23 iunie 1990
Săptămâna Actualităţii româneşti.
Variațiuni și documente sonore în jurul mineriadei de la 13-15 iunie.
Sumarul emisiunii de astăzi: Un comentariu de Mircea Iorgulescu;„Demascarea vine pe bandă de magnetofon” - Emil Hurezeanu vă prezintă cele mai arzătoare momente din conversaţiile lui Mihai Chiţac, fost ministru de interne acum, cu oamenii săi din Piaţa Universităţii în ziua de 13 iunie.
Neculai Constantin Munteanu: La microfon Nicolae Constantin Munteanu, mereu al Dumneavoastră Nicolae Constantin Munteanu, care ani de zile v-a urat şi şi-a dorit să auzim numai de bine. Şi iată că după însufleţirea şi după speranţele din decembrie, atât de repede risipite, ce trăim, ce vedem şi ce auzim nu-i de bine şi nu-i a buneă. E şi greu să fie altfel, cu un partid, care nu-i partid. E Front, dar care se comportă la fel de mizer ca şi Partidul comunist din care a ieşit şi pe care l-a moştenit. Şi care, în ciuda faptului că propovăduieşte democraţia, libertatea presei, pluralismul şi respectul faţă de pluralism, slobozeşte minerii asupra liderilor şi sediilor acelor partide din opoziţie, care nu sunt de acord cu politica şi metodele Frontului, asupra ziarelor şi ziariştilor, care îndrăznesc să critice Frontul şi metodele Frontului.
Minerii, deveniţi garda pretoriană a Frontului şi chemaţi să scoată castanele din foc, pentru că şi Guvernul şi Frontul nu sunt în stare să guverneze, să dialogheze, să domine situaţia şi să liniştească spiritele. Minerii, deci, sunt deja numiţi „secumineritatea”. Tocmai ei, care au avut atâta de suferit din cauza Securităţii, după greva lor din 1977. Mulţi observatori, dar şi cunoscători ai minerilor, cred, că de fapt, cei care îi ajută pe mineri şi îi aţâţă împotriva altor categorii ale populaţiei, în special a studenţilor şi intelectualilor, sunt de fapt securiştii, plantaţi în Valea Jiului, introduşi în mine tocmai pentru a-i supraveghea pe mineri după greva din 1977.
Istvan Hossu, minerul care a adus în Occident cele mai complete date despre greva din 1977, refuză să vadă ortaci ai săi în cei care în 1990 fac ordine în Bucureşti cu bâta şi cu ranga, dedându-se la fel de fel fărădelegi. Oricum, minerii care au fost în Bucureşti şi cu care am ratat de puţin întâlnirea, n-au acţionat singuri. Nu doar că au fost chemaţi şi că au fost trimişi să ocupe ei Piaţa Universităţii, însă ei, minerii, au fost pilotaţi, conduşi unde trebuie şi de cine trebuie, cadre de nădejde, toʼarăşi, care cunoşteau topografia oraşului şi toate locurile, care trebuiau vizitate.
Şi pentru că provin din acelaşi partid, specializat în prostii, gafe, enormităţi, minciuni şi propogandă imbecilă, e vorba de Partidul Comunist Român, şi Ion Iliescu, şi Petre Roman s-au întrecut în a face prostii şi gafe, în a spune ba enormităţi, ba minciuni. S-a spus, că minerii chemaţi, n-au fost chemaţi. Au venit ei, pentru că aşa li s-a năzărit lor. Însă chiar din declaraţiile date de mineri ziarelor FSN-iste, care i-au salutat ca pe armata sovietică eliberatoare, a reieşit că au fost chemaţi. De altfel, în seara zilei de 13 iunie, în jurul orei 21.00-21.30, aceeaşi persoană, care din balconul clădirii Guvernului din Piaţa Victoriei, invita oamenii care veniseră să apere Guvernul, să-şi pună o banderolă albă pe braţ, ca să se recunoască între ei, aceeaşi persoană zic, anunţa plecarea minerilor din Valea Jiului spre Bucureşti.
Cât despre explicarea cauzelor, care au dus la chemarea minerilor, deci explicarea evenimentelor din ziua de 13 iunie, aceasta a variat în funcţie de moment, de vorbitor, de intensitatea reacţiilor internaţionale – fie că a fost vorba de guverne, fie că a fost vorba de presă. Cu aceeaşi nonşalanţă s-a trecut de la „rebeliune legionară”, sau „de tip legionar”, la „fascism”, la „cercul de dreapta”, la „cercuri extremiste”, la „anumite cercuri care vor să destabilizeze”, la „gazetari iresponsabili”, la „bişniţari”, la „proxeneţi”, etc, etc. Ultima explicaţie, tot Petrică Roman ne-o dă: „elemente ale fostei Securităţi s-au aflat în spatele acestei acţiuni, în scopul destabilizării regimului politic şi pentru a juca din nou un rol important în Guvern.”
Evident, e vorba de Securitatea cea rea, de partea cea rea, pusă pe liber după revoluţie, şi nu de Securitatea cea bună, încadrată azi în poliţie, în armată, şi în Serviciul de Informaţii Român, care a fost pe străzi şi a jucat un rol important în ziua de 13 iunie în aţâţarea spiritelor şi chiar în aţâţarea unor incendii la propriu, exact în măsura, în care mai apoi trebuia justificată chemarea minerilor şi represiunea.
Cât despre urmările trecerii prin Bucureşti a minerilor, încadraţi de foşti şi actuali securişti, ce să mai vorbim? Ei au legitimat şi au molestat lumea pe stradă, au snopit în bătae studenţii, pe care i-au găsit în Universitate şi în Institutul de Arhitectură, după care, cu degetul în gură a nedumerire, Petre Roman se întreabă angelic: „Cine i-a determinat pe mineri să facă aceasta?” Cum cine? Dacă nu cei care i-au chemat şi i-au trimis să ocupe ei Piaţa Universităţii, atunci numai alcoolul sau Duhul Sfânt putea să-i mai îndemne la distrugeri şi la vandalism. Însă cu două zile mai inainte acelaşi P. Roman susţine că tocmai faptul, că în Institutul de Arhitectură s-au găsit obiecte aparţinând minerilor este dovada că nu ei au vandalizat acest institut de învăţământ superior. Logică de Sherlock Haloimăs.
Cu alte cuvinte, minerii sunt nişte îngeri pătaţi de răuvoitori, ei venind la Bucureşti doar ca să are terenul din faţa Teatrului Naţional şi, eventual, să mângâie copiii pe creştet. Copiii mai cretini, pentru că cei în toate minţile ştiu, că minerii au devenit un fel de bau-bau regimului. Cât despre vinovaţi, aflaţi Dumneavoastră, că au şi fost aflaţi – e vorba de unul singur. E vorba de Gheorghe Codruţ, 17 ani, fără ocupaţie, din Lupeni. După cum ne anunţă Rompres, el, Gheorghe Codruţ, s-a strecurat printre minerii aduşi în Bucureşti şi el singur este cel, care a făcut praf şi pulbere sediul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Dacă în aceste zile aţi trecut pe acolo să ştiţi, că tot ce aţi văzut este opera unui singur om şi acela de 17 ani. Aşadar, vinovat un minor, nu un miner. Un exemplu de democraţie nu suedeză, ci originală, dâmboviţană, care se află şi în atenţia lui Mircea Iorgulescu.
Mircea Iorgulescu: Democraţia originală, pe care o anunţa cu surle şi cu trâmbiţe echipa instalata la putere în România, după înlăturarea lui Ceauşescu, a venit. Iat-o! Este democraţia bâtei. Dezvoltând creator şi în conformitate cu specificul naţional, reziduurile unui revoluţionarism deprins teoretic în cadrul învăţământului de partid, de care sunt, pare-se, îmbibaţi până la ultima fibră, noii conducători ai ţării n-au ezitat să strige: la bâte, cetăţeni! inaugurând, astfel, o nouă epocă în istoria României.
O epocă tot cacofonică, de parcă ne-ar urmări un greu blestem. Morţii, răniţii, bătuţii şi arestaţii din zilele 13, 14 şi 15 iunie au săpat o prăpastie nu numai între popor şi putere. Ci în primul rând între două părţi ale poporului. Dacă Nicolae Ceauşescu a fost acuzat de genocid, urmaşii lui la conducerea ţării pot pot fi acuzaţi în toată liniştea de fratricid la scară naţională. Reprimarea prin violenţă a unor revolte populare, chiar în condiţiile, când această revoltă a fost povocată de măsuri deloc sau prea puţin gândite, nu este, din păcate, o situaţie cu totul neobişnuită în lumea contemporană.
Dar acţiunea de reprimare, oricât ar fi ea de brutală, ţine exclusiv de competenţa instituţiilor de ordine ale statului, nu poate fi dusă de forţe parainstituţionale. Cine apelează la forţe parainstituţionale procedează în realitate la o lovitură de stat. Este ceea ce s-a petrecut în România în zilele de 13, 14 şi 15 iunie, când n-a fost înnăbuşită o revoltă, ci s-a dat o lovitură de stat. Împrejurarea că autorii ei se aflau de fapt la conducerea statului nu schimbă câtuşi de puţin semnificaţia acestor evenimente. Dimpotrivă. Fiindcă s-a profitat de o foarte ciudată manifestaţie violentă şi s-a profitat pentru a se pune capăt pospaiului de democraţie, mai mult smulsă decât instituită după decembrie 1989.
În liniile sale esenţiale, scenariul de acum îl repetă pe cel de atunci cu o precizie aproape halucinantă. Şi atunci s-a profitat de o revoltă populară, de una adevărată, nu de o înscenare, pentru ca pe muţeşte, la adăpostul ei, să se dea o lovitură de stat. Pentru că oferea un pretext şi totodată un alibi, revolta din decembrie n-a fost, însă, reprimată, dar a fost, cu o bună ştiinţă a diversiunii, deturnată şi indiguită, ca un torent împins pe un făgaş făcut să-i potolească revărsarea tumultoasă şi neconvenabilă.
Subapreciindu-i energiile, cu specificul dispreţ al activistului pentru poporul, a cărui avangardă se consideră a fi, noua echipă a avut surpriza neplăcută de a constata, că pentru cei ieşiţi în stradă între 16 şi 22 decembrie, revoluţia în care aceştea crezuseră nu se încheiase odată cu schimbarea de echipă. După câteva convulsii, a fost totuşi acceptată cu ipocrizie posibilitatea existenţei unei opoziţii, dar obiectivul prioritar al celor, care se instalaseră la putere, a devenit zdrobirea acesteia. Termenul „zdrobire” fiind, de altfel, întrebuinţat de actualul şef al statului cu o uriaşă satisfacţie la numai trei zile după alegerei, la prima lui conferinţă de presă, după anunţarea rezultatelor preliminare.
Că formula „zdrobirea adversarului” şi obsesia pe care aceasta o exprimă provin din zestrea terminologică a lui Lenin nu încape nici o îndoială. Realităţii româneşti de după decembrie 1989 i-au fost aplicate punct cu punct şabloanele şi procedeele inventariate în orice istorie a bolşevismului. Că este o frapantă ipocrizie, dacă nu o incontestabilă dovadă de cinism, tipicul cinism de partid, să vorbeşti în acelaşi timp şi de „zdrobirea adversarului” şi de nevoia unei coaliţii cu cei pe care vrei să-i „zdrobeşti” iarăşi nu încape în vreo îndoială. Şi iata, adversarul a fost zdrobit. Sediile opoziţiei şi ale ziarelor independente devastate, Universitatea şi Institutul de Arhitectură devastate şi ele, studenţii bătuţi, terorizaţi şi umiliţi, cum nici pe vremea lui Ceauşescu nu s-a întâmplat.
Şi nu de forţele de ordine, a căror intervenţie putea fi la rigoare explicabilă, ci de forţe parainstituţionale, chemate şi asmuţite chiar de şeful statului, care, în loc să apere legea şi să vegheze la aplicarea ei chiar cu mijloace dure, s-a folosit de cel dintâi prilej pentru a întrona ilegalitatea. Întrucât a fost oare mai legală volenta acţiune a minerilor, decât violenta acţiune a manifestanţilor din seara zilei de marţi? Să lăsăm de o parte indiciile, care îi dau aspectul unei provocări. S-o considerăm autentică.
Diferenţa dintre cele două explozii de violenţă este una ca de la cer la pământ. În vreme ce manifestanţii, să zicem încă o dată că nu erau altceva, şi-au asumat riscurile unei acţiuni împotriva puterii constituite, inclusiv riscul unei represiuni sângeroase, care în mod bizar nu s-a produs, minerii aduşi cu trenuri speciale au fost binecuvântaţi şi încurajaţi de puterea constituită, care s-a folosit de ei cu un cinism ce va fi, poate, întrebuinţat mîine chiar împotriva lor.
Una dintre obişnuitele reguli ale acestui tip de comportament politic este descotorosirea fără scrupule de cei utilizaţi ca forţă oarbă. Dacă astăzi minerii au fost puşi în ruşinoasa situaţie de a fi ajutoarele de nădejde ale Securităţii, nu va trece, probabil, prea multă vreme, până când vor avea şi ei de a face cu cei pe care i-au înlocuit cu atâta succes.
Pentru că nu cu bâta se poate ieşi din criza economic. Şi nu cu bâta se va ajunge la democraţie în România. Tensiunile sociale şi nemulţumirile inerente falimentului economic nu au cum să fie evitate. Şi creşterea lor este mai mult decât foarte previzibilă. Inflaţia, mizeria, şomajul nu-i vor ocoli nici pe mineri. Şi se pune întrebarea: pe cine va aduce conducerea statului împotriva lor, când vor fi puşi în situaţia de a protesta? Privilegiile care li s-au asigurat acum din raţiuni tactice, se vor dovedi, nu este greu de anticipat, precare. Iar luxul de a-i plăti cu sume exorbitante în raport cu venitul majorităţii populaţiei, nu va face decât să accelereze destabilizarea economiei naţionale. Pentru că nu din raţiuni economice li s-au asigurat minerilor condiţii, pe care alţi muncitori nici nu le pot visa, ci din raţiuni politice, pe cât de precise, pe atât de primejdioase. Chiar şi pentru putere. Fiindcă, într-un anumit fel, puterea devine prizonierul incontrolabilei forţe, pe care a dezlănţuit-o cu o inconştienţă strigătoare la cer.
Înfricoşaţi, umiliţi, zdrobiţi, tineretul, studenţii, intelectualii din România şi-au văzut năruite speranţele şi încrederea. Practic, revoluţia culturală, importată din China în 1971 de Ceauşescu, este azi continuată şi adâncită. Tezele din iulie 1971 preluau lecţia chineză a revoluţiei culturale în latura ideologică şi propagandistică. După aproape două decenii şi fără Ceauşescu, aceeaşi lecţie este aplicată şi în latura brutal-represivă. Gărzile minereşti din România sunt o copie a gărzilor paramilitare din China revoluţiei culturale. În România lecţia chineză a fost, vai, bine asimilată.”
Nicolae Constantin Munteanu: Într-adevăr, bine asimilată, din păcate pentru noi, care vom întârzia, din nou, să ne înscriem în procesul de democratizare în care toate celelalte ţări comuniste, sau foste comuniste s-au înscris deja.
Şi acum „Demascarea vine pe bandă de magnetofon”. Un scenariu, pregătit de Emil Hurezeanu cu cele mai arzătoare momente ale conversaţiilor lui Mihai Chiţac, acum fost ministru de Interne, cu oamenii săi din Piaţa Universităţii, conversaţii înregistrate în ziua de 13 iunie, anul curent.
Emil Hurezeanu: Secvenţa întâi: Scurtă introducere.
V-aţi - şi ne-am obişnuit - stimaţi ascultători, cu băieţii de odinioară în costume gri şi fâşuri identice, care cu miile împânzeau Bucureştiul pentru siguranţa dictatorului. Nici ei, şi nici cohortele de miliţieni şi securişti, în uniformă sau nu, mai vechi sau mai noi, nu-şi ascundeau şi nici nu-şi ascund deloc, ba chiar dimpotrivă, afişează cu destulă dezinvoltură, aparatele de emisie-recepţie portatibile, cunoscute şi în România sub denumirea lor în limba engleză – ochi-tochii. Aceste aparate sunt folosite în întreaga lume, de altfel, în deosebi de forţele de ordine şi asigură comunicări speciale radio în sistemul de joasă frecvenţă şi pe lungimi de unde secrete, cunoscute doar interlocutorilor în sistemul respectiv. Aparatele obişnuite de radio, chiar şi cele prevăzute cu unde scurte sau ultrascurte, nu pot recepţiona aceste transmisii. Există, însă, în Occident, disponibile pe piaţă şi, probabil, şi în ţară, aparate de radio sofisticate, care recepţionează astfel de transmisii. Fie că ele sunt făcute de poliţie, de pompieri, ambulanţe sanitare sau de turnurile de control ale aeroporturilor în contactele cu piloţi.
Secvenţa a doua: clarificări şi precizări.
La 21 iunie 1990 marele ziar american Washington Post publica un reportaj de la Bucureşti, intitulat simplu: „Astăzi la Bucureşti”. Autorul este scriitorul William McPherson, laureat al premiului Pulitzer pentru jurnalism. Cea mai importantă distincţie anuală pentru specialitate din Statele Unite. William McPherson s-a aflat la Bucureşti în perioada 13-15 iunie. În seara zilei de 14 iunie a fost molestat de soldaţi, în imediata apropiere a Televiziunii, sub privirea îngăduitoare a unui maior. Ulterior i s-au remis actele de acreditare confiscate şi i s-au cerut scuze.
Americanul întors acasă şi-a redactat impresiile. Între ele găsim şi o informaţie neobişnuită. Aflăm astfel, că zilele trecute a ajuns în Occident o înregistrare pe bandă de magnetofon, înregistrarea unei discuţii între mai mulţi vorbitori, discuţie făcută prin intermediul sistemului ochi-tochi, cu aparate de emisie-recepţie portabile, deci, la Bucureşti, într-una din zilele tulburărilor din capitala României. Am intrat şi noi, la fel ca alte medii de informare, în posesia benzii. Am fost uimiţi, dar nu surprinşi.
Secvenţa treia: Amintiri, amintiri...
La 16 aprilie, pe bulevardul Magheru au demonstrat două grupuri – unul al Ligii monarhice, un altul, mai mult pe trotuare şi necunoscut până atunci - al Ligii antimonarhice. Anularea vizei de intrare în ţară, acordată iniţial regelui Mihai, declanşase întreaga poveste. Între cele două grupuri au avut loc altercaţii. Câteva zile mai târziu, cotidianul România Liberă publica stenograma unor discuţii radio prin aparate de emisie-recepţie portabile, în care, între alţii, interveneau, potrivit cotidianului de la Bucureşti, domnii Mihai Chiţac, ministrul de Interne, şi Jean Moldoveanu, ministrul adjunct de Interne, comandantul poliţiei. Cei doi se chemau pe rând, folosindu-şi nu numele proprii, ci numele secrete, de cod. Domnul Chiţac era numărul 52, iar domnul Moldoveanul 53. Un oarecare colonel Mateescu, identificat ca atare, cu numele său propriu printre poliţiştii de teren, avea numărul de cod 430, ş.a.m.d.
Interlocutorii îşi comunicau unul altuia detalii, legate de desfăşurarea demonstraţiei şi o eventuală intervenţie a poliţiei pentru a-i dispersa şi stabileau măsuri. Pentru că domnii Chiţac şi Moldoveanu apăreau des la radio şi televiziune în perioada respectivă, n-a fost greu să li se stabilescă identitatea după timbru vocii, intonaţie, inflexiuni.
O săptămână mai târziu, în seara zilei de 22 aprilie 1990, începea la Bucureşti, în Piaţa Universităţii ceea ce avea să devină Demonstraţia din Piaţa Universităţii, cunoscută în întreaga lume în următoarele 54 de zile şi nopţi. Ca martor ocular ştiu ce s-a întâmplat atunci la faţa locului. Intersecţia bulevardului Magheru cu bulevardul Republicii şi bulevardul Gheorghiu Dej a fost blocată de manifestanţi, iar autobuzele şi troleibuzele, împedicate să circule, s-au înşirat cu zecile la staţia de la Universitate, în dreptul Ministerului Comerţului Exterior.
Atunci forţele de ordine n-au intervenit. Doar Dumitru Dincă, liderul Alianţei poporului a fost arestat de civili şi îmbarcat într-o Dacia 1300, albă. A doua zi el a reapărut. Astăzi e din nou închis. Două zile mai târziu, în dimineaţa zilei de 24 aprilie, către ora şase dimineaţa, sute de poliţişti înarmaţi cu bastoane şi însoţiţi de cîini-lup, au pătruns în forţă în perimetrul baricadat de demonstranţi în Piaţa Universităţii, împărţind lovituri în toate părţile şi la întâmplare. Poliţia a rămas în zonă până în 25 aprilie către prânz, când, ca urmare a prezenţei masive a protestatarilor, poliţia s-a retras în cazărmi.
A început atunci discuţia publică despre Piaţa Universităţii. În CPUN şi mai mulţi deputaţi, printre care şi Nica Leon, preşedintele Partidului Naţional Democrat, astăzi arestat, au cerut o anchetă asupra incidentelor. Domnii Iliescu şi Roman i-au cerut comandantului poliţiei din Bucureşti, generalului Diamandescu, un raport. Acesta calm şi radios a dezminţit intervenţia în forţă a poliţiei, susţinând că poliţia a fost acolo, dar cei loviţi au fost poliţiştii, nu demonstranţii.
Discuţiile în Consiliul provizoriu de uniune naţională se aprinseseră, însă. La un moment dat, Mircea Dinescu, poet şi fost om politic intervine şi, adresându-se domnului Ion Iliescu, mărturiseşte că e îngrijorat: oare ce spun minerii despre situaţia din Piaţa Universităţii?, se întreba retoric Mircea Dinescu. Minerii, nota bene!, făcuseră deja de două ori ordine la Bucureşti. Domnul Iliescu i-a răspuns atunci scurt: just!, grăbindu-se, astfel, să arate, cu un preaviz de vreo 55 de zile, că are la îndemână soluţia. Dinescu le-a urat însă imediat spor la treabă minerilor, rugându-i să stea în mine. Ministerul de Interne era, deci, inocent, pericolul minerilor dezamorsat de şotiile binevenite ale primului poet al ţării, demonstraţia de la Universitate continua. Punct şi de la capăt.
Secvenţa a patra: Banda.
La sfârşitul lui aprilie, postul nostru de radio a intrat în posesia unei benzi magnetice – o sută de minute de înregistrare, aşa ca la 16 aprilie, interlocutorii erau numerele 52, 53 şi altele mai mari în cifre, dar mai mici în grad. Este vorba de înregistrarea discuţiilor, care au avut loc prin ochi-tochi în seara zilei de 22 aprilie, între responsabili ai poliţiei române. O stenogramă completă a acestor discuţii a fost publicată atunci în traducere de ziarul fracez Libération. Ulterior, România Liberă şi săptămânalul „22” au publicat aceeaşi stenogramă, după ce banda magnetică fusese ascultată seri la rând şi în Piaţa Universităţii.
Principalii vorbitori erau: Mihai Chiţac, ministrul de Interne, Jean Moldoveanu, adjunct, Mateescu, colonel de Interne, numărul 430 de cod, şi alţii. Stenograma ca stenograma, dar banda magnetică cu înregistrarea discuţiei era de toată frumuseţea. Vocile de la 16 aprilie, identificate de România Liberă ca fiind ale lui Chiţac şi Moldoveanu, se repetau şi la 22 aprilie. La un moment dat, faimosul 52 le spune chiar pe şleau băieţilor săi, oarecum rezervaţi şi fără drag de muncă, care adică nu prea vroiau să intre cu bastoanele peste demonstranţii din Piaţa Universităţii. „Îmi asum toată răspunderea, acţionaţi!, sunt doar ministrul vostru.” Pentru conformitate – banda sonoră:
- „Deja am luat legătura cu Dincă şi ce se vede aicea nici un chip. Eu am spus ca să se deplaseze în partea frontală a Teatrului Naţional, înspre Continental, cu toată lumea pentru a putea da drumul la circulaţie. A venit foarte multă lume în jurul meu şi el a spus: cum vrea lumea şi a început să strige lumea: „Jos Iliescu!”, „Nu plecăm, nu plecăm” şi au aprins şi lumânări pe jos. S-au aşezat aicea. Mai sunt aproximativ, dacă sunt 200-250 de persoane, în rest sunt oameni care vin pe jos, întru cât troleele nu circulă şi se defluează în sus şi în jos. Şi atunci se interferează cu grupul golanilor ăştea.”
- „Să înţeleagă, că vor suporta şi cheltuielile ICP-ului şi tot ce spuneam aicia, ce discutam. Să înţeleagă lucrul ăsta, că dacă-l dă în judecată, nu mai au nici o scăpare.”
- „Vedeţi, că eu am spus acest lucru, întru cât toată circulaţia pe liniile electrice este întreruptă pe bulevard, va suporta personal toate cheltuielile. La care a replicat, că nu-l interesează aşa ceva. El vrea democraţie.”
- „Democraţia n-o face prin anarhie, spuneţi-i lucrul acesta, domnule, şi 53 l-a rugat, adică a indicat să ia legătura şi cu Fluieraş. Să-i spuneţi că l-a rugat personal dumnealui să facă lucrul acesta, intervenţia asta, pentru ca să dea drumul la tirul de troleibuze.”
- „Înţeles, mă duc acuma să stau de vorbă şi cu Fluieraş.”
- „Poliţişti ca să înceapă să curăţe strada, dreapta şi stânga, pe sub astea, cum să-i zic eu, carsoanele ălora, mai încolo, mai încolo, mai încolo, ce să facem? Că ăştea nu vor stopa atâta în cap şi să facem loc la circulaţie. Trebuie să intrăm cumva în ei, că altfel iarăşi ne facem de râs, domnilor.”
- „Da-da, aşa vom încerca acuma să facem lucrul acesta, ca să dăm din toate părţile drumul.”
- „Nu, dar să aveţi acolo şi agenţi de circulaţie, care să-i smulgă, să se ducă... cu 200 de oameni nu se poate face ...vor fi între maşini, în dreapta-stânga... nişte oameni anchilozaţi, asta este. Ei au încălcat legile şi nu noi. Au oprit circulaţia, i-am protejat timp de două ore şi jumătate, dar s-a făcut ora nouă, şi noi ţinem oamenii cu troleibuze din cauza unor scandalagii? Eu cred, că trebuie să procedăm aşa. Dar nu trimiteţi unul-doi, trimiteţi 30-40 de poliţişti, care-i aveţi, fiecare cu câte un, mai încolo, mai încoace, tu du-te dincolo, urcă-te la Teatrul Naţional şi fă grevă, lasă circulaţia, domnule, că am blocat un oraş întreg din cauza voastră. Şi eu răspund, pentru urmări răspund eu.”
- „Trebuie să luăm neapărat legătura pentru a face totuşi ordine în viaţa lui Dincă ăsta.”
- „Luaţi toate efectivele de aici, vine şi Pătraşcu, vine şi... da? - şi intraţi cu ei acolo, să-i dea la o parte. Cum ei atentează, îi dăm cu bastonul..., luăm numărul maşinii şi-i dăm şi pe ei la o parte.”
- „43-03-52. V-am auzit, sunt de acord, cu măsurile pe care puteţi lua, dacă puteţi pune mîna pe Dincă, reţineţi-l şi pe el.”
- „434! Să ştii că trebuie neapărat dacă putem ... să-l şi ridicăm. ... Chiar în seara asta, dacă este de la procuratură. Mută-l şi pe el la o parte de acolo, dă şi cu bastonul dacă nu înţelege.”
- „Eu vă rog, acţionaţi cu tot curajul, pentru că altă soluţie nu există.”
- „Da, am înţeles.”
- „Vă daţi seama, sunt eu ministrul vostru şi răspund eu de treaba asta.”
Emil Hurezeanu: Aşadar: „Eu sunt ministrul vostru şi răspund eu de treaba asta”, spune numărul 52, adică general-colonelul Mihai Chiţac, în seara zilei de 22 aprilie, 1990. Banda, care are 100 de minute, confirmă intenţiile vădite ale conducerii Ministerului de Interne de a interveni în forţă în seara zilei de 22 aprilie, pentru degajarea intersecţiei de la Universitate.
Banda infirmă declaraţiile surzătoare ale domnilor Diamandescu şi Moldoveanu, potrivi cărora poliţia e cu noi, adică nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase. Banda indică, de asemenea, încercările aproape disperate ale celor doi miniştri, Chiţac şi Moldoveanu, de a-şi trimite poliţiştii în zonă cu bastoane şi în sistem de pătrundere „pană”, în jargon de specialitate, dar şi prudenţa cu care ofiţerii de Interne de pe teren recepţionează aceste îndemnuri.
Şi acum trecem la secvenţa a cincea şi ultima în acest film radiofonic al nostru, în coproducţie cu Onor-poliţia de la Bucureşti. Banda numărul doi, sau „Demascarea vine pe banda de magnetofon.”
În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 are loc intervenţia brutală a poliţiei în Piaţa Universităţii. Piaţa este degajată. În sfârşit degajată. Se fac arestări. În după amiaza zilei de 13 iunie pe străzile Bucureştiului au loc confruntări ale unor grupuri de civili cu forţele de poliţie. Sunt incendiate vehicole civile şi mai ales ale poliţiei. Este momentul, când intervin în scenă, din nou, şi în aceeaşi formulă de cod, organizatorii.
Ceea ce veţi asculta în continuare este conţinutul acestei benzi magnetice, despre care vorbea în Washington Post, jurnalistul american la 21 iunie. Veţi auzi imediat voci cunoscute. Jean Moldoveanu demisionase între timp, numărul său mai vechi de cod, 53, este preluat de această dată de un nou personaj. Îl veţi identifica, adică îl veţi recunoaşte singuri. Cât despre noul 52, el este de această dată al generalului Diamandescu. Dulcele grai moldovenesc al numărului 53 rămâne, însă, inconfundabil. Demascarea a venit, într-adevăr, pe bandă de magnetofon.
- „Domnul Prășescu, să trimită camera la Dunărea, a spus să trimită camera video la Dunărea, vine prin spatele lui Inter, cele două autodube. În spatele lui Inter că au mai venit aici mijloace. Recepţie.”
- „Am înţeles că vin din multe direcţii, dar sunt în curs, că acuma au ieşit din schimb şi vin către noi şi de la Pipera, vin şi de la „23 August”, vin din mai multe părţi.”
- „Şi din toate şi din partea conducerii ca până acuma, în preajma serii, adică într-o oră, să fie aici. Sunt mereu în legătură cu cine trebuie să fiu. Mereu-mereu sunt în legătură.”
- „Situaţia e chiar atât de grea, încât nu mai putem suporta trei sferturi de oră, eventual?”
- „Suportă oamenii ăştea atâtea ore, ştiţi care.”
- „Nu ştiu, eu gândisem că trebuie să luăm tot absolut, tot ce avem, adică şi de la alte obiective. Să mai fie luate, ori să vorbesc cu colaboratorii mei şi de la alte obiective aici să mai aducem vreo una-două subunităţi, ca să putem să avem nişte cordoane bune acuma..., nu ştiu Dumneavoastră ce părere aveţi.”
- „Păi da, dar deocamdată nu am absolut nimic de acolo, de la pionul 10.”
- „Da îl chem la mine şi mai revin.”
- „Mai vin două bucăţi de la noi mari spre Dumneavoastră în cel mult 10 minute.”
- „Dar acuma nu mai avem nici un pion de la Dumneavoastră, să ştiţi.”
- „Dar sunt, vă raportez.”
- „Unde sunt?”
- „Sunt aici, în mijlocul nostru.”
- „Sunt pe Batiștei, s-au subordonat chiar domnului Dobrinoiu.”
- „Bine, îi aşteptăm. 54, îi aşteptăm aici, la locul care-l ştiţi, din faţa Teatrului.”
- „52 pentru 53”
- „52, vă ascult.”
- „Puteţi întreba la Unu, dacă mai vin ceva ajutoare? Pentru ca să ştim cum procedăm în continuare.”
- „Am vorbit şi vin în mod precis, cel puţin două bucăţi mari.”
Emil Hurezeanu: 52 îl întreabă pe 53: „Puteţi întreba la Unu dacă mai vin ceva ajutoare? Pentru ca să ştim cum procedăm în continuare.” 53 către 52: „Am vorbit şi vin în mod precis, cel puţin încă două bucăţi mari.” Putem presupune că indicativul Unu este al preşedintelui.
- „Rămânem în aşteptare, atunci. Că n-am vrea să stricăm ceea ce am realizat şi am ţinut până acuma.”
- „Ar fi cea mai mare greşeală a noastră, dacă acuma am renunţa. Dacă mai vin şi ăia de la Ploieşti, stăm şi păstrăm tot ce putem, că forţe ne mai vin.”
- „Sunt 52 pentru 53.”
- „52.”
- „La Universitate au ieşit iarăşi în balcon şi întind din nou cârpele. Aşa s-a asigurat.”
- „52.”
- „Da, comunicaţi.”
- „A zis că să-i lăsăm pe ăia acolo, înăuntru, să facă ce ştiu. Noi să avem grijă de exterior, că pe ăia îi strângem noi deseară mai târziu.”
- „Nu e bine.”
- „Putem face ceva totuși?”
- „Păi, cei care s-au obligat ca să păstreze ordinea, păi dar dedesubt sunt ai mei, le aruncă în cap.”
- „Nu văd rezolvarea. N-o văd pentru că nu mai am cu cine vorbi. Toată lumea s-a dus la... I-am şi raportat chiar acum domnului Petrică. Domnul Măgureanu s-a retras, nu ştiu unde e, intră acuma în Parlament, intră în Senat. Ce să facem, asta e situaţia. N-am putut stăpâni aia-aia..., acolo era vorba că el introduce. Deocamdată să ne ferim, să vedem dacă ne aruncă în cap. Ordinul primului ministru este să stăpânim exteriorul până când vin muncitorii ăştea”.
Emil Hurezenu: Și acum din nou în stenogramă – ultimul fragment al discuţiilor, dintre 52, generalul Diamandescu şi 53, ministrul de interne Chiţac. 52 către 53: „La Universitate au ieşit iarăşi în balcon şi-şi întind din nou cârpele. Aşa s-a asigurat.” 53 către 52: „A zis că să-i lăsăm pe ăia acolo, înăuntru, să facă ce ştiu. Noi să avem grijă în exterior, că pe ăia îi strângem noi deseară mai târziu.” Chiţac către Diamandescu: „Nu e bine.” 53 întreabă: „Putem face ceva?” 52 răspunde: „Cei care s-au obligat să păstreze ordinea, păi de desubt sunt ai mei, le-a aruncă în cap.” 53: „Nu văd rezolvarea. N-o văd pentru că nu am cu cine vorbi. I-am raportat chiar acum. Domnul Măgureanu s-a retras, nu ştiu unde e, e în Parlament, e în Senat. Ce să facem, asta e situaţia. N-o putem stăpâni. Aia-aia, acolo era vorba că el introduce. Deocamdată să ne ferim, să vedem dacă ne aruncă în cap. Ordinul primului ministru este să stăpânim exteriorul până când vin muncitorii ăştea”, spune ministrul de Interne, Mihai Chiţac. Şi acum să ascultăm din nou înregistrarea originală:
- „52 pentru 53.”
- „52”
- „La Universitate au ieşit iarăşi în balcon şi întind din nou cârpele. Aşa s-a asigurat.”
- „52.”
- „Da, comunicaţi.”
- „A zis că să-i lăsăm pe ăia acolo, înăuntru, să facă ce ştiu. Noi să avem grijă de exterior, că pe ăia îi strângem noi deseară mai târziu.”
- „Nu e bine.”
- „Putem face ceva totuși? Putem face ceva ?”
- „Păi, cei care s-au obligat ca să păstreze ordinea, păi dedesubt sunt ai mei, le aruncă în cap.”
- „Nu văd rezolvarea. N-o văd pentru că nu mai am cu cine vorbi. Toată lumea s-a dus la... I-am raportat chiar acum domului Petrică. Domnul Măgureanu s-a retras, nu ştiu unde e, intră acuma în Parlament, intră în Senat. Ce să facem, asta e situaţia. N-am putut stăpâni aia-aia..., acolo era vorba că el introduce. Deocamdată să ne ferim, să vedem dacă ne aruncă în cap. Ordinul primului ministru este să stăpânim exteriorul până când vin muncitorii ăştea”.
- „Cine are garanţia că vin?”
- „Acolo, în zona aia, fierbinte, e foarte, foarte grea, nu se mai suportă? Cum o consideraţi?”
- „Este fierbinte, nu că se mai suportă, dar nu vine nimeni. Pe vremea asta uitaţi-vă şi Dumneavoastră, nu mai vine nimeni.”
- „Păi zicea 54 că vă trimite două bucăţi.”
- „A, dintre astea da. Au sosit. Au sosit într-adevăr, dar e vorba de ceilalţi, ca să păstrăm ordinea şi mai departe.”
- „Au făcut special acuma de ceilalţi. Reiau din nou toată gama. Mulţumesc.
- „52 vă ascult.”
- „Nici întreprindere, nici de dincolo. Avem oameni loviţi de acum.”
- „Singura soluţie e să aşteptăm întreprinderea, toată lumea spune că vine întreprinderea.”
- „De când spun? Iertaţi-mă. Au început să arunce cu sticle incendiare. Mi-au lovit un băiat în faţă.”
- „E foarte greu de rezolvat acuma treaba că nici nu am... nu am... cel puţin dacă aş avea, aşa, să apreciez, câţi vin nimeni nu ştie, dar spun că vin, că au plecat de la Pipera, că au plecat de la cutare şi n-au ajuns. Şi îmi pică şi moralul jos.”
- „435.”
- „435”
- „N-a venit pionul Gheorghe. A ajuns aicia şi trebuia să revină foarte repede. E necesar să vină foarte repede, foarte repede.”
- „431 pentru 435.”
- „Comunică.”
- „Dă duba. Repede, repede, că avem mare nevoie. Avem mare nevoie, cât mai multe, cât mai multe. Aruncă cu...”
- „Capacitatea e mare, capacitate mare.”
- „Nu v-a sunat deloc?”
- „Nu-nu.”
- „Am înţeles.”
- „52 pentru 53.”
- „52 pentru 53.”
- „Da, aud 52.”
- „Două atacuri succesive. Aruncă cu pietre, ne mutilăm aparatul şi un nou autobuz e distrus. Ăsta a fost sprijinul dat de azi dimineață până acuma.”
- „Şi să ştiţi că nu mai vine. La „23 August” au zis că sindicatele n-au fost de acord să trimită.”
- „Vă rog să-l informaţi-l pe domnul preşedinte. Dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înţelegerea! Vă rog să informaţi.”
Emil Hurezeanu: Aşadar, numărul 52, în care îi identificăm pe generalul Diamandescu, îi se adresează numărului 53, care este generalul Chiţac, ministrul de Interne, spunându-i: „Vă rog să-l informaţi pe domnul preşedinte, dăm foc la toate autobuzele, asta a fost înţelegerea, vă rog să informaţi.” Să mai auzim o dată:
- „Vă rog să-l informaţi pe domnul preşedinte, dăm foc la toate autobuzele, asta a fost înţelegerea, vă rog să informaţi.”
- „53 e 424.”
- „Da, comunicaţi.”
- „Vă raportez că nici în zona Pipera nu se observă nici un fel de mişcare.”
- „Bine, mulţumesc.”
- „52 pentru 53.”
- „Da, am auzit ce-a spus.”
- „Reușiți să informaţi? Să ştim ce avem de făcut.”
- „52 pentru 53.”
- „52 pentru 53.”
- „Da.”
- „Ați reuşit să informaţi? Nici colegii nu ne ajută, nici nimeni?”
- „Acum urmează să dea telefon la colegi.”
- „52 pentru 53.”
- „Da, 52.”
- „Chiar nimic nu se întreprinde de partea cealaltă se devastează şi localul. Autobuzul e distrus.”
- „Păi sunt acuma cu domnul Șchiopu ca să bage dânsul nişte trupe la Victoriei şi aducem noi tot ce avem acolo de la Victoriei aici.”
- „Să ştiţi că nu mai rezistăm mult. De azi dimineaţă, de la şapte. L-aţi informat pe domnul preşedinte?”
- „L-am informat, dar n-are soluţie.”
- „În condiţiile astea, înseamnă că le dăm drumul în Piaţă.”
- „53 pentru 52.”
- „53 pentru 52.”
- „52 pentru 53.”
- „52 sunt.”
- „Nu-mi mai transmiteţi nimica? Nu se mai poate de acuma dacă... .”
- „Păi vin două subunităţi de la Televiziune şi de la Victoriei, vin acuma.”
- „Numai avem ce face. Numai dacă vin prin spate cumva, că nu mai avem ce face. Am rezistat, până acum am ţinut Piaţa. V-am rugat să informaţi pe preşedinte. Acum nu mai e nevoie.”
- „Dar pe unde să le aducă, că sunteţi acolo.”
- „De azi dimineaţă şi până acuma se putea aduce, domnule general.”
- „Eu nu puteam.”
- „Domnul Bratu sunt [?]...”
- „Comunicaţi.”
- „Urgent la bază.
- „Securitatea... la Nucleul, da?”
- „La minister...”
- „Mulţumesc.”
- „Când nu se urgentează se forţează al doilea cordon... eu am ajuns la bază acuma.”
- „Am înţeles. Vă sun pe celălalt.”
- „Nu cunosc exact care este situaţia, eu sunt Batiștei, colţ cu Snagov; toţi s-au refugiat, toţi au ieşit către Ministerul Agriculturii. Vorbesc de cadrele noastre..”
- „Şi mijloacele de transport?”
- „Am înţeles că şi ele s-au retras în aceeaşi direcţie.”
*
Emil Hurezeanu: Concluzii: Unul – nu tragem concluzii. Le trageţi Dumneavoastră.
Câteva precizări, însă. În după amiaza zilei de 13 iunie 1990, conducerea Ministerului de Interne se afla, iată, în alertă la cel mai înalt nivel. Din bandă reiesă că înalţi interlocutori, în care se pot identifica, cu foarte multă probabilitate, domnii Chiţac şi Diamandescu, între alţii, erau permant în contact cu un domn preşedinte. Referinţa la preşedinte apare de două ori. Pentru prima oară în acelaşi context cu sugestia privind un plan propriu al conducerii Ministerului de Interne, de a da foc autobuzelor. Şi a doua oară, când numărul 53 afirmă că nici domnul preşedinte n-are soluţie.
La nivelul unui ministru de interne, domnul preşedinte nu poate fi decât preşedintele statului. Numele său este Ion Iliescu. Este căutat în aceste minute de discuţii domnul Măgureanu. Domnia sa este şeful Serviciului Român de Informaţii, n-a fost, însă găsit. De ce, însă, serviciul Secret de informaţii este implicat într-o operaţiune de restabilire a ordinii pe străzi, care, conform legii, revine exclusiv poliţiei?
Reiese din înregistrare cât se poate de clar că responsabilii Ministerului de Interne mizau pe intervenţia muncitorilor de la uzinele „23 August” şi de pe Platforma Pipera. Ei, însă, n-au ajuns în centrul Bucureştiului pentru că n-au plecat niciodată. Şi n-au plecat, ne-o spune Onor nr. 53, pentru că sindicatele uzinei „23 August” s-au opus. Să fie acesta motivul mustrărilor făcute sindicatelor de preşedintele Iliescu la 15 iunie?
Refuzul muncitorilor bucureşteni de a servi ca trupe de intervenţie în sprijinul poliţiei îi onorează şi explică apelul, făcut de Ion Iliescu minerilor. Ei au venit şi ştim şi ce au făcut. Ni se pare foarte gravă afirmaţia numărului 52, potrivit căreia, „la un moment dat trebuie să dăm foc la autobuze”. Adică: „noi poliţiştii”?
Ipoteza unei provocări din interiorul aparatului de ordine, provocare prestabilită la înalt nivel de decizie, devine foarte probabilă. Anumite acte de violenţă erau, deci, premeditate. Premeditate, însă, de conducerea poliţiei şi, în ce priveşte intenţia incendierii unor autobuze, chiar la ordinul responsabililor din Ministerul de Interne. Cei doi înalţi funcţionari oficiali ai Ministerului de Interne ne sugerează şi posibila implicare în scenariu a primului ministru, Petre Roman.
La un moment dat, numărul 52 raportează numărului 53, că a raportat domnului Petrică. Mai mult – numărul 52 îi spune şefului, numărul 53, că „ordinele primul ministru sunt de a menţine controlul în zona Universităţii până la sosirea muncitorilor.”
Înregistrarea pe care am ascultat-o dezminte versiunea oficială a autorităţilor, privind declanşarea confruntărilor de la 13 iunie. Nu demonstranţii, aşadar, au incendiat autobuzele, aşa cum s-a susţinut într-o ultimă şi din nou diferită versiune asupra evenimentelor, un interviu acordat presei spaniole, la 21 iunie, Petre Roman acuza fosta Securitate de a fi provocat tulburările de la Bucureşti. Poate. Dar la ordinele cui?
La 19 iunie, ziarul Dreptatea publica la Bucureşti stenograma înregistrării pe care tocmai am ascultat-o. Purtătorul de cuvânt al Guvernului, domnul Cristian Munteanu, a răspuns: „Totul este o minciună. Nu există o astfel de înregistrare.” Ei bine, ea există şi noi am transmis-o. O punem şi la dispoziţia experţilor, în descifrarea amprentelor vocale, oricând, pentru epuizarea oricărui dubiu. Pe vremuri, apărea şi în ţară un roman poliţist, întitulat „Moartea vine pe bandă de magnetofon”. Avem acum şi un reportaj realist, ba chiar un proces verbal sonor. El se numeşte „Demascarea vine pe bandă de magnetofon”. Mai bine mai devreme decât mai târziu.
Stop cadru: Final.
Neculai Constantin Munteanu: Aşadar, demascarea a venit, încă o dată, pe bandă de magnetofon. Tristă reîntâlnire cu vocea fostului ministru de Interne, Mihai Chiţac, cel cu care am stat de vorbă atât de prieteneşte în ianuarie şi care mi-a spus atunci, că rolul poliţiei nu este să introducă democraţia cu baioneta.
Şi iată, n-a fost introdusă cu baioneta, a fost introdusă cu bastonul, cu bâta, cu general Diamandescu şi cu muncitorii din întreprinderile bucureştene, care, spre cinstea lor, au refuzat să se transforme în instrumente ale poliţiei. Ceea ce, din păcate, n-au refuzat şi minerii din Valea Jiului. Vorba aia, vorba ex-ministrului de Interne, Mihai Chiţac, să-ţi pice moralul jos.
Cu aceasta şi emisiunea de astăzi s-a terminat. Nicolae Constantin Munteanu vă mulţumeşte pentru atenţia şi interesul constant cu care ne ascultaţi, urându-vă sănătate, cele bune şi mai ales să auzim numai de bine.
Facebook Forum