Enescu și publicul românesc. Despre simfonicul Orchestrei Evgheni Svetlanov, sub conducerea lui Vladimir Jurowski

Oare ce înseamnă cu adevărat pentru noi Enescu?

Simfonia a II-a de George Enescu e într-adevăr grea, o muzică complexă, luxuriantă până la asfixie, și cea mai lungă creație simfonică a sa. Mai ales după fulgurantul concert Ceaikovski-Enescu de la Ateneu, în care violoncelistul Gautier Capuçon a defilat sub bagheta lui Maxim Vengerov, muzica lui Enescu pare înfiorător de grea – apropo, George Enescu nu avea o părere foarte bună despre sentimentalismul edulcorat al muzicii compozitorului rus.

Chiar înainte de concert, Vladimir Jurowski spunea pentru presă că muzica lui Enescu e ca un palimpsest, cu straturi complexe, asupra căreia el, ca dirijor, trebuie să se aplece cu o acribie și atenție desăvârșite, atât asupra ansamblului, ca viziune generală, cât, mai ales, asupra detaliilor, supra-scrise în partitura întotdeauna migălită de compozitor. Într-adevăr, e muzica unui écorché vif, un jupuit de viu, cum spunea Enescu despre destinul său de creator. Muzica lui Enescu la Simfonia a II-a e cea a unui om chinuit de marile întrebări în preajma catastrofei primului război mondial, dar finalul acestui veritabil hățiș muzical e unul luminos, revitalizant și dătător de speranță. Ca să ajungi aici, trebuie să te înarmezi cu răbdare. Trebuie să vrei să-l înțelegi pe Enescu compozitorul, cel a cărui minte și geniu au fost unice în epoca sa, chiar dincolo de ea. Iar dacă ai venit la concert, cu bilet sau invitație, știind dinainte că se cântă această simfonie, de ce să nu rămâi și să încerci să-l înțelegi?

Dacă vii la concertele din festival, nu știi diferența dintre Rapsodia a II-a și Simfonia a II-a? Poate ai venit doar pentru prima parte, atunci, de ce nu pleci la pauză, așa cum mulți au făcut? Sau dacă rămâi, de ce nu faci efortul ca în 50 și ceva de minute să-i acorzi atenție muzicii și respect interpreților? De ce să pleci tropăind în timp ce orchestră și dirijor cântă pentru tine și pentru ca muzica celui mai important compozitor al țării tale să se audă în țara ta, la festivalul internațional care îi poartă numele românului Enescu și datorită căruia l-ai văzut și pe Villazon, și pe Capuçon și o vei vedea și pe Marillon Cotillard? De ce să ieși grobian din sală la final, pe aplauze, când muzicienii epuizați zâmbesc fericiți că au dus cu bine la capăt această adevărată încleștare supra-umană din partitură? Nu știu răspunsul la nici una din întrebările astea și nu cred că e doar o chestiune de educație, dar, după ce am văzut aseară la Sala Palatului, încep să cred că știu ce înseamnă Enescu pentru publicul românesc.

Simfonicul de ieri cu Orchestra Academică de Stat ”Evgheni Svetlanov” a debutat cu De Profundis, de Alexey Retinski, un compozitor rus în vârstă de doar 32 de ani. Jurowski, la al treilea concert în această ediție, a cântat-o în primă audiție anul trecut cu chiar această orchestră, după ce a auzit-o la un concurs de compoziție de la Moscova. Muzica pornește de la o temă a unei cântări sacre ortodoxe rusești, pe cuvintele psalmului 129, ”Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”, inspirată și de versurile unui poem al expresionistului austriac Georg Trackl, numit chiar „De profundis”. Dezvoltarea temei sacre e fascinantă, la capătul a douăzeci de minute de plutire, disonanțe și dezolare, finalul planează într-un registru spațial acut, suspendat și atemporal. Mi-a plăcut mult această lucrare, Vladimir Jurowski își respectă întru desăvârșire și promisiunea făcută muzicii contemporane.

Concertul 2 pentru pian și orchestră de Dmitri Șostakovici e admirabil interpretat de Alexandra Silocea, pianistă de origine română stabilită azi în Franța. Debutul ei în Marea Britanie a avut loc în 2012, chiar cu Vladimir Jurowski și London Philarmonic Orchestra, cei doi se simt perfect în prima mișcare, cu tema jucăuș-ironică expusă superb de solistă. Chimia cu orchestra e absolut naturală, pentru pianistă și dirijor, învăluiți în acompaniamentul precis milimetric al orchestrei, e o plăcere pură să cânte împreună. Silocea e vie, proaspătă și reconfortantă în solo, instrumentația e punctată imperial de Jurowski, cu suflătorii dezlănțuiți în genialul contrapunct de background. Adagio, mișcarea lentă mediană, e un vis în viziunea Alexandrei Silocea, unul extrem de simplu și direct cântat, cu o rafinată încărcătură de sens meditativ. Finalul, Allegro, e dezlănțuit și foarte tineresc, Șostakovici a scris acest concert pentru fiul său, Maxim, care l-a cântat în primă audiție absolută pe 10 mai 1957, zi în care împlinea 19 ani. Alexandra Silocea e minunată în dificilele pasaje virtuoze, compozitorul a inclus și un citat delicios din binecunoscutele exerciții de digitație pianistică Hanon, trimitere ironic-pedagogică și mai ales filială, dar e nevoie și de forță aici, pe lângă simțul umorului. Finalul e strălucitor, Alexandra Silocea aduce la bis ingenua „cutiuță” muzicală de Liadov, fermecătoare și nostalgică trimitere la copilărie și vârsta începuturilor.

De la primul acord, unul impozant și strălucitor, Simfonia a II-a în La Major op.17 de George Enescu, va fi magnifică în interpretarea Orchestrei Simfonice Academice de Stat și a lui Vladimir Jurowski.

Instrumentiștii ansamblului „Evgheni Svetlanov” se întrebuințează serios, sunt conștienți că dirijorul are datoria de a reda un Enescu de zile mari, acasă la noi, compatrioții săi. Vivace ma non troppo, prima parte, cu patru mari teme, într-o complexitate structurală ciclică, e de o superbă strălucire sonoră: solo-uri perfect desenate și pasaje tutti impresionante se înlănțuie într-un transformism muzical luxuriant: muzica e grea, te poți gândi la Strauss, la moștenirea post-romantică, dar motivele generatoare în continua mișcare, cu celule din folclorul românesc, sunt unice. Enescu e un compozitor unic în toată istoria muzicii, iar moștenirea lui e redată acum cu abnegație de bagheta lui Vladimir Jurowski, care transpiră din greu pe podiumul din scenă, concentrat și atent la fiecare pagină a partiturii mari, impresionante, deschisă pe pupitru. La Andante giusto, lumea începe deja să plece în grupuri de doi-trei din sală. După seninătatea lirică a primei teme, caracterul nostalgic al celei de-a doua prinde contururi rapsodice în rendiția orchestrei rusești, suflătorii predomină, cu pasaje impecabile, atmosfera generală se precipită, recunoaștem motivele ciclice ale părții întâi, înmănunchiate în noi înveșmântări de fantezia enesciană, finalul e o revenire la calm, cu accente chiar lirice. Un pocco lento, marziale, ulima parte începe cu tropăit de cizme cazone, bubuituri de tun și un duruit sinistru de tobe din culise ce aduce în sală spectrul înfiorător al războiului care bate la ușă și căruia compozitorul îi contrapune generozitatea sa imensă, e umanistă și nobilă intenția lui Enescu, ușor naivă poate, dar energică, în explozia Allegro vivace, marziale, care va conduce la capătul lucrării - unul luminos, încărcat de speranță. Enescu a terminat această partitură pe 18 noiembrie 1914, primele ei schițe datând din 1912. După prima audiție, din 27 martie 1915, autorul a închis-o într-un sertar, cu promisiunea de a reveni asupra ei. N-a mai apucat să o facă niciodată, lucrarea a fost descoperită după moartea sa, în 1961. Trebuie să-i fim recunoscători lui Vladimir Jurowski pentru această versiune care se încheie pe scena Sălii Palatului în seara zilei de 11 septembrie 2019.

Final. Cei rămași în sală aplaudă cu putere. Instrumentiștii se îmbrățișează, doi foarte tineri muzicieni de la ultimul pupitru de contrabas își ciocnesc pumnii, americănește, ca niște jucători de baschet. Sunt transpirați, epuizați, dar pe figurile lor e bucurie. Jurowski evidențiază pe fiecare solist în parte, apoi fiecare partidă instrumentală – pe cei doi aproape copii de la contrabas îi va nominaliza chiar ultimii, puștii sunt în culmea fericirii, mulți dintre spectatori pleacă nestingheriți din sală, fără să realizeze ce bucurie e în scenă. La final, dirijorul, vizibil obosit, ridică cu un gest triumfal partitura voluminoasă: Enescu a fost cu noi! Mulțumim, Vladimir Jurowski! În chiar exact momentul ăsta, grupuri mari de oameni trec, nepăsători și grăbiți, ca la metrou, prin fața scenei. Mi-e o rușine teribilă, ce e oare recunoștința, și, mai ales, ce înseamnă pentru noi muzica lui Enescu?

Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu