TRIANON 100 // Filosoful ardelean Gáspár Miklós Tamás, stabilit de mulți ani la Budapesta, publică în revista de literatură și critică socială Élet és Irodalom un text consistent, incitant și, cum ar spune publicitarii din industria media, „de colecție”, adică antologic: De ce să nu scriem despre Trianon. Răspunsul dat de G. M. Tamás în finalul articolului său, preluat, în română, și de Cotributors, este tăios, aproape crud:
„Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el.
Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea. Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul).
Deopotrivă de complicat este și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).
Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent. Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cad în damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională. Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.”
TENTAȚIA DIALOGULUI // În aceeași idee își începe articolul intitulat „Țară multilingvă - vis și memorie monolingvă” și publicația Új Szó din Slovacia: „Am avut timp o sută de ani să reflectăm și să ne dăm seama ce și de ce s-a întâmplat, cum au ajuns Alfréd Drasche Lázár și Ágoston Benárd la ceremonia de semnare de la Castelul Trianon. Cu toate acestea, avem de găsit multe alte răspunsuri la întrebări mai apropiate nouă, pentru ca Trianonul să își găsească, în sfârșit, locul nu doar pe hartă, în tratatele internaționale sau pe conductele de gaz, ci și în istoria și în memoria noastră națională. Pentru asta, însă, noi, cei născuți „peste hotare”, pe lângă continua înnoire a dialogului maghiar-maghiar, ar merita, cu siguranță, să căutăm răspunsuri comune la polemicile din trecut și cu urmașii celor 10,8 milioane de nemaghiari din cele 21 de milioane, cât avea populația Ungariei istorice: 2,9 milioane de români, 1,8 milioane de croați, 1,8 milioane de slovaci, un milion și jumătate de germani, 1,1 milioane de sârbi și jumătate de milion de ruteni.”
CUM SE FACE // Antologic și cu putere de model este și discursul ținut marți de Igor Matovič, premierul Slovaciei, la aniversarea celor 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. Matovič a vorbit în fața a 100 de invitați, slovaci și maghiari, membrii ai Guvernului și ai Parlamentului, în frumoasa Cetate a Bratislavei. Portalul de limbă maghiară Körkép a publicat integral discursul istoric al premierului slovac.
După ce și-a început discursul cu câteva cuvinte spuse în maghiară, Matovič le-a făcut o invitație concetățenilor săi maghiari: „Așa cum la răspântia dintre secolele XIX și XX, slovacii au contribuit la construirea Budapestei, la fel suntem și astăzi martori și auzim adeseori, pe platformele de construcții ale Bratislavei, vorbindu-se maghiara în diferite graiuri locale. Bagă material, Pista!, am auzit deunăzi pe un astfel de șantier, undeva, nu departe de aici, de Cetatea Bratislavei. De aceea, aș vrea să vă invit să băgăm și noi material, să construim Slovacia împreună. Și dacă veți simți că nu vi se acordă suficientă atenție sau sunt omise teme legate de anumite evenimente istorice ori legate de cele care vă dor, să ne așezăm, să le discutăm și să încercăm să căutăm soluții și înțelegere reciprocă. […] Stimată asistență, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, vă întind mâna să punem umărul împreună în interesul rezolvării problemelor comune.”
AMINTIRI DESPRE VIITOR // Tot despre Trianon scrie și T. Szabó Csaba, pe blogul său personal, într-o postare cu titlul: Mesajul Sfântului Ștefan despre sindromul Trianon: „Ce ar spune Ștefan azi? Nu știm. Era un om medieval, un soldat, dar era probabil și un creștin. Astfel, toleranța, iubirea celuilalt și promovarea libertății minorităților era șansa istorică a maghiarilor în epoca sa. El a dat de seamă că un regat multietnic va deveni un regat bogat. Și a avut dreptate: maghiarii sunt primii dintre toate popoarele ugrice care au un stat de 1000 de ani. Ar fi bine ca în secolul XXI, multiculturalitatea țării să se transforme într-un brand. Atât României, cât și Ungariei le lipsește nevoia unei memorii istorice diferite. Manuale diferite, discursuri politice diferite, în care multietnicitatea, multiculturalitatea țărilor sunt prezentate ca valori istorice, moșteniri excepționale și nu amenințări „naționale”.
CIFRE // Grupul de Cercetări Trianon 100 din cadrul Academiei de Ştiinţe a Ungariei a realizat luna trecută un sondaj de opinie la nivel naţional despre ce cred maghiarii din Ungaria legat de Tratatul de Pace de la Trianon, despre premisele, presupuse sau reale, respectiv consecinţele sale, precum şi despre comunităţile maghiare de peste hotare. Știrea a apărut pe site-ul Trianon100, dar întregul raport îl puteți citi aici.
FFW // MagyarNaracs: Luni a fost eliberat din închisoare Ede Kaiser, care a ispășit 18 ani de detenție în urma unei sentințe greșite date în cazul celui mai sângeros jaf bancar din istoria Ungariei. „A fost un pic mai mult decât mi-aș fi dorit...”, a declarat Kaiser la ieșirea din penitenciar. // Guvernul de la Budapesta a alocat 5 miliarde de forinți (14,5 milioane de euro) Fundației Kék Bolygó (Planeta Albastră) a președintelui republicii, János Adér, anunță portalul GreenInfo. // Potrivit arhiepiscopului romano-catolic de Alba Iulia, Gergely Kovács, citat de MTI, amânarea de anul acesta, din cauza epidemiei, a pelerinajul de la Şumuleu-Ciuc nu înseamnă neapărat ceva rău. În timpul liturghiei ţinute de Rusalii, arhiepiscopul a spus că „epidemia ne conduce înapoi la esenţă, la miezul sărbătorii”. // Index: Guvernul Ungariei solicită, printr-o scrisoare, scuze din partea cercetătorilor străini pentru că în ultima vreme au pus la îndoială starea democrației din Ungaria. // Euronews: Ca să nu își închidă porțile în timpul (post)pandemiei, Circul Național al Ungariei a găsit o soluție inedită: a improvizat un parc safari unde vizitatorii pot admira animalele instituției.
FILM // Institutul cultural maghiar din București va difuza online, de Ziua Unității Naționale (4 iunie), pe platforma Vimeo, filmul Mama mea și alți țăcăniți din familie (Anyám és más futóbolondok a családból), regizat de Ibolya Fekete, care povestește, cu un umor ce aduce aminte de Woody Allen, istoria unei familii în vâltoarea evenimentelor istorice prin care au trecut maghiarii în secolul trecut. Vizionarea filmului este gratuită, dar aveți nevoie de o parolă. Detalii, pe site-ul Institutului Balassi.