Recruții sunt treziți la 6 dimineața. Mărșăluiesc ordonat către „spălător”, cu savoniera într-o mână și prosopul frumos îndoit pe antebraț, ca o armată de chelneri în izmene. Apa rece e din partea casei, iar toaletele, „la exterior”, în curtea unității. Apa caldă e un lux care durează 3–4 minute pe săptămână. Mâncarea, când nu e stricată, e proastă și cu nisip (ingredient secret cu care se spală farfuriile, în lipsa apei calde).

Nostalgia comunismului - devenită mai nou, prin puterea acordată de algoritmii rețelelor sociale, o veritabilă armă politică - este, în același timp, solid legată de un alt tip de nostalgie: dorul de stagiul militar din comunism.

„Ce bine era înainte!” se transformă astfel în „Ce armată serioasă se făcea înainte!” – o narațiune care a prins cheag pe zeci de pagini create de comunități online a căror denumire începe cu „Grupul foștilor militari...”.

Armata te disciplinează și te face bărbat, pasămite. Sanchi.

Armata în comunism a însemnat traumă, suferință și un chinuitor șir de umilințe.

Târâș prin rahat de porci și marșuri cu masca de gaze pe acordurile „Treceți batalioane române Carpații”

Costin Mihăilescu avea 18 ani în anul 1987, când a intrat pe poarta unității militare din Târgu Mureș. Aici fusese repartizat.

„14 luni de armată. Atât aveam să fac pentru că nu am intrat la Facultatea de Instalații din București”, povestește el.

Exact ca la pușcărie, prima vizită a fost la frizeria unității, unde toți recruții au fost tunși la zero.

Foarte repede avea să-l cunoască pe plutonierul Minune (nu-i mai ține minte numele) care, veșnic beat, avea un stil ciudat de a coborî în mâini pe scara interioară a cazarmei, precum perfida creatură din filmul „The Thing”, foarte căutat „la video” în acea epocă.

Nu toți gradații erau capabili de așa ceva. Dar, cumva, toți superiorii reușeau performanța de a fi mereu beți.

Și de aici, începea, în fiecare zi, calvarul.

„Într-o seară, vine comandantul de companie. Era beat. Bine, în cazul lui, nu era nicio diferență majoră între a fi treaz și beat. A intrat în dormitor și, în urma inspecției, a găsit o bucățică de chibrit. A luat doi saci de var cloros și i-a aruncat prin încăpere, peste paturi, peste podea, peste tot. A dat apoi ordin să aducă unul niște găleți cu apă, pe care le-a aruncat peste var și apoi ne-a încuiat pe toți în cameră”, își amintește Costin Mihăilescu.

Aerul a devenit instant irespirabil.

Ferestrele de la dormitor nu puteau fi deschise, pentru că erau bătute în cuie, ca măsură de „precauție” pentru a-i împiedica pe soldați să fugă noaptea din unitate.

„Opt colegi au intrat direct în infirmerie, trei în spital”, își amintește Costin despre această „demonstrație de forță” din partea șefilor.

Costin a tras paiul scurt atunci când superiorii au decis că trebuie curățat grajdul unității militare, unde erau crescuți porci. „Bucureștean”, soldatul a refuzat.

Fiindcă a refuzat, superiorii l-au pus să se târască „prin rahat de porc dus-întors, pe toată lungimea grajdului”.

„Când au terminat cu mine, m-am dus la parcul auto al unității și am rugat un coleg să pună hidrantul pe mine, cu tot cu haine, să mă pot curăța”

Unitatea făcea parte din așa-numitul „Comandamentul armei chimice”, aproape de Spitalul Județean.

„Ne obligau să mergem în pas de defilare prin Piața Trandafirilor cântând «Treceți batalioane române Carpații», având măștile de gaze pe bârnău (nas – n.r.). După două-trei minute se abureau vizierele, iar noi ne împiedicam de cei din față, motiv pentru încă niște minute de fugăreală și de «aviație inamică» când ne întorceam în unitate”, își amintește Costin.

Timișoara, Decembrie 1989: Un general „înalt, foarte calm și distins” dă ordin să se tragă în demonstranți

Istoricul Alin Ciupală își amintește că a tras un pai și mai scurt când a fost recrutat pentru a servi în armata comunistă sub alarmă de război.

În septembrie 1989, Alin, în vârstă de 18 ani, a fost repartizat la un regiment de aviație militară. Locul garnizoanei: Timișoara.

„Primul șoc a fost că toți recruții din seria mea au fost tunși zero, iar în minutele următoare ni s-au repartizat niște uniforme care arătau absolut jalnic, în așa fel încât, după ce am fost echipat în uniforma de aviație, arătam ca un deținut, nu ca un tânăr care urma să-și slujească patria într-un regiment de aviație de vânătoare”, povestește Alin Ciupală.

Al doilea șoc a venit a doua zi dimineață. În loc de instrucție, militarii au fost urcați în camioane și duși la munci agricole.

„Munceam pe diverse ogoare ale județului Timiș. Am cules porumb, am cules morcovi. Cel mai greu a fost când ne-au pus să culegem sfeclă furajeră. A fost o muncă îngrozitoare. Din septembrie până la jumătatea lunii decembrie, nu am făcut altceva decât să culegem roadele câmpurilor”, povestește istoricul Ciupală.

Militarii în termen munceau zi-lumină, de dimineața până seara. Nu primeau niciun ban pentru munca lor - care, în mod evident, nu avea nicio legătură cu instrucția. Erau pălmașii regimului în colaps economic.

La lăsarea întunericului, soldații se întorceau rupți de oboseală la unitate. Nu exista televizor, iar singura sursă de informații era ziarul „Scânteia”, ziarul oficial al Partidului Comunist Român. Din acesta se citea, o dată pe zi, doar „articolul de fond, nici măcar rubrica sportivă”, după cum povestește fostul recrut.

„În dimineața zilei de 17 decembrie 1989, suntem convocați toți pe platoul unității, în urma unei alarme de război. Indicativul era cel mai înalt nivel de alarmă («Radu cel Frumos»), dar n-a crezut nimeni că e alarmă de război. Noi eram convinși că e un exercițiu. Ce război? Cu cine? Unde?”.

Pe platou, comandantul unității le-a spus recruților (care, la acel moment abia bifaseră un snop de gloanțe consumate în trei ședințe de tragere cu Kalașnikovurile din dotare) că „elemente străine au provocat tulburări” în centrul Timișoarei, unde „bande de derbedei au devastat magazine și locuințe, iar armata a primit ordin să intervină”.

Alin Ciupală a ajuns în seara zilei de 17 decembrie în fața așa-numitei Județene de Partid, adică în fața sediului județean al Partidului Comunist Român. Clădirea se afla în centrul orașului și reprezenta centrul puterii în regiune. În comunism, partidul confiscase complet statul – de aceea, Județeana de Partid era cel mai important loc din oraș.

La ora 16.00, șeful de partid și de stat, Nicolae Ceaușescu, dublat de soția lui, vicepremierul Elena Ceaușescu, au dat ordin capilor Armatei, Ministerului de Interne și Securității tragă în popor. I-au certat pe ministrul Apărării, Vasile Milea, pe ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, și pe șefii Securității fiindcă au permis intrarea manifestanților în sediul județean al PCR, fără să treacă imediat la arestări.

Au fost fermi și clari: Trageți cu muniție de război.

De față se aflau membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Conform stenogramelor, descoperite de istorici, nici unul din acești oameni nu a spus „Nu”.

La Timișoara va urma un masacru.

Miniștrii adjuncți ai Apărării, generalul Ștefan Gușă și generalul Victor Atanasie Stănculescu, erau deja la Timișoara. Se aflau la Timișoara și generalul Mihai Chițac, și mulți alți ofițeri superiori ai Armatei Române. Ei vor da ordinele la fața locului și, în multe cazuri, direct soldaților, să tragă în manifestanți.

Dar militarii în termen comasați pe străzile din centrul Timișoarei nu știau încă acest lucru. Nu știau nici măcar cine sunt ofițerii cu grade mari care le dădeau ordinele să tragă.

„Ne-am aliniat în fața unui ofițer superior, îmbrăcat în uniformă de general. Era un general înalt, slab, foarte distins, foarte calm, care ne-a dat ordin. Ne-a spus că, din momentul acela, misiunea noastră e de a bloca o stradă în capătul căreia se afla un parc”, povestește Alin Ciupală. „Deja se întunecase. Nu vedeam ce este dincolo de parc”.

Ordinul a sunat așa, își amintește soldatul de atunci, ordin dat pe fundalul unui „zgomot de mulțime dezlănțuită”:

„Generalul ne-a spus: Ordinul vostru e să blocați strada. Dacă demonstranții traversează parcul și vin către voi, îi somați. Dacă nu se opresc, aveți ordin să trageți. Ordinul a fost foarte clar și neechivoc”.

În ianuarie 1989, când TVR a difuzat înregistrarea completă a procesului și execuției soților Ceaușescu din 25 decembrie 1989, Alin Ciupală și colegii lui l-au recunoscut în băncile „instanței” pe generalul înalt și slab care le dăduse ordin să tragă în demonstranți. Se numea Victor Atanasie Stănculescu. Peste câteva săptămâni, va deveni ministru al Apărării în guvernul FSN. Un alt coordonator al represaliilor, gen. Chițac, era ministru de Interne în același cabinet Roman, încă din decembrie. Amândoi vor fi condamnați la închisoare pentru morții de la Timișoara abia în 2007-2008.

Șansa lui Alin și a celorlalți tineri din plutonul lui de a nu trage în oameni a fost că demonstranții pur și simplu nu au mai reușit să treacă de acel parc din preajma sediului PCR.

I-au oprit alți militari în termen sau militari mai experimentați, la ordinele altor ofițeri de rang înalt trimiși de urgență la Timișoara.

Potrivit medicilor și chirurgilor de la Spitalul Județean din oraș, în patru ore, în cursul serii de 17 decembrie, acolo au fost aduși în jur de 50 de morți și 250 de răniți, toți împușcați. Cifrele au fost confirmate apoi în rechizitoriile succesive întocmite de procurori în marele Dosar al Revoluției.

„Principalul sentiment a fost acela de frică. Atunci, în zilele acelea am experimentat pe viu frica. Este un sentiment cu totul și cu totul diferit. În viața de zi cu zi, din când în când, ne e frică, suntem puși în fața unor situații. Dar frica aceea (din timpul Revoluției de la Timișoara n.r.) era cu totul și cu totul aparte. Era un alt sentiment, pe care nu-l mai trăisem până atunci. Un sentiment profund și un sentiment periculos pentru că, pur și simplu te paraliza, pur și simplu, te golea. Îți dădeai seama că nu știi ce faci”, rememorează Alin Ciupală.

*

În 1989, Armata Română ajunsese într-o fundătură istorică: în ultimul an al comunismului românesc, România avea o armată deprofesionalizată, cu recruți abrutizați, flămânzi, prost echipați și prost instruiți.

O armată având la vârf ofițeri superiori capabili să accepte orice ordin menit să-l mențină la putere pe Nicolae Ceaușescu, apoi după execuția acestuia la Târgoviște, pe 25 decembrie, să accepte ordine menite să prezerve puterea pentru eșaloanele 2 și 3 ale regimului.

Bilanțul morților din Decembrie 1989 este de 1.166 de oameni uciși.

Cum a putut o țară europeană, scăpată relativ teafără din cel de-al Doilea Război Mondial, cu marile orașe și industria aproape întregi, să ajungă aici?

Se cuvine să facem o scurtă incursiune în istoria secolului 21 și să aflăm cum a involuat Armata Română în aproape jumătate de veac de comunism.

Armata „populară” din anii '50: două treimi din ofițeri – semianalfabeți, incapabili să arate Carpații și Dunărea pe hartă

Anti-reforma Armatei Române a fost concepută la Moscova și a început în lagărele de prizonieri români din Uniunea Sovietică.

Astfel, pe 15 octombrie 1943, a fost înființată divizia „Tudor Vladimirescu”.

Era alcătuită din soldați și ofițeri români luați prizonieri după bătălia de la Stalingrad (august 1942 - februarie 1943), când sovieticii trecuseră la contraofensivă.

Erau așa-zișii „voluntari” care acceptaseră să lupte de partea Armatei Roșii.

„Modelul de organizare a noii armate comuniste este socotit divizia «Tudor Vladimirescu»”, spune istoricul militar Florin Șperlea. „De altfel, data aceasta - de 15 octombrie - a fost inclusiv Ziua Armatei Române, după 1948. Adică, între 1948-1959, Armata Română a avut ca zi a sa chiar ziua creării diviziei «Tudor Vladimirescu»”.

La un an după trupele sovietice de ocupație au părăsit Republica Populară Română, adică în 1959, ziua Armatei Române se mută pe 25 octombrie, ziua în care, în toamna lui 1944, soldații români eliberaseră și ultima bucată din Transilvania de Nord, ocupată în cel de-al Doilea Război Mondial de Ungaria.
Autoritățile comuniste de la București încercau astfel să dea un aer ușor național regimului. Au uitat să precizeze însă că ofițerii Armatei Române programaseră special asaltul final în zona orașului Carei așa încât eliberarea să coincidă cu ziua de naștere a Regelui Mihai - 21 octombrie 1921. Tânărul suveran era foarte iubit printre militari. Ofițer onorific de la 16 ani, bătuse cu piciorul toată țara, iar în timpul războiului devenise aviator, grație unui instructor militar de la Târgu Mureș.
Înainte de ocupația sovietică, Armata Română nu avea o astfel de zi. Regele era capul Armatei, iar Armata și Regele erau celebrați împreună pe 10 Mai - Ziua Independenței câștigate în războiul 1877-1878, sub ordinele date pe front de Carol I de Hohenzollern.
Urmașul său, Ferdinand, și el educat militar în Prusia, a renunțat la numele german, când după mai bine de 30 de ani de la sosirea în România, a devenit regele României și a intrat în război contra Germaniei natale pentru Transilvania.

În pofida faptului că pe Frontul de Est, sovieticii - nerespectând cererea de armistițiu din 23 august 1944 - au luat în jur de 100.000 de prizonieri, puțini ofițeri români au marșat pe cartea sovietică. Pe de altă parte, Armata Română, în număr de circa 385.000 de militari, s-a conformat imediat ordinelor Regelui Mihai și a generalilor din jurul său și a început războiul contra Germaniei naziste.

Divizia „Tudor Vladimirescu”, urmată de „Horia, Cloșca și Crișan” și de alte câteva similare, au rămas excepții. Divizia „Tudor Vladimirescu” era însă etalonul în reorganizare, adică în sovietizarea armatei, dar și a țării.

Pe lângă faptul că militarii acestei divizii erau îmbrăcați și echipați exact ca niște militari sovietici, elementul de noutate și mult mai important era „aparatul politic” atașat acestei unități.

„Divizia aceasta este prima structură din armata română care are, după modelul sovietic, un aparat politic. Adică o structură compusă din propagandiști ruși, sovietici, care apoi se va generaliza la nivelul întregii armate, începând din 1948”, spune istoricul militar Șperlea.

După abdicarea forțată a Regelui Mihai și instaurarea „Republicii Populare Române”, pe 30 decembrie 1947, modelul diviziei „Tudor Vladimirescu” este „multiplicat” și „clonat” la nivelul tuturor unităților din armată, concomitent cu epurările și arestările foștilor ofițeri care comandaseră armata regală.

„Practic, din 1948, avem la nivelul întregii armate o structură care nu mai fusese până atunci pomenită: un aparat politic - Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), mai apoi Consiliul Politic Superior, cum s-a numit până în 1989. Aceasta este, de fapt, o structură a Partidului Comunist în interiorul armatei”, spune Florin Șperlea.

Din „regală”, armata devine „populară”. La începutul anilor '50 forțele militare române erau, practic, o „Armată roșie în miniatură”, sora mai mică a marii Armate Roșii care funcționa ca o veritabilă armată de ocupație.

Așa-numita „democratizare” a noii armate „populare” a început cu aducerea de noi „cadre de nădejde”. Era vorba de persoane provenind mai ales din rândul țăranilor care au fost ridicați brusc la rang de ofițeri.

„În 1955, când Emil Bodnăraș, în calitate de ministru al Forțelor Armate, raportează congresului partidului că și-a îndeplinit această obligație de schimbare a structurii sociale a armatei, 65% din corpul ofițeresc au studii elementare sau mai puțin. Patru clase sau mai puțin! 65 la sută! Asta este schimbarea pe care o aduce regimul popular în rândul Armatei”, explică istoricul Șperlea.

Concomitent, are loc o anti-reformă a învățământului militar.

Dacă înainte de ocupația sovietică și instaurarea Republicii, trebuia să ai bacalaureatul pentru a putea da examen la o școală militară, după 1948, în noile instituții militare erau acceptați și cei cu „patru clase, sau mai puțin”. În plus, programa cursurilor militare a fost redusă de la trei ani înainte de comunism, la doar un an de studii.

Pe scurt, în loc de bacalaureat + 3 ani de școală militară, în practica obișnuită erau suficiente patru clase + 1 an de școală militară.

„Cum spunea șeful structurii politice a armatei Mihai Florescu, într-un control pe care îl face în 1949-1950 în școlile militare: «Militarii nu știu unde este Dunărea și nu știu să arate Carpații pe hartă. Ăsta e nivelul lor»”.

Rezumat: În perioada anior '50, începutul anilor '60, armata era condusă, la propriu, de niște semianalfabeți. Iar doctrina armatei române era una singură: doctrina sovietică.

Frica de Moscova și obsesia Praga 1968. Cum au ajuns militarii români să servească patria pe ogoarele și șantierele patriei

Astfel, până spre sfârșitul anilor '60, armata română a funcționat ca o extensie disciplinată a armatei sovietice, fără doctrină, fără personalitate proprie. Armată-zombie.

În 1965, Nicolae Ceaușescu devine noul lider al Partidului Comunist și al țării, rebotezate, odată cu el, din Republică Populară, în Republica Socialistă România.

Trei ani mai târziu, se produce, însă, un declic: invazia Cehoslovaciei de către trupele sovietice, poloneze, maghiare și est-germane pentru zdrobirea comuniștilor reformiști care luaseră puterea acolo.

Propaganda pro-comunistă de azi nu pierde multe ocazii în a face trimitere la discursul „istoric” rostit de Ceaușescu de la balconul Comitetului Central, pe 21 august 1968, în care a condamnat implicit invazia sovietică declamând în favoarea independenței și suveranității statelor membre ale Pactului de la Varșovia, adică arondate Moscovei și majoritatea și ocupate de Armata Roșie a URSS.

Mulți istorici și cercetători cred însă că lui Ceaușescu i s-a făcut, pur și simplu, frică de faptul că și el ar putea fi la fel de ușor schimbat.

Pe 15 august 1968, îl vizitase la Praga pe Alexandr Dubcek, liderul reformist al Primăverii de la Praga. În plus, el însuși urmase liniile dezghețului de la București trasate de predecesorul Gheorghe Gheorghiu Dej.

La începutul anilor 1960, liderii comuniști de la București au constatat că, în urma deciziilor supercentralizate în economie, a colectivizării și a excluderii din societate - în temnițe, în domicilii forțate sau în munci de slabă calificare - a elitelor educate din toată țara - aveau nevoie urgent de infuzie de capital și tehnologie din Occident.

Așa că dau semnale timide de relaxare economică, dar – mai important – majoritatea deținuților politici - numărul e controversat, dar e vorba de sute de mii - este eliberată treptat prin decretele din 1963 și 1964.

La moartea primului dictator comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, în martie 1965, Nicolae Ceaușescu, șeful de cadre al partidului, preia conducerea și nu se dezice de politicile care făceau aerul din țară ceva mai respirabil.

Așa se face că în mai 1968, președintele și eroul Franței, Charles de Gaulle, vizitează Bucureștiul, spre încântarea multor români care se și vedeau reconectați la Europa Occidentală. Pe aceiași linie, se înscrie și schimbul de vederi cu Alexandr Dubcek, căzut apoi în dizgrația Moscovei și înlăturat cu tancurile în august.

Dar de la frica de a nu fi înlăturat la fel ca omologul din Cehoslovacia, Nicolae Ceaușescu se dovedește de o abilitate politică remarcabilă și demnă de o cauză mai bună.

„Văzând ce s-a întâmplat în 1968, în Cehoslovacia, Ceaușescu decide să-și securizeze și poziția în fruntea partidului. Adică, el nu mai este ales, cum se întâmpla până atunci după formula: Congresul alege Comitetul Central, Comitetul Central alege Biroul Politic, iar apoi Ceaușescu urma să fie ales ca prim-secretar sau secretar general al partidului, în interiorul Biroul Politic. El se duce și e ales direct de Congres. De ce? Pentru că un invadator - Uniunea Sovietică - ar fi trebuit, ca să-l poată schimba, să adune Congresul”, explică istoricul Șperlea.

Practic, din acel moment, Nicolae Ceaușescu pornește pe un drum de securizare și blindare a propriei poziții în conducerea PCR și, implicit, a României.

Tot spaima de sovietici, generată printre comuniștii de la vârf de invadarea Cehoslovaciei, face ca Republica Socialistă România să adopte, în sfârșit, o doctrină militară. Se întâmplă odată cu adoptarea la finele lui decembrie 1972, a legii apărării naționale.

„Și aici e foarte important”, atrage atenția Florin Șperlea. „Legea 14/1972 a apărării naționale are un preambul care, în logica propagandei comuniste, vorbește despre imperialiști, despre ticăloșii de imperialiști care ne atacă, dar acest preambul conține o ultimă propoziție esențială: «armata aceasta va fi folosită împotriva oricui». Când vorbim de «oricui», aici intra și Uniunea Sovietică”, spune Șperlea.

Prin noul concept de „luptă a întregului popor pentru apărarea patriei”, fiecare cetățean al Republicii Socialiste România devenea un „asset” militar, o rotiță în marele plan de apărare a țării în cazul unei prezumtive invazii din partea Celui-Al-Cărui-Nume-Nu-Putea-Fi-Rostit.

„Din 1972, femeile, pentru prima dată, încep să facă serviciul militar obligatoriu în universități. Această militarizare, de fapt, vorbește despre necesitatea unui război de gherilă împotriva unui eventual inamic. Întrebarea legitimă: cine este inamicul acela, care atacă aici? Era, de fapt Uniunea Sovietică, despre asta e vorba”, explică istoricul militar.

Doar că încercarea lui Ceaușescu de rezolvare a unei probleme – securizarea poziției sale în cazul unui atac al URSS - a creat o altă problemă: până în 1968, armata română fusese dotată de sovietici cu echipamente militare moderne pentru acea perioadă (industrie românească de armament nu mai exista, fusese devalizată de sovietici în prima etapă a ocupației).

Or, simpla existență a acestor tehnologii updatate presupunea în mod firesc instruirea și educarea pe măsură a celor care le dirijau. Or, odată cu educația apar întrebările, ordinele nu se mai execută nediferențiat.

„Avioane cu reacție, tancuri, radare, radiolocație – toate armele astea presupun și un corp ofițeresc ceva mai bine pregătit din punct de vedere tehnic, nu doar cu 4 clase”, spune Șperlea.

Rezultatul: într-o astfel de armată, „mulți ofițeri nu-și mai datorează pozițiile în armată partidului, ci propriei lor pregătiri, propriei lor specializări. Prin urmare, nu mai sunt atât de permeabili la ceea ce spune partidul”, explică istoricul militar.

Armata într-o dictatură e un cartof mereu fierbinte: ea este, la urma urmelor, instituția care instrumentează violența, prin armamentul uriaș de care dispune. Dar la un moment dat o poate folosi în ambele direcții.

În definitiv, căderea regimului comunist s-a petrecut între momentul în care generalul Victor Atanasie Stănculescu a dat ordin să se tragă în manifestanți în mod direct la Timișoara - 17 decembrie, dar peste opt zile, a ordonat la Târgoviște execuția soților Ceaușescu - 25 decembrie 1989. Iar alți responsabili în poziții la fel de înalte au urmat aceiași traiectorie.

Politician din instinct și cu o putere de muncă și control uluitoare, a avut în vedere tot timpul subordonarea Armatei. Mai multe grupări de înalți ofițeri de Armată și Securitate au fost dezarticulate prin detașări și diverse alte soluții practice, sub acuzația spusă sau nespusă că ar fi favorabile Moscovei, ba chiar că unii dintre acești ofițeri ar fi aparținut GRU.

Dar până la a controla prin mecanisme sofisticate corpul ofițeresc, „cel mai iubit fiu al poporului” a găsit o altă misiune pe care a încredințat-o Armatei.

Aflată sub control politic și bine controlată și de Securitate, prin intermediul direcțiilor de contrainformații militare, Armata a primit sarcina de a construi și ridica socialismul.

Armata e folosită cu mare succes la construcția Transfăgărășanului, realizată între 1970-1974.

„Ceaușescu vede cu acest prilej că armata este o structură disciplinată, eficientă. Tranfăgărășanul e realizat în patru ani: acolo a fost un efort uriaș, au murit oameni pe acest traseu. Prin urmare, Ceaușescu decide ca șantierele să fie conduse de militari”, precizează istoricul militar Florin Șperlea.

Ceaușescu folosește diviziile armatei pentru noile șantiere ale patriei: Canalul Dunăre-Marea Neagră, de pildă. Metroul București. O folosește la demolările sălbatice din Capitală și la construcția Casei Poporului. Și, nu în ultimul rând, la muncile agricole.

Avantaj major: fiind vorba de serviciu militar obligatoriu, tinerii respectivi nu erau sunt plătiți, iar regimul cheltuia cu ei extrem de puțin.

Condițiile erau asemănătoare celor din lagărele de muncă forțată.

„Eram luați dimineața cu camioanele, duși în câmp. Pe la prânz ni se aducea o mâncare care era imposibil de mâncat”, își amintește Alin Ciupală de perioada când a făcut armata în 1989, la Timișoara.

„Numai că nu aveai ce să faci, că era singura sursă de hrană. Era o mâncare de cazan, o mâncare tipică de armată, numai că, până o aduceau din unitate, în niște marmite absolut mizerabile, se răcea, nu mai era bună de nimic, dar n-aveai ce să faci, pentru că era singura sursă de energie. Alimentele de bază: varza și cartoful, preparate în diverse tipuri și diverse combinații. Cam o dată pe săptămână primeam o veritabilă delicatesă culinară: mâncare de fasole”.

Costin Mihăilescu are amintiri similare legate de calitatea hranei pentru militarii Armatei Române din ultimul decenii de comunism.

„Mâncarea era ordinară. Țin minte că era sărbătoare când ni se serveau fasole cu iahnie sau macaroane cu brânză. În rest, dacă îți dădea orez cu pește, era dezastru. Orezul avea pietricele, iar peștele nu avea nici măcar solzii luați de pe el”, își amintește Costin.

Moment de comedie absurdă: Cum au falsificat generalii Armatei Române o hartă de la Moscova

Tot de frica unei invazii sovietice care să îl înlăture de la putere, Ceaușescu dispune ca exercițiile militare ale Tratatului de la Varșovia – alianța militară aflată sub conducerea URSS, opusă NATO și din care România făcea parte – să nu se mai desfășoare pe teritoriul României.

Paranoia lui Ceaușescu avea să ducă la scene de un comic absurd, cu șefii armatei în rolurile principale.

Florin Șperlea povestește o astfel de întâmplare petrecută în 1984, între ministrul Apărării de la acea vreme, Constantin Olteanu, și generalul Vasile Milea, șeful Statului Major al armatei, în acea perioadă, ministru al Apărării și țap ispășitor în zilele masacrelor de la Timișoara și București din 1989.

„Constantin Olteanu mi-a povestit întâmplarea într-un interviu: «Milea vine de la Moscova de la un asemenea exercițiu (al Pactului de la Varșovia - n.r.) și îmi așează în fața harta exercițiului». Pe hartă, trupele sovietice traversau România. «Așa ceva e imposibil! Cum să-i arătăm tovarășului Ceaușescu așa ceva? Ne-ar fi zburat pe amândoi!» Motiv pentru care - spune Olteanu «i-am dat ordin lui Milea ca, până mâine dimineață să refacă acea hartă». Ei au refăcut efectiv harta aplicației de la Moscova, astfel încât Ceaușescu să nu vadă cum trec trupele sovietice pe teritoriul României. Vă dați seama?”, povestește istoricul militar Florin Șperlea.

Astfel de comandanți nu s-au mai gândit însă să îl păcălească pe Ceaușescu când a dat ordinul de a se trage în popor cu armament de război. Evident că practicând frecvent năzbâtii precum falsificarea unei hărți pentru aplicații militare, doar ca să nu spună „nu”, generali ai Armatei Române n-au mai reușit să refuze cea mai gravă și mai absurdă dintre cereri.

În termeni practici, folosirea armatei pe ogoare și pe șantiere a fost însoțită și de o deprofesionalizare a cadrelor, mecanism pe care Ceaușescu - el însuși fost șef al aparatului politic al armatei în anii '50 - îl cunoștea foarte bine.

Florin Șperlea, în acei ani, student la Academia militară din Sibiu, își amintește că în școlile militare erau acceptați „tineri muncitori din fabrici”, care puteau intra cu media minimă 5 (în vreme ce absolvenții de liceu militar puteau pica la aceeași academie cu medii mai mari de 7).

Ofițerul cu căciula în mână și varianta românească a peșterii lui Ali-Baba: compotul chinezesc și pachetele de săpun

Alin Ciupală a povestit care era marele stres al ofițerilor în timpul puținelor ședințe de tragere din armată (în cazul său au fost trei - două trageri de zi și una de noapte).

„Obsesia cea mai mare nu era să lovim ținta. Cea mai mare problemă era recuperarea tuburilor cartușelor. Ni se spunea: Dacă ați pierdut un tub, s-a terminat! Și cu voi, și cu noi! Comandantul tragerii stătea efectiv cu căciula lângă noi, să prindă tuburile ejectate de armă în timpul tragerii”, povestește Alin Ciupală.

Regimul comunist era în faliment și trebuia să facă economie. În timpul Marilor Epurări de la Moscova, circula legenda că victimelor li se cerea să-și aducă glonțul pentru execuție de acasă - erau cadre de partid și militare; regimul de la București s-a limitat la penurie, ignoranță și furie.

Cu o astfel de pregătire și într-o asemenea stare de abrutizare fizică și morală, oameni tineri în jur de 20 de ani au fost scoși din cazarmă și puși să tragă în populație sau, după 22 Decembrie 1989, să apere Revoluția.

„Colegii mei au reacționat în mod foarte diferit”, povestește Alin Ciupală.

„De exemplu, unii și trebuie să recunosc, nu puțini, se vedeau în salvatorii ai patriei, ai regimului. Interiorizaseră importanța rolului lor de luptători împotriva derbedeilor, împotriva celor care manifestau. Își descoperiseră, dacă vreți, latura de eroism. Eroismul ăsta prostesc i-a făcut pe unii dintre ei să tragă, pur și simplu. Nu să tragă în cineva, să tragă! Trebuiau să tragă!”.

Pe 20 decembrie 1989, când manifestanții, grație muncitorilor de pe marile platforme industriale, izbutiseră să ia sub control orașul, Alin Ciupală a intrat în clădirea devastată a fostei „Județene de Partid”.

Aici, după propriile sale mărturii, povestește cum a descoperit echivalentul românesc din 1989 al peșterii lui Ali-Baba.

„Conserve de carne, conserve de compot chinezesc, pachete de țigări sârbești, săpun. Era acolo o bogăție pe care nu o mai găseai în nicio altă parte a României. Evident, militarii în termen au furat tot ceea ce putea fi deplasat”, spune Alin Ciupală.

Asta era moștenirea comunismului, multiplicată de trauma morților de la Revoluție.

„Mulți, din păcate, îl văd pe Ceaușescu ca fiind un personaj care are această distanțare de Moscova. Dar, la adăpostul acestei distanțări de Moscova, de fapt, aici este un cult al stalinistului de serviciu, care este el, absolut oribil”, spune Florin Șperlea.

Tonul cumpănit al istoricului care e azi Alin Ciupală e brusc dublat de soldatul în termen, năucit și furios, de acum aproape 40 de ani:

„O mare mitologie ne spune că, de fapt, în comunism a fost bine, că în afară de câteva excese ale lui Ceaușescu, mai ales în anii 80, în rest, totul a fost bine, totul a fost perfect, o fericire... Nu! Cu totul și cu totul fals”.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.