Cine ajută în România femeile abuzate? Neputința statului și cât de mult contează 100 de lei

Mii de oameni din mai multe orașe ale țării au ieșit în stradă pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la modul în care instituțiile din România, dar și societatea în ansamblu, se raportează la problema violenței împotriva femeii.

Marșul „Împreună pentru siguranța femeilor” a fost coordonat de Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor (VIF), care cuprinde mai multe ONG-uri din țară, precum Centrul Filia, Asociația Anais, Fundația SensiBlu și E-Romnja.

Cei care au ieșit în stradă au cerut autorităților finanţarea serviciilor de asistenţă socială pentru victimele violenței de gen și alocarea de fonduri publice pentru programe de educare, formare și conştientizare.

Cauza este susținută și de 21 de ambasade și instituții internaționale de la București, care au semnat o declarație comună privind violența împotriva femeilor.

În pandemie, ONG-urile au organizat flash-moburi pentru a atrage atenția asupra violenței împotriva femeilor. În acest an, au fost organizate mai multe marșuri simultan, la București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Brașov și alte câteva orașe.

Cei 2.500 de participanți de la București au fost încurajați să se deplaseze între patru mese, care reprezentau, simbolic, instituțiile cu cea mai mare responsabilitate în cazurile de violență împotriva femeilor: poliția, instanța, asistența socială și Institutul de Medicină Legală.

Reprezentanții ONG-urilor critică răspunsul insuficient al autorităților în ceea ce privește violența domestică și sexuală.

Rețeaua pentru prevenirea și combaterea VIF cere schimbări majore la nivel instituțional, campanii de educare a populației cu privire la violența sexuală și de gen, cât și înlesnirea procesului de reclamare și obținere a pedepsei pentru agresori.

Activiștii spun că este nevoie de mai mult personal și mai multe fonduri în agențiile de stat care se ocupă cu această problemă, că trebuie înființat și susținut cel puțin un centru pentru victimele violenței sexuale în fiecare județ, că sistemul de monitorizare a agresorilor prin brățări electronice trebuie implementat de către MAI.

Din punct de vedere legal, gruparea de ONG-uri cere adoptarea Strategiei naționale privind egalitatea de șanse și prevenirea și combaterea violenței domestice, ridicarea vârstei de consimțământ la 16 ani precum și adoptarea legii privind pornografia ne-consensuală.

Insuficiențele statului, compensate de ONG-uri

„Violența împotriva femeilor și fetelor nu a fost o prioritate niciodată, pentru niciunul dintre guvernele României, chiar dacă sunt exemple pozitive la nivel local. Autoritățile nu fac mai nimic pentru a preveni situațiile de violență”, declară pentru Europa Liberă Andreea Rusu, directoarea executivă a Centrului Filia.

Ca dovadă, multe măsuri de prevenție și combatere a violenței domestice ajung să existe pe hârtie, dar să nu funcționeze în realitate.

„Multe dintre aceste centre sunt deschise ca să fie bifate, nu beneficiază de comunicare”, răspunde reprezentanta Filia, care menționează că alte organizații din rețeaua VIF investesc mult în campanii de conștientizare, lăsând afișe sau broșuri până și în stațiile de poliție.

„Trăim un paradox: în centrele ONG-urilor, cele private care au mai avut fonduri, întotdeauna ocuparea este 100% sau peste. La centrele din serviciile publice, foarte multe raportează fie zero beneficiari, fie cifre foarte scăzute. Rețeaua națională pentru egalitatea de șanse a deschis din fonduri norvegiene zece centre de criză pentru victimele violenței sexuale - până acum, din informațiile noastre, o parte dintre acestea au raportat zero beneficiare. Centrul din București raportează doar două beneficiare”, explică Andreea Rusu.

În unele județe nu există niciun centru de criză pentru victimele violenței domestice sau sexuale condus de stat, iar în majoritatea există doar o singură astfel de facilitate, adesea în orașul reședință de județ. Femeile din mediul rural sau de la marginea județului, chiar dacă ar dori să apeleze la ajutorul autorităților într-o astfel de situație, se confruntă astfel și cu obstacole logistice în a cere și primi ajutor.

Prețul certificatului de la Institutul de Medicină Legală (IML), pe care victima trebuie să și-l plătească singură înainte să fie decontat, poate fi prea mare pentru unele femei.

„Doar” această sumă (aproximativ 100 de lei) poate sta în calea justiției și poate pune în pericol siguranța unei victime, pentru că fără dovezile constatate la IML plângerile sunt date la o parte.

Oameni săritori, cu experiență în diverse domenii relevante, există peste tot și vor să lucreze în ajutorul victimelor violenței domestice și sexuale.

Însă cea mai mare piedică în susținerea unor proiecte specializate în domeniul nonguvernamental este lipsa de fonduri, explică avocata Rodica Enescu, care oferă consultație juridică gratuită în cadrul Rețelei profesioniștilor din domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice din județul Brașov.

„Partea financiară contează. Este foarte dificil să obții un proiect și să ai continuitate pe această temă dacă nu ai susținere financiară. Există foarte multe impedimente - proiectele se fac în asociere cu instituțiile statului, dar sunt foarte greu de susținut. Tot ceea ce e important pentru noi e să avem o susținere financiară. Dacă există aceasta, se pot face foarte multe proiecte, pentru că sunt oameni interesați și care lucrează cu foarte multă aplecare în domeniu”, precizează avocata.

Cu ocazia evenimentelor precum marșul de duminică, reprezentanții ONG-urilor au încercat să aducă în atenția publicului problema violenței împotriva femeilor și să arate cât de dificil este, de fapt, procesul de constatare și rezolvare a unui astfel de caz.

Astfel, încearcă să pună presiune pe decidenți și pe instituțiile statului, să atragă noi voluntari, și cel mai important reușesc să pună în prim-plan poveștile adevărate ale femeilor care au supraviețuit astfel de abuzuri. Odată cu înțelegerea, vine și empatia, vine și schimbarea.

Participanți la marșul din Brașov.

„Marșurile pot oferi curajul unor supraviețuitoare să vorbească, dar se întâmplă în timp. Un singur marș nu face să apeleze toate supraviețuitoarele la noi, dar în momentul în care văd constant prezența noastră în spațiul public și află din vorbă-n vorbă, așa putem ajunge la mai multe femei”, precizează directoarea Centrului Filia.

Ar fi nesustenabil ca susținerea victimelor să rămâne exclusiv pe umerii ONG-urilor și a sectorului privat, chiar dacă acestea intervin pentru a suplimenta neajunsurile aparatului de stat.

Voluntarii Centrului Filia, de pildă, spun că desfășoară multe alte activități în paralel și că marșuri precum cele de duminică nu sunt ușor de organizat.

„Munca din spatele unui astfel de protest nu e singurul lucru pe care îl facem - în paralel, am continuat restul activităților noastre, munca în comunități, întâlniri cu tinerii, cercetare”, precizează Andreea Rusu.

Procesul anevoios de reclamare și pedepsire a violenței domestice

Primul lucru pe care o persoană, fie femeie, bărbat, sau copil, este sfătuită să o facă într-un caz de violență domestică sau sexuală este să apeleze la serviciile de urgență prin numărul unic 112.

Un echipaj de poliție și, după caz, o ambulanță vor veni la fața locului și vor interveni pentru a asigura protecția victimei. Se poate întocmi un ordin de protecție provizoriu pe durată de cinci zile și victima poate fi transportată la spital.

„Trebuie analizat penal și civil cazul. Penal, dacă există o violență fizică și este dovedită printr-un certificat legal, victima se poate adresa cu o plângere prealabilă la poliție, în funcție de domiciliul său și al agresorului și unde a fost săvârșită fapta. Pe latură civilă, dacă există un pericol iminent sau deja dovedit, se realizează o ordonanță președințială dacă în familie există minori”, explică pentru Europa Liberă avocata Rodica Enescu.

Avocata specializată în cazuri de violență domestică menționează că, deși mai este nevoie de multe îmbunătățiri, din fericire schimbările legislative din ultima vreme au avut un efect pozitiv.

Mesaj de la protestul din Brașov, încurajând poliția să creadă victimele violenței.

„Acest ordin de protecție care se poate introduce la instanța competentă este, din fericire, o procedură foarte urgentă. Ordinul de protecție provizoriu poate fi stabilit de poliție, sub îndrumarea procurorului de caz și se poate menține în instanță sau se poate să fie respins. În maxim 72 de ore, dacă dosarul ajunge pe instanță trebuie să fie citate părțile și se pot lua hotărâri rapide. Ulterior, după obținerea hotărârii, aceasta se comunică și poliției, care ar trebui să aibă mai multe pârghii în sensul urmăririi agresorilor.”

Se cere, apoi, întocmirea unui certificat medico-legal, plătit din buzunarul victimei. Acesta este necesar ca probă în instanță.

Urmează întocmirea unei plângeri penale la poliție, la care se atașează certificatul ca dovadă; și această plângere este necesară ca dovadă pentru obținerea unui ordin de protecție pe termen mai lung.

După ce acești pași sunt parcurși, fiecare caz poate decurge diferit. Victimele pot alege dacă apelează sau nu la instanță, dacă se adresează unui ONG, dacă cer sau nu consiliere psihologică.

Din experiența ONG-urilor din domeniu, situația se complică atunci când victima locuiește cu agresorul, când cei doi sunt căsătoriți sau au copii.

În cazul în care se stabilește un ordin de protecție pe durată mai lungă, agresorul va putea începe să fie monitorizat prin sistemul de brățări electronice, sistem care trebuia implementat de la 1 octombrie, dar deocamdată este activ doar în București și în județele Iași, Vrancea și Mureș.

Sistemul de monitorizare nu este soluția finală, precizează avocata Rodica Enescu: „Faptul că și în România se va dezvolta proiectul cu brățările de siguranță este un lucru extraordinar, pentru că putem să obținem un ordin de protecție în care agresorul e obligat să păstreze o anumită distanță. Însă acest lucru nu-l împiedică din a fi agresor în afara casei sau a locului de muncă sau a școlii copiilor. Aici este problema, că noi obținem aceste ordine în instanță dar protecția victimei nu este asigurată 100%.”

O altă problemă semnalată de voluntari este că victimele sunt nevoite de mai multe ori să povestească prin ce au trecut, în funcție de autoritatea căreia i se adresează.

„Își spun povestea de zeci de ori, iar uneori cei ce le ascultă pot avea prejudecăți, le blamează. Instituțiile nu comunică și coordonarea este extraordinar de slabă”, spune reprezentanta Centrului Filia.

O persoană prinsă într-o relație abuzivă va fi predispusă să își ierte agresorul, să îi mai acorde o șansă, crezând că se va schimba, mai arată specialiștii. În medie, explică Andreea Rusu de la Filia, o femeie se va întoarce la agresor de 8-9 ori înainte să rupă relația.

„Bătaia e ruptă din Rai”: Atitudinile românilor continuă ciclul violenței

„Din păcate, totul pleacă de foarte devreme. În societate, încă avem zicale care normalizează violența, în școli nu vorbim despre violență și egalitate de gen, nu ajungi la aceste informații”, precizează Andreea Rusu.

Aceste atitudini ajung să afecteze chiar și persoanele care ar trebui să ajute victimele agresiunilor. Polițiștii, procurorii, chiar și asistenții sociali se fac adesea vinovați de părtinire cu agresorul în momentele în care victimele trebuie ascultate și, cel mai important, crezute.

Mesaj de la marșul din Brașov.

„Misiunea mea a fost să conving o serie de oameni că nu mint. Prezumția n-a fost niciodată de nevinovăție, sau măcar una neutră. Îmi amintesc dorința disperată de a fi crezută, șocul de a nu fi crezută și dezgustul pentru tot ce se întâmpla acolo, pentru felul în care se purtau cu mine”, scrie Cristina Olteanu pentru DOR, despre propria experiență cu poliția în urma unui viol.

Multe femei sunt descurajate de polițiști să renunțe la plângerile depuse împotriva agresorilor, nu sunt susținute în procesul îndelungat și complex de a rupe o relație abuzivă și sunt sfătuite greșit când apelează la sistemul social de stat, explică directoarea Centrului Filia.

Pentru persoanele care sunt analfabete funcțional (categorie în care se încadrează peste 50% dintre români), nu au documente de identitate sau pur și simplu nu știu prea multe despre cum funcționează instituțiile statului, drumul pe care trebuie să îl parcurgă un reclamant al violenței domestice poate fi copleșitor.

Mai mult, prejudecățile împotriva femeilor cu mai puțină educație, din medii defavorizate, ori de etnie romă funcționează ca adevărate bariere împotriva rezolvării problemelor de violență.

„Există în continuare rasism instituțional, avem justificări de la judecători și polițiști pentru violența în familiile rome, spunând că asta e cultura. Pleacă din rasism pentru că nu e scris nicăieri că dacă ești dintr-o anumită minoritate etnică, nu ți se mai aplică anumite legi”, adaugă Andreea Rusu.

Multe dintre situațiile care constituie violență domestică sunt adesea trecute cu vederea, sau cei ce ascultă o victimă o încurajează să ignore. Lovirea fizică ori violența sexuală sunt cazuri extreme - de obicei totul începe cu gelozia extremă, distanțarea victimei de sistemul de sprijin din familie și prieteni, cuvinte înjositoare sau manipulatoare, amenințări, urlete.

Victimele, cel mai adesea femei, încearcă să se convingă pe ele însele tocmai din pricina acestor atitudini generale că de fapt, nu e atât de grav. Atitudinile se schimbă greu, educație pe subiect nu este în școli, iar instituțiile încă nu și-au asumat rolul de protector al victimelor.

În cazul violenței domestice și sexuale, există foarte puțină responsabilitate politică și în ceea ce ține de prevenție, cât și în ceea ce ține de pedepsire, motiv pentru care aspecte esențiale precum brățările electronice pentru agresori încă nu sunt funcționale.

Reprezentanta Centrului Filia spune că tocmai prin evenimente precum marșul de duminică se încearcă crearea unei presiuni publice, pentru că altfel atitudinile oamenilor nu se schimbă destul de repede și nu sunt destul de puternice pentru a crea o schimbare.

„Am reușit în ultimii ani o mică schimbare a atitudinii. În barometrul de gen făcut în 2000, oamenii spuneau că nu trebuie să intervină nimeni în cazurile de violență domestică. În 2019, când am repetat această întrebare la un nou barometru, principala entitate numită a fost poliția. Mentalitățile se schimbă, dar nu din munca statului. Vedem din ce în ce mai mulți tineri care au decis să nu mai închidă ochii ci vor să se implice.”

Mii de oameni, mai ales din generațiile mai tinere, au decis să pună stop cercului violenței și cer statului să protejeze victimele și să pedepsească agresorii.

Din Eurobarometrul 449, din 2016, reiese că 55% din români consideră că violul poate fi justificat în unele situații - mai mult decât orice altă țară europeană.

Peste media europeană, românii justifică violul în cazul în care victima se află sub influența alcoolului, dacă aduce pe cineva acasă, dacă poartă haine „provocatoare”, dacă a avut mai mulți parteneri sexuali, ori dacă nu a încercat să se lupte cu agresorul. Un sfert din români consideră că violența împotriva femeilor este provocată de victime, o părere comună în Europa de Est, mai arată eurobarometrul menționat.

Din acest studiu pe tema violenței de gen reiese că doar o cincime din români au auzit de sistemele de suport pentru victime. Românii înclină mult mai mult decât alți europeni să creadă că violența domestică e mai degrabă o problemă privată, care nu trebuie discutată în public.

Linia telefonică gratuită a Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse pentru victimele violenței domestice, disponibilă nonstop, este 0800 500 333.