Țară în service | Idealurile pierdute ale Revoluției

Idealurile Revoluției par acum, după 32 de ani, pierdute prin încrengăturile istoriei postdecembriste. Ce mai reprezintă ele pentru tânăra generație? Dar, mai ales, ce s-a ales de ele din perspectiva celor care au trăit pe viu Revoluția? Răspunsul poate fi unul dureros.

Istoria postrevoluționară s-a construit strâmbă de la început, pentru că puterea a fost preluată de nomenklaturiștii de rang doi, ceea ce a făcut ca sistemul să se perpetueze. Or, împiedicarea acestui lucru fusese unul, dacă nu cel mai important, ideal al Revoluției. Unul ratat, dacă privim din perspectiva celebrului Punct 8 din Proclamația de la Timișoara.

„Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, spune textul citit în 11 martie 1990 din balconul Operei din Timișoara de George Șerban, viitor deputat PNȚCD.

1989. Balconul Operei din Timișoara, primul loc liber din care s-a vorbit mulțimii adunate în piață.

Lustrația pe dos

Lustrația a fost privită ca o formă obligatorie de purificare morală a societății. Împotriva ei s-au ridicat exact cei vizați. Foștii activiști comuniști și securiști, foștii propagandiști și sicofanți ai regimului, dar și funcționari ai unor instituții de îndoctrinare comunistă (Academia „Ștefan Gheorghiu”), directori și scribi ai gazetelor comuniste au pus în mișcare mașinăria de propagandă și de maculare.

La începutul anilor ’90 ziarele feseniste („Dimineața”, „Adevărul”) sau publicații precum „România Mare”, condusă de lăudătorul cuplului Ceaușescu, Corneliu Vadim Tudor, au lansat atacuri imunde la adresa dizidenților și a promotorilor democrației. Împotriva unor oameni precum Doina Cornea, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Gabriel Andreescu, membrilor Grupului pentru Dialog Social, precum și împotriva figurilor politice ale firavei opoziții, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, au fost purtate campanii vehemente de maculare.

Fiecare încercare de a adopta o lege a lustrației s-a lovit de o opoziție ce s-a dovedit mai puternică și mai eficientă decât orice încercare a societății civile sau a unor politicieni, nu mulți la număr, de a o impune. În 2004, legea a fost blocată în Comisia pentru Drepturile Omului din Camera Deputaților de Dan Marțian, unul dintre cei care ar fi avut de suferit de pe urma legii. În 2010, legea a fost adoptată de Cameră, dar contestată de PSD la Curtea Constituțională, unde a fost declarată neconstituțională în întregime.

Președintele CCR era nimeni altul decât Valer Dorneanu, același care în 1999 mai dăduse un aviz negativ legii lustrației în calitate de șef al Consiliului Legislativ. Pentru aportul său la blocarea legii, Valer Dorneanu a primit, la 30 de ani de la Proclamația de la Timișoara, distincția „Secera și ciocanul” de la Societatea Timișoara.

Valer Dorneanu, președintele CCR, se întreține cu Florin Iordache, deputatul PSD care a condus comisia care a modificat legile justiției și Codurile penale. CCR a respins multe din sesizările care contestau aceste modificări.

Ce ar fi însemnat pentru România introducerea lustrației, așa cum s-a întâmplat în alte tări din fostul bloc comunist, nu e greu de anticipat. Un singur exemplu, poate cel mai relevant: Dan Voiculescu, colaborator al Securității, care și-ar fi construit imperiul financiar cu banii de la Crescent, companie care avea relații cu Întreprinderea de Comerț Exterior „Dunărea” controlată de Securitate.

Dacă ar fi fost lustrat, mogulul media nu ar mai fi avut ocazia să ajungă senator, să inițieze prima suspendare a președintelui Traian Băsescu (a fost președintele comisiei care a redactat documentul de suspendare), nici să construiască alianța dintre PSD-PNL și PC, Uniunea Social Liberală (USL) și nici să arunce în aer Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), care îl declarase colaborator, prin contestarea legii și a verdictului la CCR. Iar trustul Intact, fără „dom’ profesor”, așa cum îl lingușeau proprii angajați, nu ar fi devenit, poate, un instrument de manipulare a opiniei publice și hărțuire a oponenților politici și magistraților independenți, un „instrument la dispoziţia partidelor politice", după cum spune raportul OSCE despre alegerile parlamentare din 2012.

Modele de lustrație au fost suficiente, unele mai radicale, altele mai puțin, deci s-ar fi putut găsi o cale de mijloc care să nu tulbure prea tare liniștea socială de care aveau nevoie nomenklaturiștii și securiștii pentru a acapara statul.

Amânarea succesivă a legii, indiferent de regimul politic aflat la putere în acești 32 de ani, și-a atins scopul: lustrația a devenit ineficientă și și-a pierdut pierdut semnificația. De altfel, singura categorie profesională lustrată este cea a magistraților și aceasta datorită prevederilor introduse în lege de Monica Macovei.

Deconspirarea Securității și (ne)pedepsirea torționarilor

Interzicerea accederii securiștilor la vârful statului era doar primul pas spre igienizarea morală a societății. Deși neverbalizat explicit în primele momente postrevoluționare, al doilea ar fi trebuit să fie deconspirarea securiștilor și a turnătorilor, dar, mai ales, pedepsirea celor vinovați de crimele regimului comunist.

În privința deconspirării lucrurile au mers în ritm de melc vreme de vreo 16 ani, cu momente critice de genul celui din 2008, când legea a fost modificată urmare a unei decizii CCR la sesizarea lui Dan Voiculescu, („Felix” pe numele său conspirativ) prin schimbarea definiției colaboratorului și excluderea de la verificare a fostelor vârfuri ale partidului comunist.

Dar după deschiderea arhivelor și transferul dosarelor către CNSAS, prin decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, deconspirarea a mai prins avânt. Tardiv însă, pentru că interesul publicului se diminuase, iar fără lustrație deconspirarea nu producea efecte. Altele decât eventualul oprobiu public.

„Nu e o exagerare să spunem că, la un moment dat, toată populația activă a României a intrat în vizorul Securității. Acest lucru a dus la disoluția țesutului social cu efecte îngrozitoare”, declara pentru Europa Liberă Germina Nagâț, membru în Consiliul CNSAS.

Dar pedepsirea torționarilor regimului comunist este, fără discuție, una dintre marile probleme rămase nerezolvate până astăzi și care ar trebui să greveze conștiințele din justiție și politică. Ceea ce nu se întâmplă.

Cazul cel mai revoltător este al dizidentului Gheorghe Ursu, omorât în bătaie în arestul Securității. După ani de zile de procese, Curtea de Apel București i-a achitat pe foștii ofițeri de Securitate Marin Pârvulescu și Vasile Holdiș, acuzați de crime împotriva umanității și rele tratamente. Andrei Ursu spune pentru Europa Liberă despre sentința din dosarul tatălui său că „la 30 de ani de la căderea comunismului suntem încă tributari influenței Securității”.

Disidentul Gheorghe Babu Ursu, ucis de Securitate în 1985, și familia.

De altfel, în România au fost condamnați până în prezent doar doi torționari, Ion Ficior, comandantul lagărului de la Periprava și Poarta Albă, și Alexandru Vișinescu, comandantul penitenciarului din Râmnicu Sărat. Potrivit Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, alți 31 de torționari cunoscuți ar trebui judecați și pedepsiți pentru crimele lor.

De la idealuri, la revoluționari- securiști

Câți dintre cei care au ieșit pe străzi în zilele Revoluției sau au redactat Proclamația de Timișoara s-au gândit, în idealismul lor, că Revoluția ar putea deveni o afacere? Și încă una profitabilă pe termen lung.

Revoluționarii posesori ai diverselor certificate s-au înmulțit de la an la an, proces care continuă. Chiar în august 2021 numărul așa-zișilor „revoluționari cu rol determinant” crescut din nou, iar cel al „Luptătorilor pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989” a ajuns la aproape 4.000.

Acordate prima oară de regimul Iliescu în 1990, certificatele de revoluționar au provocat numeroase scandaluri publice, descoperindu-se o adevărată rețea de fraudare a acestora. Beneficiile derivate din posesia unui astfel de certificat nu sunt deloc de neglijat: indemnizație lunară, care putea ajunge și la 2.000 de lei, 1.000 mp de teren extravilan sau 500 intravilan, gratuitate pe transportul urban și CFR (12 călătorii anual), scutiri de taxe și impozite pe locuință, prioritate la primirea de locuințe din fondul social etc.

Ceea ce este însă cutremurător din punctul de vedere al idealurilor revoluționare este că în puzderia de falși revoluționari se găsesc și foști securiști. Și nu puțini, ci de ordinul sutelor. Peste 300 de revoluționari au decizii definitive în instanță care atestă rapoartele date Securității în timpul regimului comunist.

De abia în ultimii ani a început retragerea titlurilor și, deci, și pierderea privilegiilor de care aceștia beneficiau. Mai grav, alături de revoluționarii-turnători figurează și „lucrători ai Securității”, adică ofițeri și subofițeri de Securitate și Miliție.

Refuzul naționalismului, final de AUR

La doar câteva zile de la citirea Proclamației de la Timișoara, care vorbea la punctul 4 despre „refuzul naționalismului” și îi invita pe toți șovinii din România la „un curs de reeducare în spiritul toleranței și al respectului reciproc”, au avut loc cele mai sângeroase conflicte interetnice la Târgu Mureș.

Cinci oameni și-au pierdut viața, alți sute au fost brutalizați și răniți, iar conviețuirea interetnică a fost alterată considerabil pentru o bună perioadă de timp. Evenimentele au șocat și pentru că, de fapt, Revoluția de la Timișoara a pornit de la apărarea pastorului reformat László Tőkés, care urma să fie izolat într-o parohie la țară din ordinul Securității.

Primii ani de după Revoluție au fost marcați de șovinismul unor publicații de genul România Mare, care vorbea despre comunitatea maghiară în termeni de „bozgori” și resuscita permanent ideea revendicării Ardealului de către Ungaria.

Conflictele interetnice nu au fost puține în acei ani:

• 1991 - Bolintin Deal și Ogrezeni (42 de case ale romilor au fost incendiate), Plăieșii de Sus (28 de case ale romilor incendiate, 1 mort);
• 1993, Hădăreni- trei etnici romi linșați, 18 case incendiate;

Lista este mult, mult mai lungă. Conflicte asemănătoare au avut loc aproape în fiecare an, etnicii romi fiind în majoritatea cazurilor nevoiți să părăsească satele respective.

Comunitatea maghiară a obținut numeroase drepturi prin diferite legislații de-a lungul timpului, dar idiosincrazia, deși mai bine camuflată, apare ad hoc la suprafață.

Merită reamintit episodul din 2007 când fostul președinte Traian Băsescu i-a spus unei jurnaliste „țigancă împuțită” și i-a confiscat telefonul. Dosarul penal deschis pe numele lui Băsescu a fost clasat în 2015.

Chiar și președintele Klaus Iohannis, el însuși aparținând minorității săsești, a avut o ieșire la adresa comunității maghiare, ca reacție la adoptarea tacită de către deputați a proiectului de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc, respins însă de Senat, declarație care a părut o recădere în istorie.

Respingerea naționalismului este un ideal ratat dacă privim și din perspectiva ascensiunii în parlament a Alianței pentru Unitatea Românilor (AUR), partid considerat naționalist și xenofob.

Deputatul Dan Tănasă, de pildă, este cunoscut pentru procesele sale împotriva simbolurilor și plăcuțelor bilingve din Ținutul Secuiesc, iar AUR a avut ieșiri antimaghiare în contextual conflictului generat de ocuparea cimitirului de la Valea Uzului. Ideea „străinului” este frecventă în poziționările AUR.