Și muzicienii obosesc. Chiar și cei germani. Sau poate e doar unda de șoc a Femeii fără umbră, epuizantul triumf de ieri, care a transfigurat publicul și a secat de puteri ansamblul berlinez. În al doilea său concert la București, Rundfunk Berlin a fost impecabil. Doar atât, din păcate.
Pentru mine, a lipsit aseară strălucirea. Muzica are nevoie întotdeauna de vervă scânteietoare, de emoție și inefabil, stări care, dincolo de note interpretate corect, grăbesc bătăile inimii, oprind câteodată chiar respirațiile. Toate cele trei lucrări ale programului au fost foarte richtig, nemțește vorbind, nici măcar știința dirijorală a lui Jurowski nereușind să urnească sentimentele unei orchestre parcă amorțite. Păcat, mi-aș fi dorit măcar o simfonie a III-a enesciană care să mă emoționeze.
Prima lucrare a fost o partitură contemporană, un „discorso” pentru orchestră care se vrea, conform tezei compozitorului, un preludiu-arc peste timp la Simfonia a IX-a de Beethoven. N-am înțeles ce anume ar putea preceda capodopera beethoveniană, doar perfecta antiteză. Dialectica discursului lui Georg Katzer e angoasată da capo al fine, cu un singur acord perfect consonant de orgă mare al orchestrei în tutti, surprinzător în mijlocul hățișului creionat de toate instrumentele posibile din partida de percuție. Intro-ul trimite preț de câteva măsuri eterofonie, e o șoaptă discordantă care se amplifică de la flaut la corzi, dar e o pistă falsă. Glissando, mult glissando, temele sunt descendente celulă cu celulă, lucrarea e o coborâre în abis, chiar Jurowski a cântat-o în primă audiție mondială anul trecut, în debutul unui concert cu a noua beethoveniană, cum și-a dorit compozitorul care a plecat dintre noi chiar anul acesta, în luna mai. Lucrarea, contradicție antagonică la îndemnul din Oda Bucuriei, e un omagiu adus memoriei est-germanului care a fost compozitor, profesor și pionier al muzicii electronice europene, unul în premieră în România.
Urmează superbul Brahms pentru vioară și orchestră, cu Julia Fischer. Pentru violonista germană, această capodoperă a tradiției romantice e unul dintre concertele favorite, pe care îl cântă pe toate meridianele.
Eu am ascultat-o în 2010 acasă, cu Filarmonica din Munchen, într-o versiune memorabilă care m-a făcut să-i caut înregistrările, nu puține, pe care Fischer le are cu mari case de discuri. Începutul e ușor ruginit, orchestra e greoaie, parcă adormită.Vladimir Jurowski face eforturi să recalibreze rapid tempii și totul reintră în normal: octavele cornilor sunt perfecte, timpanii însă puțin prea tare, dirijorul temperează imediat dozajul. Fischer e o violonistă admirabilă, muzica sună perfect, toate notele sunt la locul lor, e și o ingenuitate nouă pe care nu o auzi de obicei în Brahms. Cu toate astea, lipsește ceva. Sau poate nu ajunge la mine dăruirea, nu o simt în scenă, interpretarea e corectă și magnifică, dar fără strălucire. Cadenza e ireproșabilă, fără lumină, fără bucurie, ca o zi de iarnă luni dimineața. La fel și Adagio, filigranata partea a doua, e plutire și vis în partitura brahmsiană, privind-o pe Julia Fischer ai senzația că arta cântatului la vioară e cel mai ușor lucru din lume. Visul e plat, tern, un vis fără aripi și emoție, tema expusă de oboi e fără cusur, la fel va fi și împletirea calină dintre solistă și acest instrument minunat, cu sunet serafic aici, în partea mediană a concertului. Allegro giocoso, ma non troppo vivace irumpe cu intensitatea justă, dar vioara nu are doza suficientă de răutate, arcușul nu mușcă din corzi așa cum ar trebui s-o facă și rondo-ul alla ungarese se termină grăbit, fără bucurie. Bisul e o sarabandă bachiană – puteam să jur că asta va fi, Julia Fischer e o specialistă în Bach, în 1995, când a câștigat concursul Menuhin, a primit și premiul special pentru interpretarea lucrărilor bachiene pentru vioară solo iar înregistrările ei cu această creație sunt extraordinare. Pe scena Sălii Palatului, sarabanda în mi minor e minunată și consolatoare, mă gândesc cât de puțin Bach se cântă anul acesta, avem însă multă operă de Haendel, adică focuri de artificii și pirotehnie vocală.
După pauză, mult așteptata simfonie a III-a enesciană. Vladimir Jurowski e un admirator și specialist al acestei imense partituri pe care a dirijat-o în premieră, tot la Festivalul Enescu, în ediția 2013. Doi ani mai târziu, a prezentat-o și a inclus-o în premieră mondială și în stagiunea britanică a London Philarmonic Orchestra, al cărei dirijor principal este, pe scena Royal Festival Hall din cadrul Southbank Centre. Simfonia a III-a cu cor în Do Major de George Enescu a fost inclusă atunci și într-o înregistrare aniversară, un box set de colecție cu șapte CD-uri la casa Chandos, alături de lucrări de Brahms, Dukas, Ravel, Glinka, Mussorgski, Rimsky-Korsakov, Rahmaninov, Prokofiev, Szymanowski, Zemlinski, Janacek, Kancheli, Valentin Silvestrov, György Ligeti și Edison Denisov, care marca zece ani cu Vladimir Jurowski la Filarmonica londoneză – eu sper într-o integrală simfonică a creației enesciene cu directorul artistic al festivalului, dar acesta e un vis personal și vechi.
O revenire așteptată așadar. Se vede de la primul acord că Jurowski e atașat de această muzică iar cuvintele lui de la premiera din 2013 nu sunt simple declarații: „Cred că Simfonia a III-a este o capodoperă a lui Enescu. El a creat o operă care deschide ușa viitorului muzicii secolului 20 și acum, în timpul nostru, eu cred că muzica sa nu și-a pierdut actualitatea”.
Intro-ul e magnific, muzicienii berlinezi sunt mai prezenți, Jurowski navighează cu siguranță prin frazele generoase ale primei părți, o lume nouă complet ca limbaj armonic și monumentalitate. Cu toate eforturile dirijorului, frazele nu se rotunjesc, rămân pătrate, întregul e colțuros, drept, cercul nu se mai închide perfect. Magia plutirii enesciene e închisă în linii drepte, clare, fără efuziune, deși dirijorul dă tot ce poate – orchestra a schimbat și concertmaestrul față de primul simfonic de la București, nu știu dacă e asta sau pur și simplu lipsa de căldură vine din trăsăturile de temperament ori, mai simplu, oboseală. Prima parte e totuși meditativă dacă nu profundă, în pregătirea scherzo-ului vijelios al părții a doua. Atmosfera se încălzește, parcă și orchestra uită să mai fie atât de germană, vârtejul dens descrie catastrofa ce va prinde conturul unui marș cu desen mahlerian, fără fi deloc grotesc. Corzile sunt fantastice, Jurowski zâmbește parcă pentru prima dată la tandrețea unei teme, alămurile își fac impecabil datoria. Finalul e o porție de lumină, apariția corului are o patină aproape liturgică în interpretare iar pe mine mă emoționează însuflețirea cu care cântă copiii din corul Radio - încă o dată, felicitări! – și apoi vocaliștii din corul filarmonicii „George Enescu”, parcă și ei așteptau să insufle aerat puțin mai multă viață întregului. Tensionata pedală finală e lungă, interminabilă, dirijorul e răstignit în scenă punctând clinchetul clopotului final, muzica lui Enescu ne trimite din nou prin infinita nostalgie într-un punct îndepărtat al spațiului. În loc de concluzie, îl citez din nou pe Pascal Bentoiu, magistrul pentru mine unic al revelării sensului muzicii marelui compozitor român: „Simfonia a III-a e o densă reflexie asupra vieții și a morții, asupra destinului, asupra raporturilor între individ și Tot”. Sala aplaudă. Vladimir Jurowski se înclină publicului. Muzica lui George Enescu a fost din nou acasă, la sala Palatului din București, impecabil interpretată de dirijorul și directorul Festivalului Enescu. Din păcate, fără a trece porțile inimii.
PS. Marți 17 septembrie, ne întâlnim pentru a doua oară ediția aceasta cu Simfonia în Do Major op.21 de George Enescu, lucru nemaivăzut până acum în istoria Festivalului, într-o interpretare a Orchestrei și Corului Maggio Musicale Fiorentino, dirijate de Fabio Luisi.
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu
Facebook Forum