Era o lume în care ne recunoaștem cu ușurință atît rădăcinile, cît și diferența. Cultura pop era încă nouă, dar începuse o domnie care nu s-a încheiat încă.
Optimismul sentimental, generozitatea naivă și sinceritatea euforică ale acelor ani s-au ofilit cu timpul și par, azi, un caz colectiv de fericire superficială. Vremurile noastre și noua lor cultură atomizată, frămîntată de dileme și neiguranțe, rămîn legate de acel moment într-un fel arheologic.
Abbey Road, albumul cu care s-au încheiat existența fenomenului The Beatles și anii ’60, a rezistat, infiltrat aproape clandestin, în memoria culturală a prezentului. La aniversarea de 50 de ani, Abbey Road a revenit la suprafață și a ajuns, iar, pe prima poziție în clasamente
Tonusul s-a schimbat și rezerva abundentă de încredere a anilor ’60 a secat, dar legătura cu amintirea acelor ani și a acelui tip de a face muzică nu a dispărut. Abbey Road, albumul cu care s-au încheiat existența fenomenului The Beatles și anii ’60, a rezistat, infiltrat aproape clandestin, în memoria culturală a prezentului. La aniversarea de 50 de ani, Abbey Road a revenit la suprafață și a ajuns, iar, pe prima poziție în clasamente. Succes comercial reînoit contrazice, în acest caz, tot ce se știe despre foamea de noutate și amintirile aproape nule ale culturii contemporane. Abbey Road e, evident, mult mai mult decît un album foarte bun. Lucru rar într-o cultură care își consumă produsele instantaneu, Abbey Road e o excepție longevivă care păstrează calități și legături de nebănuit. Abbey Road e cultură concretizată într-o operă care bate modernitatea din care s-a născut. Pare greu de crezut, dar Abbey Road e muzică populară. Evident, muzică populară adusă la desăvîrșire, dar muzică populară. Cu această calitate aparent lipsită de noblețe, Abbey Road ține de un teritoriu unificator și rezistent la trecerea timpului.
Altfel spus, muzica de tip Abbey Road e muzica tuturor. Ea nu respectă limitele impuse de educație sau de lipsa ei. În acest sens, Abbey Road e un caz perfect de cultură populară sau pop, cum spunea la început un termen pe care îl folosim azi în cu totul alt sens. Ce era odinioară muzică produsă de și destinată lumii comune a devenit, după 1945, muzica generală a societății, încorporînd clasa de mijloc și semnalînd astfel democratizarea culturii. Dar termenii sociologici sînt nedrepți.
Ce era odinioară muzică produsă de și destinată lumii comune a devenit, după 1945, muzica generală a societății, încorporînd clasa de mijloc și semnalînd astfel democratizarea culturii.
Abbey Road e simplu însă nu în felul în care muzica și, în genere, artele contemporane insistă pe lipsa de stil și canon. Dimpotrivă, Abbey Road are toate calitățile greu analizabile ale muzicii de perfecțiune clasică. În acest fel, Abbey Road e un caz de cultură populară înaltă. Asta înseamnă că muzica Beatles și apogeul ei fixat în Abbey Road dau senzația perfecțiunii instantanee. La fel ca muzica clasică - și, dacă paralela nu supără – urmînd tiparul Mozart, muzica Abbey Road e cantabilă și imediat accesibilă. Impresia majoră e de perfecțiune instantanee. Muzica pare scrisă direct, repede, fără efort și fără greșeală, sub un dicteu care își domină compozitorul. Abbey Road repetă toate celelalte daruri ale clasicismului spontan: o aplecare pronunțată spre armonie și seninătate, o lipsă de complicații care proclamă esența pozitivă a lumii și emană o căldură umană uneori vecină cu banalitatea.
Acest tip de muzică aparent necomplicată curge fără ezitare și găsește, aproape neverosimil, numai soluții impecabile. Ezitările și blocajele lipsesc. Tot ce e nou pare dinainte știut și nu cere ascultătorului să își schimbe gustul, deși îi propune un tezaur. Ce pare ușor și chiar frivol nu e altfel, dar reține o profunzime ce se va dezvălui mai tîrziu. Ascultătorii în generațiile lor succesive se pot întoarce oricînd la acest tip de muzică, chiar fără să își explice de ce. Cu asta, Abbey Road plutește peste mode și timp.