L-am cunoscut pe Cornel Dumitrescu în toamna anului 1982, la New York, în biroul regretatului Liviu Floda (1913–1997), la Europa Liberă. El ieșea de la o întâlnire cu Vlad Georgescu, eu mă pregăteam să-l întâlnesc pe directorul acestui legendar post de radio. Era la vreo două luni după sosirea mea în Statele Unite. S-au pus atunci bazele nu numai ale colaborării mele aproape săptămânale la Europa Liberă, dar și ale unei prietenii de o mare căldură cu Cornel, cu care am stat îndelung de vorbă despre atâtea teme de interes comun. Ne-au legat din prima clipă pasiunea pentru cunoașterea istoriei comuniste, precum și revolta tot mai intensă împotriva unui sistem bazat pe minciună, ipocrizie și teamă. Ne lega, de altfel, și Brașovul natal...
De câte ori apăreau „zvonuri” răuvoitoare despre figurile importante ale exilului, Cornel era primul care știa să reacționeze cu competență și tenacitate.
Cornel era avocat de meserie, deci un om care prețuia legea și care știa că regimurile totalitare (de dreapta sau de stânga) se întemeiau pe disprețul față de lege. A colaborat la Europa Liberă încă de pe vremea lui Noël Bernard. Cu câteva ocazii mi-a făcut onoarea să mă compare, ca stil publicistic, cu ilustrul ziarist a cărui moarte a însemnat o enormă pierdere pentru exilul democratic. Cornel era un colecționar de cărți și reviste. Avea o bibliotecă fabuloasă și știa mai mult ca oricine poveștile diasporei politice românești. Îl cunoscuse pe Brutus Coste, îi plimbase la New York pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca. Era prieten cu Paul Goma—cred că tot Cornel îl acompaniase când acesta a vizitat New York-ul.
De câte ori apăreau „zvonuri” răuvoitoare despre figurile importante ale exilului, Cornel era primul care știa să reacționeze cu competență și tenacitate. Multe dintre aceste calomnii erau plantate de Securitate, iar Cornel era formidabil în capacitatea de a le demasca. S-au organizat și contra lui asemenea campanii, inclusiv după 1990, în paginile României Mari. Efectele au fost însă nule: cine l-a cunoscut pe Cornel știa și știe că era un om integru, onest, neiertător cu impostorii și cu ceea ce noi numeam cozile de topor ale regimului comunist (unii pozau în anticomuniști vehemenți). Era o combinație de tandrețe și intransigență. Nu făcea compromisuri când era vorba de principiile în care credea cu fermitate. L-am văzut enervat peste măsură atunci când trebuia să se confrunte cu acțiunile puse la cale de mașinile de dezinformare comuniste și cripto-comuniste. Mulți nu l-au iertat și neiertarea lor îi apărea lui Cornel drept suprema dovadă că nu greșea.
Împreună cu Dan Costescu (și el dispărut prematur) și, după 1989, cu Liviu Cangeopol, Cornel Dumitrescu a fost sufletul viu al acelei insule a rezistenței anticomuniste și anti-feseniste care a fost săptămânalul newyorkez Lumea Liberă Românească. L-am revăzut adeseori, la New York și la Washington, vorbeam mult la telefon, mă bucuram întotdeauna să aflu părerile lui despre diverse personalități și personaje. A denunțat instrumentele regimului comunist și și-a făcut o cauză personală din a-i apăra pe cei prigoniți de sistem. A scris cu tărie în apărarea lui Mircea Răceanu, după ce diplomatul român fusese condamnat la moarte de regimul Ceaușescu. A fost printre cei mai activi jurnaliști din exil în promovarea ideilor disidenței române. După 1990, a fost unul dintre campionii luptei pentru recunoașterea rolului jucat de generalul Pacepa în destrămarea sistemului.
Cine l-a cunoscut pe Cornel știa și știe că era un om integru, onest, neiertător cu impostorii și cu ceea ce noi numeam cozile de topor ale regimului comunist - unii pozau în anticomuniști vehemenți.
Tot el a luptat pentru publicarea lucrărilor lui Ion Mihai Pacepa în țară. Pentru Cornel, testul democrației românești ținea de curajul recunoașterii publice a meritelor celor care, în țară sau în exterior, se opuseseră dictaturii. De aceea, cunoscând diferențele dintre cazuri, Cornel a cerut ca noua democrație românească să-i trateze pe acești oameni cum se cuvine: cu prețuire și admirație.
Cornel a detestat orice formă de închidere spirituală, refuzând categoric demagogia naționalist-populistă. Cine a stat de vorbă cu Cornel știe cât de mult a ținut la mine. În aceste rânduri nu pot decât să mărturisesc, cu nesfârșită tristețe, că, mai puțin exuberant și exteriorizat decât el, am nutrit mereu sentimente fraterne pentru acest om minunat. M-a ajutat cu cărți și informații la scrierea lucrării mele, Stalinism pentru eternitate. În paginile revistei pe care a condus-o au scris Paul Goma, Ioan Petru Culianu, Dorin Tudoran, Octavian Paler, Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Mirela Roznoveanu, Cristian Ioanide, Florin Toma, Gabriel Pleșea, Carmen Dumitrescu, Liana Cojocaru și lista este fatalmente incompletă.
Ani la rând am ținut o rubrică intitulată „Accente istorico-politice”, unde apăreau contribuțiile mele la Europa Liberă, dar și articole scrise special pentru Lumea Liberă. Volumul Păcatul împotriva spiritului de Ioan Petru Culianu, publicat la Polirom, cuprinde eseurile marelui gânditor apărute la rubrica „Scoptophila” în revista condusă de Cornel și Dan Costescu. Am făcut câteva interviuri cu Cornel, între care cel la care el ținea cel mai mult era o discuție despre „Scrisoarea celor șase”. Cornel a fost un om într-adevăr bun. În inima mea, el rămâne mai viu ca oricând.
Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor și nu exprimă, neapărat, poziția Europei Libere
Facebook Forum