George Roman vorbește, într-un interviu acordat Europei Libere, despre răspândirea fenomenului de bullying în școlile din România, dar și despre numărul mic al unităților de învățământ care aplică legislația în domeniu.
Jurist de profesie și cu experiență de aproape trei decenii în organizația dedicată îmbunătățirii vieții copiilor, George Roman a contribuit la elaborarea Normelor metodologice (aprobate prin Ordin de ministru în 2020) de aplicare a legii anti-bullying, care a introdus termenul în Legea educației în 2019.
Chiar dacă legislația prevede înființarea unor grupuri de acțiune anti-bullying la nivelul fiecărei școli, acest lucru s-a concretizat în foarte puține cazuri.
Aceasta deși experiența organizației arată că, în școlile unde grupurile formate din cadre didactice - consilier școlar - director - elevi funcționează și climatul școlar se îmbunătățește.
Cele mai multe unități școlare preferă însă să relativizeze cazurile aparent mai ușoară, chiar dacă acestea se transformă adeseori în cazuri de violență efectivă, fizică.
„Situațiile mai grave nu sunt ignorate de autorități și de conducerile școlilor. Însă bullyingul acesta repetat, cotidian, e aproape 'normalizat', considerat ceva ce 'nu poți să combați', 'se va întâmpla și în viitor'. Am primit și de la școli din București răspunsuri de genul: 'noi nu avem bullying', deși toți cei din sistem spun că astfel de cazuri există în fiecare școală”.
A ignora fenomenul înseamnă doar a-l lăsa să mocnească, încât se poate ajunge la cazuri dramatice, precum cel al elevului de clasa a VI-a de la o școală din sectorul 4 din București care, „după luni de zile de presiune din partea colegilor, bullying și cu o situație ignorată și de cadrele didactice, a ales să se se arunce pe geam”.
Din fericire, copilul și-a revenit, dar „toate actele considerate a fi ușoare, de violență între copii ajung să se transforme, dacă nu se intervine la timp, în acte de violență gravă”, atrage atenția spune George Roman. „Nu am niciun fel de dubiu!”, întărește el.
Mai mult, online-ul face mai îngrijorător bullying-ul decât în urmă cu ani sau decenii pentru că „fixează” în grupuri de WhatsApp, de exemplu, umilința îndurată de victimă, fie că poartă forma unor cuvinte de acest fel ori chiar imagini care îi caricaturizează unele trăsături.
Pe de altă parte, cazurile mediatizate recent sunt doar vârful icebergului bullying-ului și violenței în școli, mai spune reprezentantul Salvați Copiii. Cifrele centralizate de organizație, care indică o creștere de o treime a cazurilor de bullying în anul școlar 2021-2022, arată doar tendința crescătoare, dar sunt totuși mult inferioare numărului real, mai subliniază el.
Principale declarații ale lui George Roman:
- Ceea ce vedem în actele de violență filmate este ce a apucat să ajungă la noi, dar la Salvați Copiii sunt foarte multe sesizări legate de cazuri pe care nu le-a filmat nimeni.
- Bullying-ul acesta repetat, cotidian, e aproape „normalizat”, considerat de către școli drept ceva ce nu poți să combați, că „oricum se va întâmpla și în viitor”.
- Toate actele considerate a fi ușoare, de violență între copii, ajung să transforme, dacă nu se intervine la timp, în acte de violență gravă.
- Devin catalizatoare doar faptele grave, așa cum s a întâmplat în școala aceea din București, din sectorul 4, în care copilul, după luni de zile de presiune din partea colegilor, bullying și cu o situație ignorată și de cadrele didactice, a ales să se arunce pe geam.
- Multe din actele de bullying se transferă și în mediul online și continuă acolo. Bullying a existat și în trecut, dar online-ul poate prelungi umilința.
- Grupurile de acțiune anti-bullying funcționează în maxim 250 de școli, din peste 5.000 (cu personalitate juridică). Nu există școli mai imune decât altele la fenomen.
Un copil din trei comite acte de bullying
Europa Liberă: Cât de surprinzătoare sunt incidentele de agresiune recente, comise de elevi, în contextul creșterii inclusiv a fenomenului de bullying? Datele Salvați Copiii arătau o creștere cu o treime a cazurilor (la peste 10.000/an școlar). Putem vorbi de o legătură între cele două tipuri de violență sau nu?
George Roman: În primul rând, creșterea aceea nu reflectă realitatea din școală. Reprezintă un număr infim, foarte mic și față de ceea ce se întâmplă zi de zi. Și acest lucru îl putem deduce din analizele sociologice realizate de Salvați Copiii sau de alte organizații care au arătat că, de pildă, în cazul cercetării de anul trecut, din toamnă, 50% dintre copii fuseseră implicați într-o situație de bullying în școală, fie ca victime fie ca agresori.
La fel, 4 din 5 copii au fost martori în ultima săptămână și au văzut o situație de acest tip pe holurile școlii sau în clasă și 27%, cred, dintre copii recunoscuseră că ei comit acte de bullying împotriva colegilor lor, unii dintre ei neștiind inițial cum era definit acest fenomen.
Europa Liberă: Despre ce tip de comportamente predominante vorbim mai exact?
George Roman: De cele mai multe ori vorbim despre agresiuni fizice, să zicem mai puțin grave, acelea care nu necesită intervenția serviciilor sociale sau a poliției. Există și situații multiple cu umilirea în față clasei, excluderea din grup, cu tot felul de acte de șicanare, deposedarea de obiecte, sau distrugerea de obiecte sau distrugerea unor obiecte, a stiloului, a caietului.
Multe dintre faptele acestea se transferă în mediul online și continuă acolo. Dacă un copil era victima preferată a unui alt copil agresor, probabil că aflându-se amândoi în același grup, de WhatsApp să zicem, amenințările și batjocoririle vor continua și în mediul online.
Este un lucru pe care ni-l raportează copiii în mod curent și în calitate de părinte pot spune că la fiecare două săptămâni trebuie să văd cum să intervin pentru ca în grupurile fetiței mele să înceteze aceste lucruri și e destul de dificil. Părinții nici nu se implică, copiii nu au informații suficiente despre consecințele fenomenului, iar în cadrul școlii nu învățăm partea asta, de comunicare online. Totuși produce, pentru unii dintre copii, consecințe devastatoare.
Europa Liberă: Care pot fi consecințele asupra unui copil expus sistematic la acte de bullying?
George Roman: Dacă peste situația asta se suprapune și indiferența părinților, care spun că „se va descurca, va trece copilul peste problema asta repede”, sau indiferența cadrelor didactice, cu ignorarea situației în care este implicat copilul, atunci consecințele pot fi grave.
Numai părinții care își permit să plătească pot să își trimită copiii la psiholog.
Copilul devine și mai izolat și nu acceptă comunicarea, există sentimentul de nesiguranță la intrarea în școală, performanțele școlare scad; dorința de a nu avea prieteni se manifestă prin refuzul de a mai participa la activitățile din școală; și în final poate ajunge la forme de depresie care ar avea nevoie de intervenția psihologilor pentru a reechilibra emoțional copiii.
Numai că, în România, partea asta de asistență psihologică e destul de deficitară, numai părinții care își permit să plătească pot să își trimită copiii la psiholog. În cadrul școlii nu putem face consiliere psihologică, consilierul școlar având rolul doar de a prelua sesizări de acest tip și de a îndruma, de a oferi recomandări părinților sau de a apela la alte servicii.
Europa Liberă: Atribuțiile acestui consilier școlar sunt așadar limitate?
George Roman: Consilierul școlar nu poate face consiliere psihologică în școală, chiar dacă sunt psihologi care au dreptul de liberă practică în instituția școlară; rolul lor este de a prelua toate problemele și nu doar referitoare la bullying, inclusiv cele legate de dezvoltarea personală sau alegerea unei cariere în liceu și de a recomanda părinților o anumită direcție.
Dacă discutăm despre violență în școală, pot recomanda părinților accesarea unor servicii psihologice, sau intervenții la clasă, cu dirigintele, sau poate propune directorului activități de informare, pentru că el constată că într-o anumită școală există probleme care tot apar.
Rolul lui este de pivot în jurul problematicii violenței și chiar și așa impactul ar putea să fie serios, important e dacă am avea și destui consilieri școlari.
Însă rămâne și soluția importantă a creării acelui mecanism anti-bullying, un grup formal informal, flexibil, de acțiune anti-bullying, care e creat pe baza unei experiențe de câțiva ani ai Salvați Copiii în vreo 40 de unități de învățământ.
Experiența ne-a arătat că un astfel de grup, cu participarea copiilor cu aceleași drepturi în cadrul grupului ca și adulții - adică două cadre didactice, doi-trei părinți, consilierul școlar și directorul - ar putea să schimbe foarte mult dinamica în clasă, sau la nivelul școlii.
Europa Liberă: Funcționează acele grupurile anti-bullying inițiate de organizație în mai multe județe din toată țara?
George Roman: Grupurile ar trebui să funcționeze în fiecare școală cu personalitate juridică, peste 5.000 la nivel național, dar cred că nu sunt mai mult de 200-250. Suntem în fața unei nerespectări generale a unui cadru normativ obligatoriu.
Raportarea situațiilor nu este acel comportament rușinos de pâră, ci este o chestiune de responsabilitate.
Normele care există au pornit de la inițiative din partea unor profesori sau directori care au înțeles problematica bullying-ului, sau pentru că au fost implicate organizații non-guvernamentale care au încurajat respectarea legii.
E o situație ridicolă, pentru că toată lumea vorbește despre bullying și cu toate astea nu există o preocupare pentru ca măcar să avem o lege care să se transpună, să se aplice.
Normele metodologice elaborate și adoptate ca urmare a unei obligații pe care și-a asumat-o Ministerul Educației când a introdus în Legea Educației, în 2019, acel articol privind violența psihologică, bullying, anunțând obligația tuturor Consiliilor de Administrație de a-și asigura activități de prevenire.
Europa Liberă: Deci există procedurile, dar nu se aplică...
George Roman: Normele de care vorbeam reprezintă o explicitare a unei proceduri, de care ai nevoie atunci când vrei într-adevăr ca un principiu general să se regăsească în activitățile unui sistem; ele sunt obligatorii.
În plus, școlile ar trebui să analizeze și evalueze, se poate face foarte simplu și cu participarea copiilor, să fie consultați în fiecare an, ce cred ei despre climatul școlar și ce propunere avea ei de modificare.
Sunt poate locuri unde se petrec mai des acte de bullying și nu știu cadrele didactice, sau poate sunt grupuri pe care nu le cunosc, sau o infrastructură care nu este potrivită învățării simultane într-un număr mare de clase.
Fiecare școală are provocările ei specifice, însă toți copiii sunt interesați ca în școală să existe mai multă siguranță. Ăsta ar fi un prim pas, ar fi o direcție.
Cealaltă o reprezintă mediul online, de care nu trebuie să uităm. E important ca toți copiii măcar să înțeleagă că într-o relație conflictuală, victima nu este de vină și victima are dreptul la sprijin din partea tuturor celorlalți, iar raportarea situațiilor nu este acel comportament rușinos de pâră, ci este o chestiune de responsabilitate.
Sunt analize științifice care au arătat că atunci când legitimezi prin reguli stabilite la nivelul unui sistem, fie el școlar, sesizarea și raportarea situațiilor inadecvate, considerate nepotrivite, atunci dispare și această stigmă a celui care pârăște și devine o formă de exprimare loială față de sistem și de responsabilitate.
Odată ieșit din spațiul școlar, puteai reveni la ceea ce gândeai tu despre tine. În prezent, rețelele sociale multiplică și mențin situația de abuz și de umilință.
Europa Liberă: Tachinări, jigniri, diverse forme de bullying au existat adeseori între copii și în trecut, fie el mai îndepărtat. Acum există între-adevăr și componenta online... De ce e (mult) mai îngrijorător bullying-ul acum?
George Roman: E tocmai această componentă online, pentru că, cel puțin în mintea unui copil-victimă, atunci când o imagine trucată și care îi pune în evidență anumite caracteristici fizice, e transmisă într-un grup, copilul nu poate să scape de umilință, pentru că știe că imaginea e acolo și o poate vedea în orice moment.
Asta este marea diferență pe lângă ceea ce trăiam noi, eu în școală. Existau acte de bullying, evident; uneori trăiam temeri să nu intrăm în vizorul unora dintre elevi sau mai mari, uneori agresiunile mergeau și către forme grave.
Dar, cel puțin odată ieșit din spațiul școlar, puteai reveni la ceea ce gândeai tu despre tine, pe când în prezent rețelele sociale nu fac decât să multiplice și să mențină situația de abuz și de umilință, de tratament nefericit și când copilul este acasă.
Europa Liberă: Pe de altă parte, așa cum s-a întâmplat în cazurile recente de violență, online-ul permite acum și surprinderea și mediatizarea unor astfel de cazuri, care contribuie până la urmă la recunoașterea acestor lucruri și la luarea de măsuri. Reprezintă dovezi care nu pot fi negate și de autorități.
George Roman: Actele astea violente se petrec des și în toate școlile, fie ele considerate „bune” sau „rele”. Noi ce vedem este ce a apucat să ajungă la noi, dar la Salvați Copiii sunt foarte multe sesizări legate de cazuri pe care nu le-a filmat nimeni sau despre care nu vor să vorbească.
Europa Liberă: Sunt mai puține receptive autoritățile în astfel de cazuri, în care există „doar” o sesizare, fără a fi surprinsă live, pe ideea că „nu a fost chiar așa”, „se mai întâmplă”?
George Roman: Probabil situațiile astea mai grave nu sunt ignorate de autorități și de conducerile școlilor. Însă bullying-ul acesta repetat, cotidian, e aproape „normalizat”, considerat ceva ce nu poți să combați, se va întâmpla și în viitor, părinții să își rezolve situația, „nu e responsabilitatea noastră” și oricum nu produce consecințe prea grave și nu are sens să (ne) pierdem cu lucrurile astea.
Devin catalizatoare doar faptele grave, așa cum s-a întâmplat în școala aceea din București, din sectorul 4, în care copilul, după luni de zile de presiune din partea colegilor, bullying, o situație ignorată și de cadrul didactic, a ales să se arunce pe geam. Din fericire nu a fost un accident foarte grav și copilul și-a revenit repede, dar era clar că era de fapt suportul final al unei situații pe care au tolerat-o cei din școală multe luni.
Acum există un grup de acțiune acolo, situația pare să se fi echilibrat cât de cât, mai ales la nivelul claselor gimnaziale, însă nu doar crearea acestui grup este suficientă. Trebuie să permiți copiilor să organizeze activități și să îi sprijini financiar dacă e nevoie, activități de cunoaștere, de dezbatere despre problemele pe care ei le identifică în școală și cu participarea părinților.
Europa Liberă: E partajată responsabilitatea cu privire la reducerea actelor de bullying și de violență în școli, între părinți, cadre didactice, conducerea școlilor, sau există un factor cheie care poartă responsabilitatea principală?
George Roman: Ca în orice fenomen social, suntem nevoiți să vorbim de foarte mulți factori, e destul de greu să arăți cu degetul către cel mai important dintre agenții sociali care ar putea produce o schimbare sau ar putea limita producerea unui fenomen.
În egală măsură, în opinia mea, atunci când vorbim despre școală și profesorii și părinții sunt responsabili. Profesorii nu pot să nege faptul că toți copiii implicați în bullying fac parte din sistemul școlar și lucrurile astea se petrec acolo, în spațiul pe care ei ar trebui să îl controleze, pentru că acolo părinții nu pot interveni.
Dar la fel de bine, părinții au rolul de a fi atenți la sesizările despre copiii lor, indiferent de calitatea lor într-un conflict, și de a solicita, dacă e nevoie, ajutorul, informații suplimentare, de a participa mai des la întâlnirile cu consilierul școlar sau cu dirigintele.
Numai că lucrurile acestea nu se petrec, deși noi avem probleme din ambele direcții. E greu să-i aduci pe părinți și atunci când vorbești de bullying fiecare are o poziție defensivă, asta am constatat la întâlnirile cu ei, sau unii se simt vinovați și e suficient să aduci în discuție o situație în care a fost implicat copilul lor și consideră că e pe nedrept, că și el a fost provocat.
În egală măsură, cadrele didactice spun că nu au suficient timp și că nu pot observa tot ce se întâmplă. Uneori este adevărat că în pauze nici nu avem în școală un sistem de observare, nu neapărat de supraveghere cu camere.
Cred că și voluntarii ar putea să facă o treabă foarte bună dacă ar fi chemați, studenții la Pedagogie, Psihologie, să sprijine crearea unui climat școlar pozitiv și pot să fie prezenți pe holurile școlilor atunci când sunt solicitați de conducerea școlilor. Deci sunt o mulțime de formule, în opinia mea.
Europa Liberă: Este bullying-ul adeseori o „anticameră” a agresiunii fizice? Sunt situații și situații, dar și în cazul de la Bacău, înainte de agresiunea mediatizată au mai existat incidente între agresor și victime. Putem presupune că incidentul nu a venit din senin.
George Roman: Putem presupune. De fapt, suntem nevoiți să privim lucrurile din această perspectivă. Toate actele considerate a fi ușoare, de violență între copii ajung să transforme, dacă nu se intervine la timp, în acte de violență gravă. Nu am niciun fel de dubiu.
În cazurile care ne-au ajuns nouă în atenție, când s-a încercat cunoașterea istoricului acelui conflict, nu au fost puține situațiile când am constatat că dura de ceva luni de zile, fuseseră acte de violentă comise și în afara școlii, conflictele în mediul online, chiar dacă nu aveau aceeași formă, păreau să aibă aceeași intensitate.
Deci e o legătură directă. Sunt rare cazurile grave care apar din senin și care se datorează unui moment de irascibilitate și lipsă de control din partea unui elev sau faptul că cineva se simte jignit pentru o simplă replică. E destul de rar. Ceea ce noi vedem acum din filmele făcute de copii sau alte persoane din școală reprezintă doar vârful aisbergului situației generale din sistemul de învățământ din România.
Pentru că experiența altor state a arătat cât e nevoie de mult timp, de mulți ani, de implicarea copiilor ca să poți constata o scădere a fenomenului de bullying.
Europa Liberă: Sunt situații în care părinții încearcă să semnaleze școlii un caz de bullying sau de agresiune fizică, pentru a se lua măsuri încât copilul să nu mai fie expus, dar unitățile școlare tind să minimalizeze.
George Roman: Noi am primit, atunci când vorbeam cu reprezentanții școlilor din București, răspunsuri de la directori de genul: „Noi nu avem bullying, nu există bullying în școală, or mai fi cazuri, dar nu avem nevoie de grupuri de acțiune. Nu e problema voastră”.
E evident și știm asta, toți cei din sistem știu că bullying-ul are loc în fiecare școală, indiferent de tipul de comportament, de infrastructură sau de „scara” la care fenomenul are loc.
Europa Liberă: Anul trecut Ministerul Educjației a lansat și o campanie de combatere a bullying-ului și a violenței. Au un impact pozitiv real astfel de acțiuni?
George Roman: Campaniile sunt bune, dar ele trebuie corelate cu intervenții în școală. Mi-ar fi plăcut ca acea campanie să vorbească și despre metodologia anti-bullying, care există și să fie urmată de o strategie, un plan. „Hai să vedem, câte sunt? De ce doar în 300 de școli există grupuri de acțiune? De ce? Semnalăm situația. Care sunt resursele umane, cum îi putem determina, ce rol are Inspectoratul școlar în a obliga școlile să respecte legea?” E un oximorom de-a dreptul.
Noi avem foarte puține reglementări bazate pe dovezi. În normele de aplicare a legii găsiți schița de intervenție, unde ai o direcție atunci când vorbește despre bullying, fapte mai puțin grave, de violență și când ai acte de violență exact cine este anunțat, care sunt pașii, cine e responsabil.
Nu ar trebui să fie complicat pentru cineva să aplice normele, măcar schema aceea să o pună undeva în școală sau să o trimită tuturor cadrelor didactice, să știe cum să intervină dacă un elev sau un părinte sesizează astfel de neplăceri.
Europa Liberă: Sunt mai expuse unele școli decât altele, în funcție de profilul elevilor, interesul pentru școală, mediul social din care provin majoritatea, calitatea școlii în sine?
George Roman: Cred că putem vorbi de forme diferite, dar nu am identificat la nivelul unei școli niște caracteristici academice sau organizatorice care o fac mai imună la fenomenul de bullying. Pentru că e această interacțiune între copil și sistem, părinte și cadru didactic, care nu cred că permite împărțirea școlilor în categorii de risc privind bullying-ul.
Nici la violența gravă, poate unii vor presupune că în Liceul Sava nu vom avea astfel de acte, dar nimeni nu poate să garanteze acest lucru, că nu s-au întâmplat sau nu se vor întâmpla.
Am citit mai multe cercetări, atunci când noi am scris normele metodologice, m-am ocupat personal de partea aceasta a grupurilor de acțiune și m-am luat în modele din Finlanda - acolo ei nu detectau diferențe foarte mari.
Poate doar numărul mai mare de elevi, școlile mai aglomerate creează terenul propice pentru acte de bullying, pe care nu le mai pot controla, din cauza numărului mare.
