Reconfirmarea de către Parlamentul European, pe 18 iulie, a Ursulei von der Leyen pentru un al doilea mandat de cinci ani în funcția de președinte al Comisiei Europene marchează o încercare de continuitate în ramura executivă a Uniunii Europene.
Ea este un politician experimentat, al cărui mandat european a fost legat de soarta centrului politic al blocului.
Descendentă desăvârșită a generației fondatoare a proiectului european de înalți funcționari publici, von der Leyen, născută în Belgia din părinți germani, și-a construit o carieră de succes ca ministru abil și eficient în cabinetul cancelarului german Angela Merkel, înainte de a fi adusă, acum cinci ani, în eșaloanele superioare ale UE.
În două decenii de carieră, ea a deschis noi drumuri pentru femei și și-a câștigat reputația de a ajunge la un consens asupra problemelor urgente, atât pe scena politică germană, cât și pe cea europeană.
Unele dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă în prezent von der Leyen, în vârstă de 65 de ani, sunt întrebările privind unitatea diplomatică și sprijinul material pentru Ucraina în apărarea sa împotriva Rusiei, amenințările la adresa relațiilor transatlantice, diviziunile privind războiul de nouă luni al Israelului cu gruparea teroristă Hamas din Fâșia Gaza și tensiunile dintre obiectivele agricole, industriale și de mediu ale uniunii, în special după Pactul Verde European, adoptat în 2019.
Ea nu este străină de tipul de negociere politică puternic disputată care i-a asigurat al doilea mandat, în ciuda unei creșteri a dreptei la alegerile europene de luna trecută.
În 2019, von der Leyen a câștigat primul său mandat ca parte a unei înțelegeri pe ultima sută de metri pentru a compensa pierderile centriste din acel scrutin.
Cu toate acestea, înainte de confirmarea sa la 18 iulie, von der Leyen a insistat că o abordare de centru este esențială pentru ca UE să nu fie „sfâșiată din interior sau din exterior”.
I-a provocat pe legiuitorii europeni care se află în pragul divizării cu privire la realegerea sa cu un apel de a o lăsa să „conducă lupta” împotriva forțelor politice extremiste.
„Centrul democratic al Europei trebuie să reziste”, a declarat ea în fața Camerei din Strasbourg.
„Nu voi lăsa niciodată ca polarizarea extremă a societăților noastre să fie acceptată”, a spus von der Leyen.
„Nu voi accepta niciodată ca demagogii și extremiștii să distrugă modul nostru european de viață și mă aflu astăzi aici, pregătită să conduc lupta împreună cu toate forțele democratice din această cameră”.
Viața dinainte de Bruxelles
Von der Leyen a avut, fără îndoială, un avans considerabil în parcursul său european.
S-a născut în 1958, fiind unul dintre cei șapte copii ai lui Ernst Albrecht, un înalt funcționar public care a participat la crearea, în anii 1950, a pilonilor care au dus la formarea Uniunii Europene și care a avut apoi o carieră politică internă controversată în Saxonia Inferioară, regiunea sa natală.
Inițial, Ursula von der Leyen a studiat economia, dar s-a orientat spre medicină, absolvind Facultatea de Medicină din Hanovra în 1987 și lucrând ca asistent medical înainte de a se muta în Statele Unite, proaspăt căsătorită și cu o familie în creștere, la mijlocul anilor 1990.
La întoarcerea în Germania, în 1996, von der Leyen a avansat rapid în Uniunea Creștin-Democrată (CDU), partid de centru-dreapta.
A prosperat în timpul cancelariei lui Merkel, în care a început, în 2005, ca ministru al Familiei. A fost apoi ca ministru al Muncii, înainte de a deveni prima femeie ministru al Apărării din Germania, în 2013. Triumfurile sale au încurajat speculații pe scară largă că ar fi un potențial succesor al lui Merkel.
Von der Leyen tocmai preluase funcția de ministru al Apărării când Moscova a anexat Crimeea și a declanșat separatismul armat în estul Ucrainei, în 2014, aprinzând un fitil care avea să transforme continentul atunci când Rusia și-a lansat invazia la scară largă, opt ani mai târziu.
Ea a răspuns la criza din Crimeea cu unele dintre cele mai puternice și mai timpurii apeluri pentru ca Europa să își asume o mai mare responsabilitate pentru propria apărare, deși a fost nevoie de ani de zile pentru ca propriile cheltuieli de apărare ale Germaniei să ajungă la idealul propus.
Mandatul UE
În calitate de președinte al Comisiei Europene, von der Leyen a condus răspunsul dur al executivului UE la invazia rusă din Ucraina și la amenințările aferente – sancțiuni fără precedent, ajutoare de zeci de miliarde de euro pentru Ucraina și livrări de arme, în ciuda opoziției unor state membre, precum Ungaria.
Sub conducerea ei, au fost aprobate și abordări mai flexibile cu privire la chestiuni mai delicate, inclusiv imigrația, politica agricolă și bugetară și chiar prioritatea sa declarată, combaterea schimbărilor climatice.
De asemenea, ea a fost vârful de lance al acțiunilor blocului pentru a stopa efectele devastatoare ale pandemiei COVID-19, care a ucis milioane de oameni și a polarizat societățile la scurt timp după ce-și începuse von der Leyen mandatul la conducerea Comisiei Europene.
Criza vaccinurilor a generat unul dintre cele mai de durată scandaluri din mandatul lui von der Leyen, cu privire la rolul său în contractele Comisiei cu producătorii de vaccinuri și la eforturile acesteia de a ascunde documentele aferente.
În discursul susținut pentru realegerea sa (18 iulie), ea a avertizat cu privire la actuala „perioadă de profundă anxietate și incertitudine”, spunând: „Sunt convinsă că Europa, o Europă puternică, poate face față provocării”.
Von der Leyen a sugerat, de asemenea, o linie dură împotriva acțiunilor statelor membre care ar putea submina unitatea UE în fața agresiunii ruse, numind autointitulatele „misiuni de pace” ale premierului maghiar Viktor Orban în Rusia și China „o măsură de împăciuire”.
Ea a enumerat noi priorități în ceea ce privește înăsprirea frontierelor UE, o abordare bazată pe merit a extinderii UE, o „nouă strategie UE” pentru agricultură, „respectarea obiectivelor ecologice”, un nou fond de competitivitate și răspunsuri mai eficiente la fluxul de produse chinezești ieftine și a cerut să se pună capăt „acum” vărsării de sânge din Gaza.
De asemenea, a promis să înființeze o Uniune Europeană a Apărării, un subiect din ce în ce mai presant pe fondul războiului din Ucraina, a cărui mențiune a provocat un răspuns imediat din partea Kremlinului, care a acuzat o „dispoziție” europeană spre „militarizare și confruntare”.
Procesul
Von der Leyen este președinta Partidului Popular European (PPE), de centru-dreapta, care rămâne cea mai mare grupare din Parlamentul European, în ciuda câștigurilor de care s-au bucurat partidele de extremă dreapta la alegerile europene de luna trecută (9 iunie).
După numirea sa de către cei 27 de lideri naționali ai UE la sfârșitul lunii iunie, von der Leyen a avut nevoie de sprijinul unei majorități simple de cel puțin 361 din cele 720 de locuri ale legislativului european în cadrul votului secret pentru aprobarea în funcție. Ea a obținut 401 voturi.
Era de așteptat să se bazeze în mare măsură pe voturile PPE, ale Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (S&D), ale liberalilor de la Renew Europe și, eventual, ale Verzilor europeni sau ale Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR), mai eurosceptici, aduși la bord în urma unei înțelegi în ultimul ceas.
Pierderea acestor alegeri ar fi declanșat o luptă disperată pentru găsirea unui înlocuitor, cu puține semne de consens ușor între cei 27 de lideri ai statelor membre ale blocului comunitar și, eventual, o criză de autoritate la nivelul UE.
Cea mai înaltă funcție a Comisiei Europene este una dintre cele trei președinții instituționale cheie, celelalte două fiind conducerea Consiliului European și a Parlamentului European. (Președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene este o funcție în mare măsură simbolică, care presupune în principal prezidarea reuniunilor Consiliului).
Cele mai importante funcții ale președintelui Comisiei Europene constau în colaborarea cu președintele Consiliului European în vederea stabilirii priorităților strategice și generale ale UE, atribuirea portofoliilor și îndrumarea colegiului de 27 de comisari (câte unul din fiecare stat membru), precum și participarea la dezbaterile dintre guvernele membre.
Dar independența politică și misiunea executivă a Comisiei – de a propune și, mai ales, de a aplica legislația și de a pune în aplicare politicile și bugetele – fac din președinția acesteia o platformă deosebit de influentă.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
