TRU. Cerc închis (II)

TRU „Bătaia din aripi a fluturelui din sala de judecată a Curții Supreme britanice a ajuns pînă în ultimul colț al Europei”

Decizia Curții Supreme britanice se numește activism judiciar și ține de un curent foarte la modă și  practicat.

Asta înseamnă că tot mai mulți judecători acceptă să facă politică, adică să ia decizii acolo unde legea și principiile statului de drept nu le dau dreptul să se amestece.

În Marea Britanie, decizia Curții Supreme a transformat justiția în putere politică finală și a diminuat grav atributele Coroanei. A luat naștere, astfel, un precedent care va permite oricui să conteste decizii politice neconvenabile, transformînd, astfel, Justiția în putere executivă. Principiul separației puterilor în stat e pe punctul să se prăbușească. La fel și credibilitatea democrației. De asta s-a ocupat Parlamentul.

Dacă 11 judecători pot schimba, dintr-o lovitură, natura și viitorul democrației britanice, atunci vechiul adagiu e confirmat: decît condus de 11 judecători, mai bine guvernat de 11 persoane alese la întîmplare din cartea de telefon.

Rezultatul referendumului a fost aporape uitat, dar există și e clar. Cu toate astea, Parlamentul refuză să îl recunoască, ba chiar e pe punctul de a-l răsturna. Regula democrației spune că învinșii recunosc victoria adversarului. Dacă această regulă cade, atunci nu mai există alegeri legitime, ci doar alegeri arbitrate de justiție sau răsturnate de Parlament. Democrația își pierde înețelesul de bază și devine o agreabilă piesă negociabilă de decor, folosită, după nevoi, de politicieni declarați sau nedeclarați.

Acest model, deja activ în UE, a fost exportat în Marea Britanie, unde e pe punctul de a pune explicit bazele unui nou regim, în care suveranitatea populară e subordonată controlului extern dat de alianța clasei conducătoare cu UE. Ce n-a reușit nimeni din 1066 încoace, nici Spania lui Filip al II-lea, nici Franța lui Napoleon, nici Germania nazistă, a reușit alianța UE-establishment britanic: subjugarea democrațeiei britanice, transformată treptat într-un sistem de control administrativ, birocratic și judecătoresc – eliberat de răspunderea față de alegători. Dacă 11 judecători pot schimba, dintr-o lovitură, natura și viitorul democrației britanice, atunci vechiul adagiu e confirmat: decît condus de 11 judecători, mai bine guvernat de 11 persoane alese la întîmplare din cartea de telefon.

Pe de altă parte, în plan istoric, transformarea în curs pe pielea democrației britanice e un proces inevitabil. Puterea nelimitată a epidemiilor ideologice e, încă o dată, evidentă. Europa își stinge nervul democratic în UE. Centralismul birocratic și administrativ, ideologia managerială pe care Europa continentală le-a cultivat dintotdeauna s-au răspîndit și sînt pe punctul de a înghiți ultima zonă care dădea excepția și proba contrarie: Marea Britanie, cu tradiția ei indivdualistă, pragmatică și anti-birocratică.

Într-o discuție încă mai complicată, ar fi de spus că toată istoria postbelică a Europei începe să scoată la iveală un înțeles de adîncime vechi și ilizibil pînă de curînd. Germania, hegemonul irezistibil de astăzi, e singura țară care a cîștigat războiul pierdut în 1945 iar celelalte state europene majore sînt învingătorii care au pierdut, atunci, totul.

Coruperea instituțiilor democratice e deplină și reușește chiar să acopere sau să furnizeze un alibi corupției penale clasice a politicii est-europene.


Consecințele acestei vaste mutații nu țin doar de ideile generale ale istoriei și politicii. În plan imediat și concret, metamorfoza britanică deschide un cîmp larg practicii non-democratice. Oricine va putea invoca exemplul britanic pentru a justifica, de pildă, în România, sfidarea votului popular sau intervențiile de sus ale justiției și imperativelor publice (folosite în Marea Britanie sub genericul „în afara UE, ne așteaptă dezastrul”). Oricine va putea face trimiteri la naufragiul sau, după nevoi, la flexibilitatea celei mai vechi democrații moderne. Oricine va învăța cum pot fi legalizate intervențiile nedemocratice în numele „Europei”. Orice potlogărie avocățească abilă își va găsi justificarea. Statul de drept va trece de la domnia legii la domnia avocaților.

Oricum, după episodul britanic, toată lumea înțelege, deja, că voința omului de rînd nu mai contează cu adevărat, nici măcar în cea mai veche democrație a lumii. Cinismul, speculația și aroganța anti-popolară vor domni. Coruperea instituțiilor democratice e deplină și reușește chiar să acopere sau să furnizeze un alibi corupției penale clasice a politicii est-europene. Hoții vor fi, adică, exponatul vulgar din sala tronului. Alegătorii vor fi îndemnați implicit să adopte un scepticism profund. Cercul se închide. Bătaia din aripi a fluturelui din sala de judecată a Curții Supreme britanice a ajuns pînă în ultimul colț al Europei.