Fotografiile lui Arben Hoti

În timpul primei noastre încercări de a ajunge cu mașina până la Borje, un sat izolat din nord-estul Albaniei, de la granița cu Kosovo, am fost întorși din drum de către grăniceri. O zi mai târziu, am revenit cu un permis de călătorie și ni s-a permis intrarea.

După ce ne-am întâlnit cu o familie din sat, am încercat să aflăm și să povestim cum reușesc să treacă iarna cei 900 de locuitori în vârstă din Borje, izolați de serviciile de bază din Albania, din cauza drumurilor imposibil de parcurs. Proviziile și îngrijirea medicală le sunt disponibile numai dincolo de graniță, la Dragaș, în Kosovo.

Am văzut-o acolo pe Shate Palinci, o săteancă, care a fost nevoită să își ducă fiul în vârstă de 12 ani la un control medical în Kosovo: a plecat în zori și s-a întors câteva ore mai târziu, aducând și mâncare pentru familie. În fotografia de mai sus, o vedeți pe Shate Palinci, călare pe măgar, lângă un fir de apă unde se poate adăpa animalul. Pentru mine, această fotografie înfățisează lupta de zi cu zi și puterea celor care își duc traiul aici.

Fotografiile lui Serhiy Nuzhnenko

Am petrecut ziua la pozițiile Brigăzii 25 Aeropurtate Separate, apoi, la lăsarea serii, am plecat cu trupele care făceau rotații pe front. Mai mulți soldați erau cu ochii pe cer, gata să doboare orice dronă rusească FPV.

Dronele au schimbat radical cursul acestui război. Înainte, puteai ajunge în pozitiile din linia întâi a frontului cât de cât simplu – acum a devenit extrem de periculos. Dronele de recunoaștere îți pot detecta mișcăsrile chiar de la 10-15 kilometri de liniile frontului și, pe măsură ce te apropii, quadcopetere controlate prin cabluri de fibră optică pot zbura nestingehrite, fără a fi afectate de dispozitivele de bruiaj.

Trei dintre noi eram înghesuiți în partea din spate a camionului, făcându-ne pe cât de mici cu putință, astefel încât să nu stăm în calea soldaților. Am încercat să nu mă gândesc la pozițiile rusești, de la doar un kilometru distanță, sau dacă operatorii lor de drone ne urmăreau.

Treaba mea era să fac poze, dar întunericul, praful și gropile din șosea îmi făceau jobul imposibil.

Mașina aproape că zbura, cu 120 de kilometri la oră, pe lângă câmpuri cu floarea soarelui care nu avea să fie recoltată vreodată.

Fotografiile lui Mzia Saganelidze

După ce premierul georgian Irakli Kobakhidze a anunțat că executivul său va suspenda până în 2028 discuțiile de aderare a țării la Uniunea Europeană,străzile din fața parlamentului s-au umplut cu protestatari.

Pe 28 noiembrie, în prima noapte a protestelor, guvernul a dispersat violent manifestanții – măsura a reușit doar să-i înfurie și mai tare pe protestatari. A doua zi, mulțimea a crescut.

Chiar după o săptămână de violențe din partea forțelor de securitate, a fost o noapte care a ieșit în evidență prin faptul că un polițist din forțele speciale a folosit un difuzor pentru a insulta și intimida demonstranții. A amenințat mamele oamenilor, a spus lucruri nepublicabile, promițând chiar că va veni la casele lor.

Asta e ceva ce, pentru mine, era de neconceput: faptul că există un grup de oameni în această țară care se simt absolut nepedepsiți.

Am făcut această fotografie la intrarea din spate a parlamentului, unde erau staționate forțele speciale. Mulțimea, în majoritate tânără, arunca cu diverse obiecte și cu fumigene colorate, cerând răspunsuri și insultând poliția pentru violențele din noaptea precedentă.

Fotografiile lui Viyaleta Sauchyts

În acea seară, Biserica Evanghelică Reformată din Vilnius era plină cu belaruși exilați care mărsăluiseră mai devreme prin capitala Lituaniei. Fotografia de mai sus a fost făcută în momentul în care corul cânta celebrul imn belarus Mahutny Boza (Dumnezeu Atotputernic). Cântecul a devenit, în timpul protestelor anti guvernamentale din Belarus, din 2020, un simbol.

În timp ce corul cânta, am văzut oameni impresionați până la lacrimi. O femeie s-a întors spre mine și mi-a zis „mi s-a făcut pielea de găină. Muzica asta îmi provoacă amintiri și speranță”.

Înainte de exilul forțat, Corul Liber cânta în sprijinul protestatarilor anti-guvernamentali, care se opuneau suprimării violente a dizidenților din Belarus, după alegerile prezidențiale contestate din 2020. Mulți dintre membrii corului au fost reținuți, de câteva ori. Acum, cântă în capitale europene, și spun lumii despre situația dificilă a belorușilor care trăiesc sub regimul lui Lukașenka.

Fotografii de Amos Chapple

Lipovenii din România sunt descendenți ai etnicilor ruși care au fugit din fostul imperiu ca să scape de persecuția religioasă din secolul al XVII-lea. În weekendul de Paște, bisericile lipovenești își deschid clopotnițele - oricine vrea poate veni aici să tragă clopotele.

Pe stradă, sunetul clopotelor sporește farmecul Paștelui, iar lipovenii îmbrăcați în haine tradiționale se salută unul pe celălat: „Hristos a înviat”/ „Adevărat a înviat”. În interiorul clopotnițelor, însă, sunetul e dureros de puternic. Când am urcat în această clopotniță, am văzut această scenă, în care bărbații și băieții se legau pe rând de bateria de clopote pentru a încerca o melodie.

Era asurzitor, dar, incredibil, chiar în afara cadrului acestei fotografii erau câțiva săteni. Stăteau acolo, în mijlocul vacarmului, și priveau clopotarii care încercau să cânte melodii. La scurt timp după ce am plecat din biserică, mi-am pierdut auzul la urechea stângă. Surzenia a trecut după câteva săptămâni, dar până în ziua de azi, dacă îmi bag capul sub apă, aceeași ureche se înfundă instantaneu cu apă și îmi pierd din nou auzul.

Fotografiile lui Veselin Borishev

Pe 7 noiembrie se sărbătorește o bătălie importantă din Războiul Sârbo-Bulgar, din secolul al XIX-lea. Naționaliștilor li s-a păruit insultătoare ideea de a avea premiera piesei „Arms and the Man”, scrisă de Bernard Shaw, al cărei subiect e bazat pe acest conflict, chiar în acea seară. Unii au crezut că piesa batjocorește soldații bulgari.

Câțiva preoți ai Bisericii Ortodoxe Bulgare au început să protesteze în fața teatrului, rugându-se pentru sufletele soldaților căzuți. Mai erau acolo și copii îmbrăcați în costume naționale. Nu s-a format niciun cordon de poliție – forțele de ordine erau adunate în grupuri mici, în zonă, și fumau.

Mulțimea a început să crească, iar la un moment dat, cel mai în vârstă protestatar, Iolo Denev, un naționalist de 84 de ani, candidat politic care e prezent la toate manifestațiile din oraș, a ridicat pumnul și a strigat: „Încărcați!”. În acel moment, mulțimea a fugit spre teatru - și chiar spre locul unde eram atunci.

Oamenii au început să urle „Rușine! Malkovich, du-te acasă!”. În sfârșit, a intervenit și poliția, care a încercat să îi oprească, însă prea târziu. Directorul teatrului a ieșit din clădire și a încercat să vorbească cu manifestanții, însă a fost atacat. A fost împins, lovit, scuipat și tras de cămașă și cravată. Poliția a reușit cumva să-l bage la loc în foaierul teatrului.

Publicul nu a mai intrat în sală, iar piesa s-a jucat, în acea seară, doar în fața unui grup de jurnaliști.

Fotografii de Petr Trotsenko

Astă vară am ajuns în minunatul oraș Khujand. Mă ocupam de un proiect foto pe râul Syr Darya. În ziua în care am ajuns, colegul meu tadjic, Farzon Masharipov, m-a dus să-mi arate atracția principală a orașului: Piața Panjshanbe.

Piețele din Asia Centrală sunt fericire pură pentru ochiul unui fotograf. Sunt luminoase, gălăgioase și interesante, iar oamenii nu se supără dacă îi pozezi. E bine, totuși, să fii însoțit de un localnic, astfel încât lumea să știe că ești fotograf, și nu spion.

Am folosit o cameră foto mică, greu de observat. Am făcut în acea zi o grămadă de poze, dar cea mai interesantă - ca de obicei - a fost un accident fericit.

Am dat peste o măcelărie din piață, iluminată de un bec roșu, aproape infernal de roșu, care mi-a atras atenția. Instalația puternică ilumina și carnea, făcând-o și mai atractivă pentru clienți. În fața galantarului era o femeie – am așteptat până a plecat, ca să-i pot face o poză vânzătorului. Am avut doar câteva secunde să stabilesc cadrul și, imediat ce a plecat femeia, am tras câteva poze. Măcelarul m-a observat chiar înainte să apuc să-l pozez și, o secundă mai târziu, s-a ascuns după carne. Am avut vreme să fac doar această fotografie de mai sus.

Fotografii de Maryan Kushnir

Această unitate era în pădure, la câteva sute de metri de pozițiile rusești, iar armata invadatoare încerca să spargă liniile ucrainene de apărare. Adăpostul era doar o groapă în pământ, de vreun metru adâncime. Acoperișul era asigurat de trunchiuri de copaci și o prelată.

Înăuntru erau șase soldați - numeau ascunzătoarea „vizuină de iepure” și în ea era loc pentru somn. Unii dintre luptători încercau să facă adăpostul mai locuibil, alții încercau doar să „fure” câteva minute de odihnă. La fiecare 15 minute, armata rusă bombarda cu artilerie grea. În unele momente puteai chiar să vezi stresul pe care îl provoca soldaților. Temperatura era sub zero grade în acea noapte, iar o lumânare de tranșee era singura sursă de căldură din adăpost. Orice altceva putea expune poziția camerelor de luat vederi cu detectare de căldură.

Pe timp de zi, era aproape imposibil să te aventurezi în pădurea bombardată continuu. O numeau Pădurea Verdun - o referință la bătălia din Franța, din Primul Război Mondial. Toate trunchiurile copacilor erau transformate în butuci de fragmentele înroșite ale proiectilelor de artilerie.

Aproape un an mai târziu, armata rusă avea să străpungă liniile defensive ale Ucrainei în regiunea Harkov și să cucerească această poziție.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.