Cine l-a creat pe Putin și de ce se „dezumflă”

E limpede că a fost o alegere făcută de apropiați din anturajul lui Boris Nikolaevici. Ideea de a miza, într-o situație dificilă, pe un personaj din eșalonul doi, un director tăcut și necunoscut al FSB-ului, i-a trecut prin cap unuia dintre reprezentanții așa-numitei „familii”: poate lui Aleksandr Voloșin sau Valentin Iumașev, poate Tatianei Diacenko, poate chiar lui Boris Berezovski. Dar nu asta e important. Mult mai important este răspunsul la întrebarea: de ce a fost ales anume acest tip de om și ce argumente în favoarea acestui scenariu i-au fost aduse șefului statului care, cu numai câțiva ani mai devreme de evenimentele descrise, îl vedea drept succesor al său pe Boris Nemțov, o persoană diametral opusă din toate punctele de vedere?

Grupul camarazilor lui Elțîn și-a trasat atunci două sarcini primordiale, care au determinat alegerea făcută. Dacă vom arunca o privire asupra peisajului politic din Rusia anului 1999, atunci nu vom găsi niciun expert sau comentator de notorietate care să nu fi fost convins în acel moment că o schimbare a elitelor politice în Rusia era inevitabilă. Grupul „Lujkov-Primakov” își dorea să preia puterea, iar sarcina principală a „familiei” era să împiedice acest scenariu. Pentru că știm ce fel de set de instrumente a fost utilizat pentru realizarea acestei sarcini, alegerea unei persoane din cadrul serviciilor speciale pentru funcția principală în stat pare să fie una destul de logică, poate chiar lipsită de o alternativă.

Creatorii și creatura lor

Evenimentele petrecute în decursul a doar câteva luni au schimbat radical echilibrul forțelor politice:

• la 7 august, un grup de câteva sute de luptători ceceni și mercenari arabi, condus de Basaev și al-Khattab, invadează una dintre regiunile muntoase ale Daghestanului;
• două zile mai târziu, Boris Elțîn îl numește pe Vladimir Putin, în vârstă de 47 de ani, în funcția de premier al Rusiei și îl proclamă imediat succesor al său;
• în perioada 7-16 septembrie au loc o serie de atacuri teroriste oribile, fiind aruncate în aer mai multe blocuri de locuințe în orașele Buinaksk, Moscova și Volgodonsk, în urma cărora mor sute de civili;
• la 30 septembrie, subunități de tancuri ale Armatei ruse intră în Cecenia dinspre regiunea Stavropol și Daghestan. De la numirea lui Putin drept succesor de către Elțîn și până la izbucnirea celui de-al doilea război în Cecenia nu trec decât trei săptămâni.

În același timp, este pus în practică proiectul de înființare a unui partid capabil să preia inițiativa de la opoziția intrasistemică. Din blocul electoral Patria-Întreaga Rusie [Otecestvo-Vsea Rusi] făceau parte nu numai Lujkov și Primakov, dar și alți influenți lideri regionali, precum Mintimer Șaimiev, președintele republicii ruse Tatarstan, sau Vladimir Iakovlev, primarul orașului Sankt-Petersburg.

În imagine, liderii grupului rival: premierul Federației Ruse, Evgheni Primakov (septembrie 1998 - mai 1999), și primarul Moscovei, Iuri Lujkov (1992 - 2010)

Proiectul privind crearea unei alternative opoziției a fost realizat cu viteza fulgerului și uimitor de eficient. Dacă în vara anului 1999 nimeni nu auzise despre Unitate [Edinstvo – rus.], atunci la alegerile parlamentare din 19 decembrie, partidul condus de Serghei Șoigu, ministrul pentru Situații de Urgență, și sprijinit de Vladimir Putin, se clasează pe locul doi, după Partidul Comunist. Astfel, opoziția lui Lujkov este anihilată, iar, în mai puțin de un an, se dizolvă în structura politică pro-guvernamentală. Victoria partidului Edinstvo a fost predeterminată de o situație de criză creată artificial în țară. Pe fundalul războiului din Caucaz și urmare a atacurilor teroriste fără precedent asupra orașelor rusești, alegătorii și-au legat speranțele de stabilitate de un nou lider puternic și au votat pentru Putin la parlamentarele din 1999.

Desigur, nu putem afirma cu certitudine absolută că invadarea Daghestanului, aruncarea în aer a blocurilor de apartamente și cel de-al doilea război în Cecenia sunt verigi ale unui singur lanț care au dus la ascensiunea rapidă a noului lider rus. Astăzi însă, când am aflat cu toții atât de multe lucruri despre evenimentele uimitoare petrecute în acele luni, un astfel de scenariu pare cel mai probabil. După ce canalul NTV începe să investigheze exploziile produse în clădirile rezidențiale și să critice dur politica autorităților ruse în Caucaz, soarta postului de televiziune a fost decisă.

Prin urmare, Vladimir Putin nu a înșelat așteptările celor care l-au pus în fruntea țării. Alegerea succesorului a fost condiționată: Putin trebuia să garanteze pentru totdeauna inviolabilitatea „familiei”. Ceea ce a și făcut. Peste câțiva ani, la Londra, când l-am întrebat pe Berezovski dacă Putin și-a asumat și alte condiționalități, el a răspuns negativ. „Subiectul loialității” nu a fost deloc abordat. Niciunul dintre cei care l-au propus pe Putin și au făcut lobby pentru candidatura sa în fața lui Elțîn nu a avut vreo umbră de îndoială că va fi capabil să dețină controlul asupra lui. Voloșin, de exemplu, credea că el va fi înlocuit peste un an sau doi”.

O astfel de naivitate a celor care au prescris destinul Rusiei pentru mulți ani înainte se explică prin faptul că persoanele respective nu aveau cunoștințe elementare în domeniul politicii reale și nici competențele corespunzătoare. Așa că, Vladimir Putin, înțelegând că toate pârghiile de control se află acum în mâinile sale, distruge rapid întreaga structură și dă de înțeles că nu are nevoie de protecție din partea nimănui. O asemenea turnură a evenimentelor a fost o surpriză extrem de neplăcută pentru clanul „familiei”. Omul, pentru a cărui promovare în calitate de politician nr.1 au fost utilizate cele mai monstruoase tehnologii electorale posibile, anume războiul, a învățat o lecție importantă: nu există restricții morale în calea rezolvării unei probleme!

Divide, supune și domină

Concentrarea pârghiilor puterii, distrugerea centrelor de putere concurente și împiedicarea apariției de noi centre alternativă reprezentau obiectivul lui Vladimir Putin în politica sa internă. Primii pași făcuți spre „modernizarea autoritară” au constat în crearea districtelor federale și reformarea Consiliului Federației [camera superioară a Parlamentului rus]. Ambele reforme, realizate deja în 2000, urmăreau, în primul rând, o slăbire accentuată a „partidului guvernatorilor”. A fost creată o entitate de supraveghere a liderilor regiunilor, guvernatorii înșiși fiind excluși din camera superioară a legislativului și înlocuiți cu persoane de rangul doi. Așa a început construcția „verticalei puterii” lui Putin. În 2004, după tragedia de la Beslan, sub pretextul unei inventate „combateri a amenințării teroriste”, au fost anulate alegerile directe ale liderilor regionali, iar șeful statului începe să numească personal guvernatorii. Din acel moment, factorul de influență regională asupra politicii centrului federal încetează să mai existe.

Un alt nucleu al puterii atacat de administrația lui Putin a fost așa-numitul „club al oligarhilor”. Primul a părăsit țara Boris Berezovski, după ce a criticat aspru reformarea Consiliului Federației și politica de slăbire a instituției guvernatorilor. Apoi a emigrat Vladimir Gusinski, al cărui trust media (NTV) a fost distrus la ordinul direct al autorităților. Ulterior a venit rândul companiei Yukos. Distrugerea celui mai mare producător privat de petrol din Rusia se produce ca urmare a pretențiilor din partea directorului companiei, Mihail Hodorkovski, de a formula o agendă care depășea funcțiile sale formale, chiar dacă era un magnat influent.

Imediat ce Hodorkovski vorbește despre necesitatea unei lupte împotriva corupției sistemice și, în mod special, a cauzelor care favorizează acest flagel, Putin simte de îndată o amenințare la adresa guvernării sale personale. Și nu este vorba în acest caz despre problema abordată de Hodorkovski, ci de însăși tentativa lui de a stabili prioritățile politicii interne. Trebuie de spus că Putin a estimat cu exactitate consecințele atacului asupra companiei Yukos: nu a urmat nicio rezistență consolidată din partea colegilor oligarhi ai lui Hodorkovski. Îngroziți, cu toții s-au retras și au hotărât că singurul comportament rațional în aceste condiții este să tacă și să plătească cât li se va cere. Treptat, Putin își creează propriul grup de lideri din rândul antreprenorilor, oameni de încredere din cercul său restrâns. Așa apar pe lista Forbes nume noi, precum Kovalciuk și Rotenberg.

Mihail Hodorkovski, în imagine, la un tribunal din Moscova, în aprilie 2010

Un alt centru important al opoziției politice de pe vremea lui Elțîn - Duma de Stat [camera inferioară a Parlamentului rus] – a capitulat practic fără luptă. Pe de o parte, faptul s-a datorat apariției unui nou partid politic pro-guvernamental puternic - Rusia Unită [Edinaia Rossia], pe de altă parte - incapacitatății totale a Partidului Comunist de a opune cu adevărat rezistență. Formațiunea, care până mai ieri era gata să declanșeze procedura de suspendare a lui Boris Elțîn, a văzut în persoana lui Vladimir Putin un altfel de adversar, în fața căruia a cedat repede. Ghenadi Ziuganov s-a împăcat cu rolul de politician secundar, ajustându-și acțiunile partidului său în conformitate cu ordinele directe venite din partea administrației prezidențiale. Adevărul e că el și-a negociat dreptul de a critica aspru din când în când „politica economică pro-occidentală a guvernului”, în rest a dat dovadă de loialitate față de regim. La drept vorbind, tendința imperialismului, manifestată ulterior, și creșterea rolului statului în economie făceau deja parte din programul Partidului Comunist.

Din acest moment, sistemul politic al Rusiei capătă un caracter imitativ. Practic toate instituțiile politice și sociale de importanță își pierd din subiectivitate și, chiar dacă își păstrează însemnele tradiționale, devin unelte ale puterii executive. Nu mai există nicio ramură independentă a puterii în Rusia, inclusiv cea judiciară, iar Constituția își pierde din valoare, deoarece se transformă într-un document care nu mai reflectă structura relațiilor sociale și politice instaurate. Regimul Putin nu mai are de ce să modifice Constituția – o ignoră pur și simplu.

Reguli noi de joc

Instituirea unui control absolut asupra alegerilor de orice nivel reprezintă un element important al dominanței politicului. Administrarea strictă a procedurilor electorale, care se află în contradicție directă cu principiile democratice declarate, este explicată de autoritățile ideologice ca fiind ceva specific național. Cum s-ar zice, avem, desigur, democrație, dar cu specific local - „suverană”.

Întrucât nu declanșezi un nou război odată la patru ani pentru a-ți asigura victoria electorală, folosind monstruoase tehnologii riscante și costisitoare, ca la începutul anilor 2000, regimul preia controlul asupra întregului proces electoral, considerând că este cea mai sigură garanție pentru conservarea situației politice și prevenirea unor crize. Abia atunci termenul de „stabilitate”, aplicat în cazul realităților rusești, căpătă sensul unei lipse totale de perspectivă pentru schimbarea puterii.

De-a lungul acestor două decenii, ideea formulată cândva de Vladislav Surkov, unul dintre ideologii și arhitecții sistemului politic din Rusia, că „trebuie să ajungem în situația în care, în ziua alegerilor, să nu mai fim nevoiți să furăm niciun vot”, nu a fost realizată niciodată. În caz de necesitate, autoritățile recurg și azi la fraude electorale masive.

Succesul luptei împotriva separatismului în Cecenia și, în sens mai larg, în Caucaz a reprezentat un factor important pentru stabilizarea politică a regimului lui Vladimir Putin. Un rol-cheie l-a jucat Ramzan Kadîrov, un aliat al Kremlinului, care nu a dezamăgit niciodată așteptările lui Putin. Cu toate acestea, liderul cecen s-a dovedit a fi o persoană mai complicată decât părea să fie la început: el nu-și vinde pe bani puțini loialitatea necondiționată față de Moscova și capacitatea de a ține din scurt Caucazul de Nord. Și aici nu este vorba numai despre un control total asupra fluxurilor de bani care vin dinspre centru sau despre dreptul de a duce o politică independentă în Cecenia, fără să asculte ce-i va spune Moscova (actualul regim în Cecenia nu poate fi catalogat altfel decât despotism, în forma sa clasică). De ceva timp, Kadîrov nu-și ascunde pretențiile de a formula agenda națională și își permite să facă declarații pe marginea unor subiecte ce depășesc competențele sale formale. […]

Afiș electoral din Groznîi, cu Ahmat Kadîrov, Vladimir Putin și Ramzan Kadîrov pentru prezidențialele din 2018

Forțele de securitate cecene nu au vreo restricție de acțiune pe teritoriul întregii țări, iar una dintre unități își are sediul chiar în centrul Moscovei. Kadîrov se consideră principala barieră împotriva unei „amenințări portocalii” și este gata oricând să-și demonstreze angajamentul față de „idealurile unei Rusii mari” nu numai prin vorbe, dar și prin fapte. Mulți sunt convinși că rolul liderului cecen în asasinarea lui Boris Nemțov, petrecută în februarie 2015, nu este deloc unul secundar. Prezența factorului Kadîrov în relațiile dintre autorități și opoziție descrie elocvent însuși caracterul acestor relații.

Cu excepția unei perioade scurte de timp, sfârșitul anului 2011 - începutul anului 2012, opoziția rusă nu a creat mari probleme regimului Putin. Sistemul de putere creat în Rusia, controlul total asupra sistemului politic și asupra principalelor mass-media influente au permis Kremlinului să țină opoziția la periferia vieții politice rusești, fără să recurgă la represalii grave și masive. Chiar și asasinarea lui Boris Nemțov are legătură, probabil, cu poziția sa vehementă față „liderul național”, și nu cu perspectiva unui succes politic real pentru adversarii lui Putin. Discreditarea oricărei mișcări de opoziție și a liderilor acesteia - de la Kasparov până la Navalnîi - constituie un element important al politicii interne, de care este responsabil un departament special din administrația prezidențială. Situația economică a jucat un rol principal în procesul de marginalizare cu succes a opoziției, ceea ce a garantat regimului, până la un moment dat, posibilitatea să mențină nivelul de trai al cetățenilor, fără să se teamă de eventuale proteste antiguvernamentale în masă.

Economia: reformele neterminate

Economia rusă a reușit să se mențină pe linia de plutire în toți acești ani datorită a doi factori: creșterea fără precedent a prețului petrolului (în unele perioade ale anilor 2010-2011 cotația barilului a depășit pragul de 100 de dolari) și loialitatea absolută din partea unui grup semnificativ de profesioniști în domeniile economic și financiar, numiți în cercurile de experți „liberali sistemici”. Ei sunt cei care au lansat încă în anul 2000 prima rundă de reforme care au asigurat o creștere economică, o anumită îmbunătățire a climatului investițional și a nivelului de trai al cetățenilor ruși, lucru cel mai vizibil în orașele mari.

Cu toate acestea, obiectivul principal trasat atunci de economiștii liberali, anume diversificarea economiei ruse și reducerea dependenței acesteia de exporturile de hidrocarburi, nu a fost realizat. Motivul pentru care economia rusă nu a putut face un salt revoluționar, în condițiile unei conjuncturi economice externe ideale, a fost formulat de Egor Gaidar în timpul unei prelegeri: „Un model autoritar de guvernare intră, mai devreme sau mai târziu, în contradicție cu economia liberală, iar această contradicție este insurmontabilă”. O dovadă în acest sens este creșterea accentuată a prezenței statului în toate ramurile economiei și trecerea celor mai importante sectoare economice (în primul rând, industria petrolieră) sub controlul deplin al statului.

Protest împotriva reformei pensiilor. Sankt-Petersburg, septembrie 2018

Nu mai contează dacă Vladimir Putin a înțeles că modelul politic pe care l-a construit nu se încadrează în structura relațiilor economice libere sau dacă declinul reformelor liberale s-a produs treptat din motive firești. Ceea ce contează este că, în ultimii ani, economia rusă se află în pragul recesiunii, sectorul bancar își pierde viabilitatea, producția industrială și investițiile se micșorează în același ritm, iar veniturile reale ale cetățenilor scad pentru al șaselea an consecutiv. De vină sunt nu doar sancțiunile internaționale. În lumea modernă, o economie în care prezența statului este atât de puternică s-a dovedit a fi nepregătită pentru o concurență reală, în mod special din cauza eficienței economice scăzute și a marii corupții.

Seamănă haos

Greșeala fatală a lui Putin a fost teoria dominanței globale care a pus stăpânire pe mintea lui, ideea de a concura pe picior de egalitate cu SUA. Proiectul elaborat pentru atingerea acest obiectiv se bazează pe un concept fundamental nou al relațiilor cu lumea occidentală. Iată cum poate fi descris pe scurt. Rusia renunță la strategia de a se integra în această lume, în condiții care au la bază angajamentul ferm față de valorile liberale (deoarece în asemenea condiții nu suntem competitivi). În schimb, este pusă în aplicare strategia de schimbare a Occidentului. Discreditarea și distrugerea principiilor democratice clasice ce stau la temelia civilizației occidentale este principalul obiectiv al politicii externe a lui Putin.

​Pentru realizarea acestei strategii sunt utilizate o varietate de instrumente - de la mituirea directă a unor importante persoane politice până la imixtiunea în procesele electorale și sprijinirea oricăror mișcări și proiecte distructive. Scopul unor astfel de acțiuni este întotdeauna același: de a semăna haos, de a distruge structurile existente. Putin avea nevoie de o slăbire a Occidentului pentru a realiza două proiecte majore: restabilirea imperiului rus (fie și parțial) și obținerea drepturilor egale cu puterile mondiale în soluționarea principalelor probleme internaționale.

Din acel moment, Occidentul înțelege că regimul instaurat în Rusia reprezintă un pericol iminent direct...

Evident, Vladimir Putin vedea „reunificarea ținuturilor rusești” ca pe o cunună de lauri, principalul subiect al ultimului mandat prezidențial, indiferent de câți ani va dura. Putin și-a dorit să intre în istorie ca o persoană care a fost în stare să reînvie, în baza „valorilor tradiționale”, un stat nuclear puternic de care să țină cont întreaga lume. Poate nu un stat în granițele fostei URSS, dar, cel puțin, pe un teritoriu mai extins decât al actualei Rusii. Tocmai cu dorința de realizare a acestui plan este asociată politica de agresiune a Moscovei față de apropiații săi vecini. Reacția slabă a Occidentului față de participarea Rusiei la separarea Osetiei de Sud și Abhaziei de Georgia a determinat, în mare parte, soarta Ucrainei.

Vladimir Putin, la Conferința de securitate de la München din 2007. Discursul este considerat începutul unei confruntări deschise între Rusia și Occident

Convingerea lui Vladimir Putin că și acest lucru va trece fără urmări are la bază mai mulți factori, dar mai ales conștientizarea unicității propriei sale situații politice. Anexarea Crimeei și declanșarea războiului separatist în estul Ucrainei cu scopul distrugerii statalității ucrainene a constituit punctul de cotitură în cariera politică a lui Putin. Din acel moment, Occidentul înțelege că regimul instaurat în Rusia reprezintă un pericol iminent direct.

Presiuni din interior și din exterior

De-a lungul anilor, Vladimir Putin a reușit să concentreze în mâinile sale o cantitate imensă de resurse și de putere. Când se spune azi că Putin este „stăpânul pământului rusesc”, nu este deloc o figură de stil. Nu e nicio exagerare în această afirmație. Și, totuși, el și-a supraestimat capacitățile și puterea. Apropo, în urmă cu 20 de ani, grupul „țarilor” de pe lângă Kremlin credea că va putea menține un control etern asupra lui. Motivul este același: lipsa unei culturi politice elementare.

Textul integral îl puteți citi în limba română, pe site-ul moldova.europaliberă.org, în traducerea și adaptarea lui Sergiu Culeac, după analiza lui Aleksandr Rîlkin, de la Radio Svoboda