoare campania electorală în liniște, fiind victimele atacurilor, huliganismelor, campaniilor de calomnii în spatele cărora nu există decât o singură forță, și anume aceea a fostului aparat de represiune ceaușistă; a doua direcție este aceea reprezentată de demonstrațiile unor mase de oameni, cu deosebire tineri, cărora li s-au alăturat muncitori și mulți dintre intelectualii de frunte ai țării. Aceste săptămâni au dovedit că Frontul, aflat la putere, nu este capabil și nu dorește pornirea pe drumul larg și imparțial al democrației și libertăților. El vrea să rămână la putere și astfel să încalce un contract al corectitudinii la care s-a angajat Această opoziție violentă și reacționară este cunoscută nu numai românilor, dar ea face obiectul uneir îngrijorări internaționale, un ultim semn a fost rechemarea ambasadorului Statelor Unite la Washington, pentru consultări, precum și declarațiile extrem de ferme ale Departamentului de Stat cu privire la încălcarea libertăților în campania electorală.

În presa internațională sînt comentate cu lux de amănunte toate încălcările la care se dedă conducerea de azi a țării, în nersepectarea principiilor democratice în faza electorală de azi.

Să revenim la demonstrația de la București pe care televiziunea română continuă să o ignore - televiziune ce nu a devenit liberă, așa cum își spune. Zecilor de mii de participanți, cum spuneam, li s-au alăturat mulți dintre intelectualii și artiștii de frunte ai țării. în fiecare seară, numele lor a fost menționat de corespondentul nostru la București, Emil Hurezeanu. Mulți din ei au luat cuvântul în repetate rânduri în fața celor care au fost numiți „golani” - un cuvânt strâmb al dlui Iliescu, ce a făcut înconjurul planetei și care a de venit un titlu de glorie. Acestora, acestor artiști și intelectuali, li se adaugă astăzi și compozitorul Aurel Stroe - unul dintre cei mai cunoscuți compozitori din țară și de peste hotare, care, aflându-se acum în Germania Federală, transmite mesajul său de solidarizare demonstraților din București și Timișoara și din toate orașele țării. Vă invit să-l ascultați.

Aurel Stroe


Aurel Stroe: „În luna aprilie, m-am întors, după aproape cinci ani de absență, în orașul meu natal, la București, unde am stat câteva săptămâni. Au fost unele lucruri care m-au întristat și altele care m-au bucurat. M-a întristat în special faptul că la mulți cei aflați astăzi între 35-65 de ani, să spunem, și cu care am discutat, modul comunisto-ceaușist de a gândi se menține intact, chiar dacă ei nu-și dau seama. Nu ne mai adresăm cu „tovarășe” - spunem „domnule”. Nu mai suntem „comuniști”, ci de „centru-stânga” (altă iluzie), pervertindu-se în continuare înțelesul cuvintelor, vorbim de o „democrație românescă”, de exemplu, cum vorbeam pe vremuri de „libertate socialistă”. Suntem antitotalitari! Vai, și încă cum! Dar cu consimțământul nostru tacit, securiștii mișună, ca și înainte, nestingheriți printre noi.

Oare ni s-au pus la dispoziție pentru consultare dosarele reale ale securiștilor? Dar ale fostei nomenclaturi? Știm și ce-au făcut și mai ales ceea ce, bieții, nu au făcut dna Doina Cornea, domnii Coposu, Câmpeanu, Rațiu și ceilalți politicieni ai opoziției, dar știm oare exact cum au ajuns în primele rânduri ale nomenclaturii dl Ion Iliescu, prezentat de propaganda FSN-ului ca „imaculata fecioară” a partidului? A cărui partid?...

Asemenea gânduri triste mă stăpâneau, când iată că acum câteva săptămâni o mână de tineri curajoși au fost bătuți cu cravașe de cauciuc de oamenii dlui Chițac, bizuindu-se pe punctul opt al Proclamației de la Timișoara și scandându-se mereu „Timișoara! Timișoara!” ca pe 21 decembrie, au întemeiat, poate că fără să-și dea pe deplin seama, o școală, o adevărată școală în care învățau prin practicare neîntreruptă ce înseamnă libertatea, comportarea socială corectă, și mai ales democrația.

Am avut bucuria să pot sta anonim multe ore, printre ei, și am văzut că, pe măsură ce numărul lor creștea, ei deveneau mai conștienți de libertatea lor, și de îndatoririle pe care exersarea și menținerea acestei libertăți le impun.

Cum observa un ziarist acum două zile, în cotidianul francez „Le Monde”, timp de 15 de zile și nopți, acești tineri nu au făcut nicio greșeală. Și între timp, nu trebuie să uităm, că au trecut bine de tot de 10.000, ba chiar se apropiau uneori de 20.000. Nu este puțin. EI nu mai pot fi ignorați, cum nu pot fi ignorate nici cele 3.000.000 de semnături care s-au așternut sub proclamația de la Timișoara.

Stând în Piața Universității zi și noapte, luptând pentru idealurile lor, ei învață nu numai să vorbească, dar și să practice ceea ce aș numi „morala politică”. Ei condamnă minciuna și cinismul cu care timp de 43 de ani bieții români au fost în continuu confruntați, deformați sufletește, până a se transforma în milioane de „suflete moarte”, credincioase partidului și conducătorilor săi. Am folosit titlul celebrului roman a lui Nicolai Gogol tocmai pentru sublinia analogiile ușor de stabilit intre România comunistă din secolul XX și Rusia Țaristă din prima jumătate a secolului al XIX.

Aurel Stroe


Dar să revenim la tinerii noștri din Piața Universității. Printre ei se află și maturi, și vârstnici, dar numai și numai dintre cei care au reușit să rămână tineri în spiritul lor. Acești tineri nu luptă să primească în plus două ouă pe zi, o sută de grame de brânză sau 200 de grame de carne, sau pentru încă puțină căldură. Ei luptă pentru ceilalți, pentru cei care nu si-au deschis încă suficient ochii, pentru care ideile de libertate și democrație nu au căpătat încă niște contururi clare.

Acești tineri ai spiritului luptă cu ei înșiși, luptă cu inerția celor din jurul lor, pentru a învăța ce înseamnă democrație și a o experimenta. Ei, bine, tocmai acești tineri sînt huliți de mulți dintre noi, și sunt huliți pentru că, în realitate, ei învățând la școala democrației, înfăptuiesc ceva important. Când ei cântă: „Nu plecăm acasă până nu vom câștiga libertatea noastră!” sau „Mai bine să fii vagabond decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator!”, cum sună versurile Laurei Botolan, ei învață, cu un preț uneori mare să fie consecvenți în atitudinea lor, să fie curați în comportarea lor socială, să iubească adevărul și să fie intransigenți cu minciuna și neiertători cu cinismul multor politicieni. Oare nu în două piețe, cele ale Timișoarei soi ale Bucureștiului, s-au format școlile cele mai importante din țara noastră, cele care-și țin porțile larg deschise fiecărui cetățean nepătat de mizeria totalitarismului?

Să ne închipuim că mai bine de jumătate din cetățenii țării noastre vor păși pragul acestei școli. Sigur că este o utopie, dar ne putem imagina acest lucru. În acel moment, calitatea generală a țării s-ar îmbunătăți prin forța exemplului și automat, datorită creșterii nivelului uman, și nu pentru a fi încurajați, ni s-ar putea deschide porțile Europei. Ca înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, am putea din nou spera să fim integrați în continentul care rămâne dintre toate - cel mai înalt uman. Nu cred că sunt, privind pe un timp îndelungat, exagerat de optimist. Aderarea la mișcarea-școală a tinerilor din Piața Universității, a mai tuturor intelectualilor de mare clasă de la noi, nu face decât să confirme acest lucru și să sporească încrederea mea în viitor. Ar fi poate util ca, în pofida unui mărunt blocaj de circulație - este un sacrificiu mic pe care ar trebui să-l consimțim cu toții - această școală de primă importanță să nu-și închidă porțile nici după alegerile din 20 mai.

Permanentizarea ei, fără derapaje spre dreapta sau spre stânga, ar fi un postament pe care dezvoltarea ulterioară pe cale normală a țării noastre s-ar putea baza. Cei dintre noi, și nu sunt puțini, care pentru comoditatea lor personală sau din simplă naivitate, vor să trimită la muncă pe acești tineri, nu-și dau poate seama, și este singura lor scuză, că se situată pe linia bine cunoscută a celor ce ce trimeteau în lagăre de reeducare prin muncă pe mii și zeci de mii de oameni.

Își dau oare seama acești oameni, atunci când cer să muncim și să nu gândim, ce responsabilitate își iau, în ce grupă umană se situează? Tinerii din Piața Universității gândesc și muncesc învățând, domnilor! Ei merg în fruntea societății noastre! Marii intelectuali și opinia publică mondială merg alături de ei. ÎI simpatizează. Să ne trezim! Să le întindem și noi o mână, spre binele nostru al tuturor.”

Gelu Ionescu: Acesta a fost mesajul de solidarizare cu demonstrații al compozitorului Aurel Stroe. Ascult și eu, ca și mulți dintre dumneavoastră, reportajele lui Emil Hurezeanu din fiecare seară. Ce extraordinară, ce exaltantă, ce vie și stenică este reacția pașnică și atât de colorată a miilor de demonstranți. Cântecele lor au făcut înconjurul țării, scandările lor se aud până dincolo de hotarele țării. Oratorii cer mereu asentimentul maselor - un fel de dialog pe care România nu l-a cunoscut de multe decenii, un semn de vigoare și de tinerețe, de speranță că viitorul va fi cel al libertăților.

Ne-am gândit să înserăm în programul nostru de astăzi câteva din textele cele mai reprezentative care au apărut în presa din țară, texte semnate de scriitori. Știm cât de greu este să ai mână astăzi revistele și ziarele ce spun adevărul și de acea vă vom reproduce pe calea undelor câteva din multele articole ce ar să le citiți. Vom începe cu un text de Sterian Tănase, intitulat „De ce?” și apărut în „Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social. Citește Ștefan Carabin.

Ștefan Carabin [Horia Georgescu]: „Cineva m-a întrebat zilele trecute: „De ce mă amestec? Ce caut printre demonstranți? De ce nu stau acasă? În fond, - zicea celălalt, am obținut tot ce am dorit. Pot să scrii tot ce crezi de cuviință, chiar să critici guvernul. Călătorești în străinătate!” Un răspuns ar fi: „Mă simt amenințat! Toate acestea vor dura foarte puțin, dacă vigilența cuiva, a noastră, scade! O democrație cu tradiție - de exemplu engleză sau americană - s-ar prăbuși în câteva zile, dacă societatea civilă nu ar veghea. Despre fragila schiță de democrație post-revoluționară ce să mai vorbim?

Unii din cei ce au trăit revoluția și și-au dorit-o, reduc revendicările celor din stradă la propriile lor dorințe și revendicări: prestigiul social, cărți publicate - privilegii care să li se acorde exclusiv. Sunt oameni fără un instinct social autentic. Avem un regim dispus să asigure intelectualității tehnice și umaniste anumite avantaje. În schimb, regimul obține de la intelectuali mult mai mult: cunoștințe (fără de care nimeni nu poate scoate țara din dezastru) și credibilitatea de care are nevoie.

Stelian Tănase


Acest pact deja destui l-au încheiat cu puterea. Numai că aceste drepturi guvernul le privește ca pe niște favoruri acordate de nomenclatură. De ce? Pentru a-și lărgi baza socială, îngustată la aproape nimic de fosta dictatură. Nomenclatura speră ca, în complicitate cu o parte dintre intelectuali, să deturneze revoluția și să le ofere în schimb un simulacru de democrație. Nomenclatura are nevoie de aceasta pentru a supraviețui. Toate „deschiderile” politice din țările est-europene au început astfel. Uniunea Sovietică, Polonia și Ungaria - 1956, Cehoslovacia - 1968, Uniunea Sovietică după 1985.

Aparatul de partid, constatând falimentul ideologic, economic și social, a încercat să-și apropie intelectualii. A slăbit strânsoarea cenzurii, a lăsat o parte a oamenilor învățați să circule în străinătate, a luat unele măsuri de liberalizare economică, a golit închisorile. După o vreme, aceste reforme au înghețat, ca o amintire palidă a unei speranțe.

Trăsătura esențială a oricărui regim totalitar este: dacă schimbi un element, tot eșafodajul se prăbușește. Sistemul este impermeabil la reforme. Nomenclatura știe acest lucru și se minte singură, crezând că în România va putea să organizeze o democrație în care ea să mai joace un rol. De aceea este împotriva democrației.

Astfel, mai multe tentative de schimbare a regimului comunist au fost avortate. Limita dincolo de care aparatul nu a trecut a fost chiar democrația. Adică dreptul oamenilor de a decide pentru ei înșiși, drept care nu poate fi garantat decât de existența unei societăți civile. Or, regimul comunist este o administrație care ține totul sub control, chiar și cele mai mici amănunte.

Logica vieții politice românești ne arată până unde merg îngăduința, toleranța, concesiile grupului de la vârf. Întrebat la Paris dacă în România este democrație, prim-ministrul a răspuns mirat: „Da, îi lăsăm să spună tot ce vor”. Observăm acest superior „îi lăsăm” - și nu au decât să spună orice, nu ne pasă!

De ce nu-i pasă guvernului de poporul pe care îl guvernează?! Nu este un secret pentru nimeni. Guvernul, sub aparența lui slăbiciune, este tare. Are sub control un uriaș aparat administrativ (deci sute de mii de clienți); fabricile îi aparțin (cu tot cu muncitori); resursele materiale și financiare îi aparțin. El însuși, guvernul, nefiind controlat de nimeni și nimic. Așa că își poate permite, conform unei strategii a birocrației mai suple ca altădată (învață uneori din lecțiile istoriei), să lase să răsufle câteva ziare mai îndrăznețe (afirmând totuși că scriu murdării); să lase un mic comerț particular; o mică proprietate rurală etc.

Stelian Tănase


În fond, toate aceste măsuri sunt menite să asigure doar supraviețuirea acestei birocrații deasupra societății românești; și nu țintesc deloc realizarea unei democrații în România. Guvernul are grijă să limiteze procesul de reforme la minimum, cu intenția de a păstra frânele de comandă în propriile sale mâini.

Deci puterea - economică financiară, socială, ideologică și politică!

Birocrația știe că schimbări radicale, trecerea la o economie de piață, desființarea monopolului comerțului exterior, împroprietărirea țăranilor, ar duce la propriul ei sfârșit. Și mă îndoiesc că nomenclatura își va semna sentința propriei sale condamnări la moarte.

Acest ocol de argumente vrea să arate de ce mă simt amenințat și deci de ce mă aflu în stradă printre manifestanți.

Consider că revoluția nu s-a încheiat chiar dacă revendicările mele, formulate în anii din urmă, s-au realizat. Nu doresc să aparțin în nici un fel clasei suprapuse. Cred ca un intelectual se identifică în bună măsură cu libertatea sa, care în plan social și politic, este libertatea de a critica, de a avea propriul punct de vedere, „de a nu adera la nimic” (după o formulă „panaitistrati”-ană), de a adera, de fapt, numai la propria ta conștiință. Intelectualul autentic se află întotdeauna în opoziție, o opoziție organică, identică numai cu ea însăși.

Desigur, orice revoluție se termină cu un compromis. Acest compromis însă nu înseamnă să-ți împrumuți conștiința și cunoștințele nici măcar pe termen limitat. Și niciodată Puterii!

Fiecare are desigur „revoluția” lui personală, conflictul lui cu Dumnezeu, cu propriul destin, cu propriul sentiment de zădărnicie – cel mai nimicitor din toate. Cred că această revoluție ar trebui să ne scoată din amorțire. Cred că revoluția ne-a oferit tuturor o existența de după moarte, iar spiritul acestei revoluții îl regăsim în întregime în aceste zile și nopți în Piața Universității. Ca intelectual, locul meu este acolo, printre oamenii care cred că mai au pentru ce să lupte.”

Gelu Ionescu: Ați ascultat un text de Stelian Tănase. În continuare, o altă luare de poziție, cea a tânărului scriitor timișorean, unul dintre cei mai activi în lupta acestui oraș pentru democrație, text de Daniel Vighi, tot din Revista 22. citește Ion Ioanid.

Ion Ioanid: „Strategia zvonurilor”. Există mai multe forțe în țară care converg în a încetini procesul de democratizare. Acestea s-au coagulat în jurul Frontului, care nu este în primul rând un partid, ci mai degrabă expresia unei mentalități. Din această cauză se dovedește foarte greu la modificat opțiunile membrilor săi.

Majoritatea acestora au o lipsă de mobilitate a dialogului care indică de fapt o inapetență pentru democrație.Îîn lipsa argumentelor sunt preferate amenințările, șantajul mascat, insinuările neloaiale și zvonurile calomnioase.

Ceea ce mă face să cred în existența în continuare a unei activități a Securității este tocmai coordonarea coerentă și precisă orientată a zvonurilor, menite să discrediteze orice personalitate politică în stare să ofere dlui Iliescu o alternativă la candidatura de președinte al țării.

Paradoxul este însă faptul că popularitatea zvonurilor este direct proporțională cu enorma lor minciună, așa cum a fost zvonul conform căruia domnul Ion Rațiu ar fi fost nici mai mult, nici mai puțin decât... ungur.

Daniel Vighi, writer


Sentimentul pe care îl ai în fata unor asemenea obtuzități agresive este acela de abandon, de sfârșeală, de luptă inegală și fără șanse. Cum să arăți fiecărui om în parte istoria familiei Raţiu și ce au însemnat membrii ei în istoria națională? Golul în școlaritate nu-l poți umple cu câteva articole jurnalistice.

În același fel, calomniile la adresa familiei dlui Radu Câmpeanu. Enormitățile sunt și în această situație de proporții. Am auzit, la sat de astă dată, că Radu Câmpeanu și-ar fi omorât sora, ca să-i ia averea și că Radio Europa Liberă ar fi lansat apeluri insistente ca să nu cumva să-l votăm, pentru că își tiranizează fiul și soția și, prin urmare, va nenoroci țara.

Aceeași oameni care dau crezare zvonurilor în cazul Câmpeanu refuză să accepte faptul că Dorul Braia ar fi declarat, la aceleași post de radio, că expulzarea sa din țară este fără temei legal și că, în plus la asta, ar fi fost bătut pe aeroport. Aceste lucruri din urmă sunt taxate drept propagandă mincinoasă.

Ceea ce surprinde în toate aceste cazuri este încăpățânarea cu care cei ce le colportează cred în ele. Siguranța lor este atât de mare încât refuză să creadă că s-ar putea să fie simple zvonuri. Am discutat de mai multe ori la redacție cu oameni indignați pe mitinguri, pe partide, pe cei cărora nu le place să muncească și se țin doar de „tulburarea ordinii publice”.

Le-am spus că așa-i democrația... mai vioaie, mai dinamică, asta nu înseamnă nimic rău, dimpotrivă, numai așa se poate construi o lume nouă. Am simțit însă că discut în van și că pentru preopinenții mei democrația este în fapt o formă neliniștitoare de anarhie și dezordine. Se apărau cu ideea necesității de a munci cât mai mult, pentru că numai așa, ziceau ei, o să trăim mai bine!

Le-am explicat că perspectiva aceasta este falsă: și Ceaușescu ne-a cerut același lucru. Muncim degeaba dacă nu schimbăm structura centralizată, birocratică a statului și ineficiența vechiului aparat administrativ. Nimeni nu zice să nu muncim. Însă este de dorit ca munca să fie pusă în valoare, să nu se risipească într-un hățiș birocratic fără cap și coadă.

Nu m-au înțeles. Au schimbat subiectul și au trecut la partidele istorice, adevărată „nenorocire[ venită pe capul țării. De aici, s-a trecut la capitaliștii din afară, care vor să se instaleze la conducerea țării. Când le-am risipit și bănuiala asta, s-au repezit asupra doamnei Doina Cornea cu o furie calomnioasă inexplicabilă. Mi-au spus că este amanta Regelui, că și-a schimbat numele și că de fapt este unguroaică.

În toată această discuție, nimic despre nomenclatura comunistă. Nimic despre Securitate! nimic despre absența din boxa acuzaților a celor care au tras în popor. Nimic din toate astea! Ci doar o sfântă mânie împotriva a tot ceea ce pozitiv ar putea democratiza țara.

Dacă Frontul va câștiga în alegeri (ceea ce este foarte posibil), sunt sigur că nu va putea ușura povara dezastrului economic, pe care, dimpotrivă, îl va perpetua prin împotrivirea sa la orice reforme radicale, singurele în stare să scoată țara din criză.

FSN-ul nu poate face mai nimic din acest punct de vedere, pentru că în spatele lui se afla o armată imensă de nomenclaturiști incompetenți și de birocrați care vor încerca să frâneze cu disperare orice tentative de descentralizare, care le pun în pericol locurile călduțe de muncă.

Acești susținători ai Frontului îi vor cauza atâta rău, încât un guvern un guvern FSN-ist se va menține la cârma țării foarte puțin. Se va vedea atunci că nu avem altă soluție decât reformele radicale, realizate în spiritul Europei de Vest. Poate că abia în fața unui faliment total, harnicii mei FSN-iști vor pricepe, în sfârșit, că am încurcat-o rău de tot și ca nu ne putem juca de-a politica pe bază de resentimente și zvonuri calomnioase.”

Gelu Ionescu: De la microfonul Europei Libere, ați ascultat textul intitulat „Strategia zvonurilor” de Daniel Vighi. Și, în fine, un text despre demnitatea individuală, semnat cărturarul Petru Creția și citit tot de Ion Ioanid.

Ion Ioanid: „Despre demnitatea individuală”. În amarele ceasuri ale altui timp, când ne simțeam doar obiecte oarecare în puterea puterii, unora dintre noi ne-a stat drept reazim nu numai îndărătnicirea și răzvrătirea interioară, ci și, cu patosul ei abstract, propoziția kantiană potrivit căreia umanul din noi, în persoana noastră și în persoanele celorlalți, trebuie tratat întotdeauna ca scop și niciodată ca simplu mijloc.

Petru Creția


Enunțul derivă dintr-o teoreză de care în trecerea vremii ne-am mai înstrăinat, însă el însuși a rămas ireductibil. I se adăugase apoi gândul, de o altă înaltă obârșie, că nu trebuie respectat în noi doar omenescul generic, care rezidă în noi, ci însăși ființa noastră, în toate determinările ei, Sinele contigent, care trăiește o singură dată, demnitatea entităților pieritoare și ale căror dureri nimeni nu le poate trai în locul lui, și nici răscumpăra vreodată - demnitatea entităților pătimitoare.

Dar mai țineți oare minte (nu mai are importantă cine și unde în lume) cât de brutal poate fi violată demnitatea individului uman?

Cu brutalitatea ne-am mai fi descurcat, câți vom fi fost prin veacuri și locuri, atât de vădită îi era sub măști nuda esență! Atât de simplu se formula în orice minte nealterată propoziția că „într-un asemenea sistem de referință, orice ins uman este numai și numai un mijloc pentru împlinirea puterii ca scop, și a celor puternici ca beneficiari exclusivi și necondiționați”. I

ar pentru înfăptuirea acestui scop, nu o dată ipostaziat ca absolut al istoriei și chiar sacralizat ca atare, trebuia să dai odată cu tot ce-ți aparținuse cândva - ca bunuri, gânduri, năzuințe, iubiri - înseși temeiurile demnității tale!

Pentru că aspirația oricărei puteri totalitare nu este doar să te folosească doar ca mijloc, instrument, carne de tun, piatră de zid, pulbere de drum, număr adaos la număr... nu doar să-ți ignore și să-ți excludă, ca pe-o crimă împotriva ei, orice interioritate individuală, ci și să te facă să te simți ca atare și, la limită, să uiți de tine, să te tăgăduiești, să nu te mai știi, să nu ai chip, nici nume...

Metodele se cunosc: să trăiești în veșnică teamă, fără să știi întotdeauna de ce, să deznădăjduiești, să te îndoiești de legitimitate aserțiunii de sine, să fii totodată o strictă proprietate și al nimănui, să te simți mereu vinovat - or de ce va anume, ori în general - că ar putea să crezi că ți se cuvine ceva, că ai vreun drept, sau vreo dreptate. Să te înjosești, mai ales, până a crede că singura ta demnitate este anularea de sine și slujirea fără rezerve și fără șovăială a puterii, ca țel absolut, și a celor puternici ca sacerdoți ai istoriei.

Da. Toate acestea prea bine se știu. Au fost analizate pe larg, după ce au fost plătite, ins de ins, în îngustimea diferitelor crâncene și prădalnice istorii la care am participat, și nu doar ieri. Totuși, mai este de adăugat ceva. și anume că un scenariu în care, de o parte, se află, nemiloasă și consecventă, puterea asupririi și de cealaltă, neputința mulțimilor asuprite, este un scenariu fals. De fapt, într-o lume dominată de forța ilegală, mulțimile asuprite se constituie ele însele într-o ierarhie de asupritori. Și nu e vorba doar de aparatul de funcționari ai puterii, organizați și privilegiați, ca atare. Nocivitatea dictaturilor absolute coboară mai adânc, până în ultima fibră a comunității umane.

După ce, tot coborând, se isprăvește ierarhia plătită a puterii, idealmente mai jos decât ultimul ei stipendiat sau complice, începe, mereu descendent ierarhic, lumea asupriților care se erijează - tolerați și chiar încurajați de sistem - în asupritori de rang secund.

Mulți, foarte mulți și răi, ei nu sunt explicit delegați în acest sens. Însă sub presiunea modelului de ansamblu, acel al puterii auto-instituite și perfect arbitrare, operează ca mici, tot mai mici puteri arbitrare, până la ultimul vânzător, la ultimul tejghetar, la ultimul manipulant de vehicule publice, sau de fișiere de clinică până la cel din urmă secretar arhivar, gestionar sau paznic de ceva. Toți știu ce statut ți se conferă ție din înalt, toți simt că ești doar mijloc și nu scop, și te tratează în consecință, ca pe o pradă, în cel mai bun caz; ca pe non-entitate, de cele mai triste ori.

Tor se instituie prin raport la tine, care nu ești nimic, ca instituții în sine, hotărâte să încalce, în numele falsei lor demnități, specificul propriei lor meniri sociale. cei care-și asumă asemenea privilegii nici măcar nu se răzbună pe faptul că și ei sunt tratați la fel cu un eșalon mai sus. Nicidecum. Ei procedează astfel ca și cum s-ar situa în însăși obârșia asupririi, simțindu-se spontan incomensurabili cu nimicnicia ta, ca și divini!

Sluga de stăpân rău este la fel de rea ca și stăpânul, oricât de mici nu i-ar fi prerogativele. În sfera arbitrară și feroce a forței coercitive auto-instituite, orice particulă de putere delegată, oricare i-ar fi extensiunea, se exercită cu aceeași intensitate și cruzime ca și puterea supremă.

Pentru că ea, având mandat tacit să o facă, se exercită de fiecare dată asupra unor persoane a căror demnitate individuală a fost abolită prin însăși natura întregului care subzistă, în principiu și în fapt, tocmai în virtutea acestei degradări și reificări a ființei umane.

Desigur, nu numai forma de asuprire de care este vorba aici, dictatura totalitară, este responsabilă de aceasta. Dar ea stimulează și înlesnește, cât poate mai mult și mai sistematic, această latură a naturii umane, adăugând la forța brută și la cointeresarea mercenară însăși folosirea omenescului împotriva omenescului, din care asuprirea însăși face parte.


Dar cine sunt cei destituiți de la orice rang al demnității persoanelor? Sunt, fără excepție, toți cei care permanent or temporar, nu participă prin poziția lor în sistem la exercitarea puterii și se află excluși din ierarhia ei. Clientul, pasagerul, pietonul, pacientul, spectatorul, petiționarul, contribuabilul, electorul, locatarul și, îndeobște, locuitorul. Noi toți, atunci când, pe de o parte, suntem privați de orice autoritate și, pe de alta, nu avem recurs la nicio instanță de drept.

Justiția totalitară este fictivă - atât în principiul, cât și în aplicarea ei. Când o să scăpăm din labirintul „legilor calpe”, ele însele armă, pretext or argument al spolierii insului uman de demnitatea lui? Ca să nu mai fim la cheremul orișicui își poate impune la un ghișeu sau la un colț de stradă, legea bunei lui voi , emanație tot mai îndepărtată, dar mereu la fel de virulentă în impunitatea ei, a suveranei fărădelegi care constituie lumea asupririi.”

Gelu Ionescu: Ați ascultat o meditație despre demnitatea individuală, semnată de Petru Creția.

Ne vom încheia programul cu o convorbire, ce a avut loc la București, înainte de Adunarea generală a scriitorilor, între colega noastră, Cris Ștefănescu, și cunoscuta scriitoare Ileana Vulpescu, veți asculta însă și vocea lui Romulus Vulpescu. Ei vorbesc despre situația scriitorului și scrisului înainte și după Revoluția din decembrie, deci pe o temă de care se preocupă și se va mai preocupa presa literară din țară.

Crisula Ștefănescu: Cine urmărește cu atenție peisajul cultural românesc nu poate să nu remarce că se publică foarte puțină literatură în ultima vreme. Care ar fi, după părerea Dumneavoastră, explicația÷

Romulus Vulpescu


Romulus Vulpescu: „Eu vă dau explicația cel puțin imediată, care este o explicație tehnică. Ține pe deoparte de lipsa de hârtie ,și pe de altă parte de interesul material al tipografiilor de a tipări ziare periodice, reviste... mă rog, comunicațiile astea care au apărut ca ciupercile după ploaie, pentru că de pe urma ăstora câștigă repede și mult, și cu muncă puțină față de lucru la o carte. Și atunci, au denunțat contractele cu editurile, ele având spațiu grafic și trebuind să tipărească niște cărți. Și la ora asta, sunt peste 200 de titluri (la editurile beletristice, de astea vorbesc eu) care ar trebui să apară - cărți de calitate, clasici și așa mai departe, pe care tipografiile refuză să-i tipărească, pentru că nu-i mai interesează. Ei investesc multă muncă, primesc relativ puțin, pe când de la aceste publicații, care au apărut după cum ziceam ca ciupercile după ploaie, primesc și gratificațiimasive, care le fac locr pe zi salariul pe o lună. Asta este singura explicație, o explicație de ordin strict economic. Pe de o parte nu există spațiu grafic, este același număr de tipografii, dar s-a încincit, înșesit, înzecit numărul publicațiilor, revistelor. Ca să nu mai vorbim de câtă hârtie „înghit”, care iarăși, nu era planificată.

Ileana Vulpescu:Sunt mai multe aspecte. Unul este lipsa de hârtie, pentru că hârtia este înghițită de publicistică... de publicații. O altă explicație este următoarea: niște oameni care aveau cărți depuse la edituri, cărți care n-au încăput încă, n-au ajuns încă în procesul tipografic înainte de moartea lui Ceaușescu, fiecare autor dorește să-și ia înapoi cartea pentru a și-o împăna ca pe un „picior de iepure” cu „slănina” pe care o eliminase, pentru ca această carte să poată apărea în timpul lui Ceaușescu. Pentru că cât oricât s-ar vorbi că am căutat noi, scriitorii, să ne eliminăm autocenzura, nu se putea s-o elimini total, dacă voiai să apari. Pentru că trebuia să-ți faci o selecție de motive, fiindcă altminteri n-aveai nicio șansă.

Aveai șansa să te cerți cu cenzura care oficial se declara inexistentă, dar stafia ei vioaie bântuia printre noi. Și acum este firesc, zic eu, ca un om care avea o carte să vrea să și-o ia și să pună în această carte acele elemente pe care le gândise și pe care le eliminase în mod voit.

Și cred căa nu exagerez absolut deloc. Eu sunt în această situație. Terminasem de astă vară o carte la care scriam de câțiva ani. Nu am avut nimic de scos din această carte, dar am avut de pus, de băgat în această carte o mulțime de lucruri. Cartea era la mine acasă. Ea nu ajunsese la editură.

Acum este foarte important și procesul prin care trece tot poporul român și prin care trece scriitorul, în special, pentru că el reprezintă o lume interpretată, o lume trecută prin filtrul unei minți și al unei concepții despre lume, despre istorie, despre viață. Noi am trăit într-un ospiciu! Este cu neputință să trăiești 45 de ani într-un ospiciu și să ieși complet teafăr de acolo. Noi am trăit într-un sistem de boală mintală permanentă.

N-o să poată să-mi spună mie niciodată cineva că după 45 de ani el a ieșit teafăr din acest sistem concentraționar mare. Mi se pare cu neputință ca de aici încolo, o foarte mare perioadă de timp, noi să putem scrie altfel de literatură decât privind acești 45 de ani. Și de altminteri mi se pare și nedrept, pentru că nu poți să ștergi din istorie o perioadă atât de importantă ca această perioadă, această coborâre în infern de care, după 45 de ani viață trăiți (deci ne-am petrecut cea mai mare parte din viață în acest regim).

Nu exclud că fiecare popor ar trebui să treacă prin acest regim, dar să poată și ieși din el. Eu zic că toată lumea ar trebui să coboare în infern, cu o singură condiție, să poată și ieși de acolo la vreme. Rămâne să vedem ce se va întâmpla mai departe, pentru că noi nu ne putem aprecia pentru moment starea mentală.

Fapt ce mi se pare curios, pentru că oricărui om care s-a desprins de acest sistem chiar și numai de doi-trei ani, sistemul îi apare dintr-un alt unghi de vedere. Fiindcă în momentul când te-ai depărtat ești obligat, pe lângă preocupările pe care le ai față de lumea pe care ai lăsat-o, să te integrezi în lumea în care te-ai „implantat”. Prin urmare ai o perioadă în care sufletul tău suferă această dihotomie: ești și aici, ești și acolo. Dar la un moment dat, viața te obligă să fii mai mult acolo unde trăiești de fapt decât în locul de unde ai plecat. Este foarte firesc.

De asta, eu am simțit față de foarte multă lume din Occident - oameni pe care-i prețuiesc, pe care-i iubesc - că s-a făcut o fisură, care s-a lărgit foarte mult odată cu timpul intre noi cei de după Cortina de Fier și ceilalți, de dincolo de Cortina de Fier.

Ileana Vulpescu


Această Cortină de Fier nu este o figură de stil și ea nu este de fier, ea este de beton armat și are grosimea unui perete de centrală nucleară. Separarea este foarte greu de trecut.

Nu am invidiat niciodată condiția exilatului, pentru că mie mi se pare că nu există ceva mai trist și mai lipsit de speranță decât să pleci din țara ta. Mi se pare culmea disperării să ajungi să pleci din țara ta. Din punctul ăsta de vedere, eu găsesc că am fost o optimistă. Am avut și eu ocazia să plec. Nu spun la o situație strălucită, pentru că nimeni care a plecat de aici nu s-a dus la moșteniri și la mătuși bogate. S-au dus oamenii exasperați și disperați și ne mai putând să mai trăiesc aici, și ne mai ținând-le sistemul nervos, pur și simplu, și au zic că oricum, dar să trăiască altceva. Să zic că am avut rezistență morală? Pentru că având aceste ocazii, am hotărât totuși că aici vreau să și mor, fiindcă am spus că dacă piere un popor, din punctul meu de vedere, nu mai am de ce să exist. Este ca și când s-ar produce un dezastru atomic și eu aș vrea să fiu un supraviețuitor. Nu vreau să fiu un supraviețuitor al unui dezastru atomic! Și nu vreau să fiu nici supraviețuitorul dezastrului poporului nostru.”

Crisula Ștefănescu: Doamna Vulpescu, vă considerați una din victimele sistemului comunist?

Ileana Vulpescu:Nu mă consider o victimă a regimului comunist de vreme ce n-am fost în pușcărie, de vreme ce am putut să am o slujbă și de vreme ce am putut să am un acoperiș deasupra capului. Pentru că dacă eu m-aș considera o victimă, atunci ce să se considere oamenii care au fost într-o rezistență activă împotriva regimului comunist și au murit în pușcării, sau și-au distrus viața în pușcării și pe care ii vedem astăzi conduși de către dl Radu Ciuceanu, unul dintre supraviețuitorii acestui infern al închisorilor din România.

Deci am decența să nu mă consider decât o rezistentă pasivă, în sensul că m-am străduit să nu spun niciun cuvânt în elogiul regimului și am făcut tot ce am pututsă evit de a deveni membră a Partidului Comunist Român. Dar în condiția scriitorului, avem două posibilități mari și late. Dacă voiai să fii cu adevărat loial (...) era să nu scrii nimic, pentru că și tăcerea este o minciună. Adică ocolirea unor lucruri, epurarea mintală, epurarea, cum zic eu, eliptic de expresiv, căci scrisul nostru de 45 de ani este eliptic de niște gânduri și eliptic de expresii, aveai posibilitatea să nu te manifești în niciun fel și să nu rămână nimic de pe urma ta, și posibilitatea, dîndu-ți o oarecare iluzie, că poți să scrii ceva care să rămână, chiar așa sărac, ciuntit și nenorocit, dar să lași o mărturie despre vremurile pe care le-ai trăit.”

Romania, Germany, Crisula Stefanescu former researcher at RFE/RL Institute


Crisula Ștefănescu: Care este, după părerea dvs., starea de spirit a scriitorului român în momentul de față?

Ileana Vulpescu: „Sîntem, eu cel puțin mă simt în momentul de față, într-o totală derută mentală. Nu este raportul meu cu societatea care să mă preocupe atât de mult. Mă preocupă raportul meu cu mine însămi, fiindcă asta este problema. Nu este raportul între existența ta, dintre istorie și între conștiința ta. Or, sunt foarte greu de pus în acord toate lucrurile astea. Viitorul este cu totul imprevizibil... Noi, în 45 de anii de comunism am văzut că și trecutul este imprevizibil. Deci ce-am putea să spunem? Nu putem face pariuri pe viitor. Este foarte greu să spui în momentul de față ce-ai să faci.

Sigur că, dacă ești scriitor, dorința ta, pentru că socotești că menirea ta pe lumea asta, este să scrii cât mai mult. Un suport al omului este credința. Începând cu credința în Dumnezeu, care este cel mai mare suport într-o viață, începând cu credința în omenire pe care o ai. Întotdeauna am respect pentru oamenii care-și respectă meseria, indiferent care este ea. Numai asta dă trăinicie unei vieți spirituale. Numai asta ține în picioare viața spirituală a unui popor. Numai așa se poate trece prin tragedii naționale, internaționale - având o credință în ceva.

Crisula Ștefănescu: Cum vedeți pentru viitor relația scriitor-cititor?

Ileana Vulpescu: Este foarte important cum de ne vom situa de aici încolo față de cititori și cum se vor situa ei față de noi, pentru că problema se pune între emițător și receptor. Problema este și a emițătorului, dar este și problema receptorului. Să vedem în ce măsură va fi o comuniune de aici încolo.

Se poate spune că în regimul comunist a fost o mare comuniune între cititor și scriitor, pentru că așteptau atât de mult cititorii de la scriitori. Așteptau să-și găsească toate durerile, toate nemulțumirile, așteptau să vadă că există niște suflete care vibrează pentru ei. Asta a așteptat un popor întreg de la scriitori. Asta așteaptă într-un regim comunist, pentru că nu s-a terminat comunismul.”

Gelu Ionescu: Încheind programul Actualității Românești de astăzi, Gelu Ionescu vă invită să ne regăsiți mâine la aceeași oră. Aici Radio Europa Liberă!

*************

Radio Europa Liberă îi mulțumește lui Emil Hurezeanu pentru amabilitatea de a pune la dispoziție acest material sonor din arhiva sa personală.