Da, Sir Bryn Terfel e un monument vocal. L-am mai văzut în recital, l-am văzut și în 2017 la București și chiar într-o reprezentație lirică integrală, iar combinația Wagner-musical nu mi s-a părut atât de fericită repertorial, mai ales în acompaniamentul orchestrei din Monte Carlo. Pe Ray Chen nu l-am văzut niciodată live, i-am ratat chiar și recitalul din ediția precedentă a Festivalului Enescu. Concertul de aseară de la Sala Palatului a fost, datorită lui, unul extraordinar. De aceea, cronica de astăzi e despre acest star al artei violonistice mondiale și super star al platformelor sociale.
Are 30 de ani și milioane de followers (159k Facebook, 83k YouTube, 180k Instagram și mai bine de 2 milioane pe SoundCloud). Filmulețele cu el cântând la vioară, trăznite sau serioase, sunt așteptate și adulate zilnic de fani. Unii jurnaliști spun că a schimbat modul în care muzica clasică e percepută în rândul tinerilor din întreaga lume. Are simțul umorului, un Stradivarius de 10 milioane de dolari și o prezență scenică remarcabilă, un contract de reprezentare cu Armani și un blog pentru Vogue Italia, iar numele său e un sinonim pentru sintagma cool. Ultimul filmuleț de pe Facebook e o bucată din Iarna lui Vivaldi, A serenade to the horses for all the bow hairs I’ve broken, dar Ray ”vloghează” și probleme tehnice: ”Practice Challenge” se numește seria în care se filmează studiind la vioară iar un episod despre o cadență violonistică de Sauret la Capriciul 24 de Paganini are 183.000 de vizualizări.
Nu poți fi un bun muzician fără tehnică. Iar când muzicianul e genial, tehnica e virtuozitate, o dexteritate care nu e în sine un lucru rău decât atunci când tehnica fură prim-planul și trece pe lângă suflet. Aseară, la Sala Palatului am văzut live un arhetip al virtuozului de secol 21, un interpret de vis și muzician fantastic cu o tehnică fenomenală pentru care virtuozitatea e vehicol al geniului pe ruta către suflet. Da, Ray Chen și virtuozitatea lui ajung la suflet. Cel puțin la al meu.
Muzica ei e tandră, învăluitoare, plină de nostalgie și de visele unui tînăr de 18 ani căruia îi e dor de casă.
Al doilea simfonic al Orchestrei Academice de Stat ”Evgheni Svetlanov”, dirijat de Gabriel Bebeșelea, începe cu Pastorale-Fantesie de Enescu, după ce, cu o seară înainte, Jurowski a triumfat la pupitrul aceluiași ansamblu cu Simfonia a II-a. Lucrarea scrisă în 1899 pentru orchestră mică a avut prima audiție în februarie același an, cu Orchestra Colonne. Enescu glumea spunând într-un interviu că ”toți criticii au reținut din ea doar scrânciobul”. În România, Enescu a dirijat-o în primă audiție la Ateneul Român pe 15 aprilie 1900, cu Orchestra Societății Filarmonice România, meritul redării ei circuitului de concert contemporan românesc datorându-i-se chiar lui Gabriel Bebeșelea, care a înregistrat-o pe CD, alături de Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin, împreună cu oratoriul redescoperit „Strigoii”, tânărului dirijor fiind și cel care a curatoriat ediția CD-ului lansat la Capriccio, în septembrie 2018. Muzica ei e tandră, învăluitoare, plină de nostalgie și de visele unui tînăr de 18 ani căruia îi e dor de casă. Instrumentiștii ruși sunt foarte atenți la gestul dirijoral, am remarcat respectul acesta, în special pentru muzica lui Enescu cu o seară înainte. Bebeșelea știe ce vrea, e deja un dirijor experimentat, sub bagheta sa se înfiripă certitudinea frumuseții, e muzica cu tușe romantice a unui îndrăgostit nostalgic. Finalul e aerat, simplu, aproape naiv, dar foarte frumos. Aplauze.
Ray Chen intră cu aplomb în sală, e un veritabil showman. Intro-ul incadescent irumpe într-o sală care se dezgheață brusc, acesta e sunetul așteptat. Sunet și tehnică componente primordiale în arta violonistului de origine taiwaneză care trăiește azi în Australia. A cântat cu orchestra din Queensland la vârsta de doar 8 ani, până să împlinească 20 a triumfat la concursurile Menuhin și Regia Elisabeta, câștigând atunci admirația lui Vengerov care a lucrat în mai mute ședințe de masterclass cu puștiul despre care spune că e un muzician cu mari calități, cu „prospețime, vitalitate și lumină în sunet”.
Lucrarea lui Korngold i se potrivește perfect, e o muzică ce sub aparența languroasă și insinuantă ascunde capcane tehnice imense. A fost scris pentru un alt virtuoz al secolului trecut, Jascha Heifetz, în 1945, iar compozitorul, un alt muzician minune al secolului trecut, a știut pentru cine îl scrie, cu o dulceață uneori exagerată, chiar nerușinat de romantică și cu artificii tehnice rezolvabile doar de un virtuoz. Ray Chen e și el un virtuoz, unul de clasă iar desfășurarea sonoră se construiește admirabil sub arcușul său, conturând perfect elementele temei principale recognoscibile pe toată mișcarea, până la chiar cadența și mai virtuoză a primei părți, pe care o cântă fantastic. Orchestra e greoaie, parcă înțepenită, rușii nu mai sunt cei de ieri, dirijorul Gabriel Bebeșelea se întrebuințează serios în a-i urni, finalul are în coda impresionantă chiar ușoare alunecări între solist și ansamblu, dar Chen e un expert al scenei și totul se termină cu bine.
Culoarea nostalgică a viorii e izbitoare, incredibilă, aici nu sunt artificii, pasaje prestissimo, e doar un tânăr cu vioara lui pe scena Sălii Palatului, cu o orchestră ușor timorată în spate, un violonist formidabil care știe să-și dozeze perfect sunetul, chiar și într-o sală mai puțin fericită acustic
Plutirea romantică, aproape romanțioasă, ca un șlagăr de Hollywood-ul anilor 50 din mișcarea centrală, Romanza, e punctul de greutate al lucrării și momentul în care Chen nu mai e doar simplu virtuoz. Culoarea nostalgică a viorii e izbitoare, incredibilă, aici nu sunt artificii, pasaje prestissimo, e doar un tânăr cu vioara lui pe scena Sălii Palatului, cu o orchestră ușor timorată în spate, un violonist formidabil care știe să-și dozeze perfect sunetul, chiar și într-o sală mai puțin fericită acustic. Ritmul motoric al ultimei părți e descătușare pentru orchestră și dirijor, violonistul defilează cu zâmbetul pe buze în pasajele îngrozitoare care necesită o tehnică incredibilă și o virtuozitate fără rest. Muzica e ceva foarte emoțional, care se adresează emoțiilor oamenilor, emoții manipulabile la un nivel foarte fin al subconștientului, muzica lui Korngold știe să facă asta foarte bine, iar Ray Chen e un virtuoz, un geniu al viorii care nu are însă nevoie de această doză insidioasă de manipulare pentru a face publicul fericit. Eu i-am ascultat ambele CD-uri apărute la Sony, ”Virtuozo” din 2011 și ”The Golden Age” din 2017, dar nimic de pe ele nu m-a cucerit ca live-ul de aseară. Publicul a cerut două bisuri, violonistul a dat capriciul lui favorit de Paganini, 21, care taie respirațiiile, începând însă cu imnul neoficial „aussie” Waltzing Mathilda, la care au reacționat foarte vocal un grup de fete din țara cangurilor care se aflau în sală.
Așa a sunat și la București, genial, cu diferența că la pasajul glissando dinaintea finalului n-a aplaudat nimeni ca la Hollywood Bowl, dar au sunat două telefoane, unul după altul.
În partea a doua, mult mai acasă, Orchestra Academică „Evgheni Svetlanov” și Gabriel Bebeșelea au oferit o versiune frumoasă la Simfonia Manfred de Ceaikovski. Eu am început să mă satur, parcă prea mult Ceaikovski în această ediție.
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu