Săptămâna asta am fost trei zile în redacția Europei Libere din București. Miercuri după-amiaza am redevenit integral olteancă.
La 17 fix ajunsei în Gara de Nord ca să iau trenul spre Craiova. Ca tot olteanul care pleacă din timp la gară, să nu cumva să piardă trenul. Din birou, unde stătui mai toată ziua, ajunsei la Gară cu un Bolt frumos mirositor și răcoros. Cu atât mai mare șocul la intrarea în cea mai mare poartă feroviară a țării.
Nu cald! Nu caniculă! Pârjol. Și un miros.... Cu biletul deja în .pdf, mă dusei direct spre zona de peroane, ca să scap mai repede de geamlâcul gării prin care soarele ardea ca prin lupă.
Ochii tabela cu anunțuri și văzui că trenul meu a ajuns deja la linia 9. Are deja cinci minute întârziere, la plecarea spre Craiova. Nu mare lucru, zic în gândul meu. Mă uit pe bilet să văd ce loc am și plec să-mi caut vagonul. Trec de câteva vagoane, fără să văd exact ce număr au - că nu era nicio tăbliță nicaieri.
Într-un geam, un 11 tipărit pe o bucățică de hârtie îmi atrase atenția, dar refuzai să cred că e vagonul 11. Deși în față nu se vedea capătul trenului. Un naș asudat tot coborî din vagon exact în fața mea.
Zic, „unde e vagonul doi, nu vă supărați”. „În spate mult”, zice el, „unde e ailaltă locomotivă. Aici e abia vagonul 11”. Îmi arată direcția spre unde mi se părea mie că e de fapt, în față, și pleacă.
Din direcție opusă mie, un val mare de oameni se revarsă dinspre trenul abia oprit. Majoritatea tineri, frumos bronzați, cu bagaje multe și mari. Unii proaspeți ca o floricică, alții asudați și roșii la față.
Mă străfulgeră ideea că e Trenul Soarelui, ăla special care circulă vara de la Craiova la mare și retur. Și tot așa se iții și gândul: te pomenești că nu e aer condiționat!
- Are aer condiționat vagonul? - Are pe dracu'!
Se terminase gara - aproape și peronul - până am ajuns eu la eu vagonul 2. N-am mai văzut un tren atât de lung de mult, de foarte mult timp. În vagon, erau deja câteva persoane pe scaune, semn că pentru ei Bucureștiul era doar haltă în drumul de la mare.
Roșii la față și asudate. Mirosea a lume multă, a stătut, a fierbinte. Geamurile toate deschise, dar nu se simțea nicio adiere.
Mă foiesc un pic să-mi caut locul printre hârtiuțele puse aproape aleatoriu pe spătarele scaunelor. Nu găsesc, renunț și mă așez unde imi vine. Și prind curaj să întreb vecina de scaun.
„Are aer condiționat vagonul?”
„Are pe dracu'!”, mă asigură o doamna blondă cu doi băieți, care discută cu o alta. Se găsiseră neamuri. „Dădură un pic la Costinești și atât. Murirăm până aici”, îmi explică pe limba mea, și recunoaște că o să coboare la Caracal.
Simt cum încet-încet mă umplu de apă: mai întâi în cap, apoi șuvoaiele se adună într-un râușor pe spate. S-a format deja un fluviu, care o ia la vale. Trece pe lângă mine un naș grăbit și-l întreb din zbor, deși știu deja răspunsul.
„Vagonul ăsta are aer?”„N-are doamnă, s-au dus astea toate”, și-mi arată cu mâna un grilaj de aluminiu de sub geam.
„Alte vagoane au?”, întreb cu o ultimă speranță.
„Nu știu”, zice, „vă spun când mă întorc”.
Mai vin câțiva oameni în vagonul în care am evaluat că erau cam 50 de grade. Un bunic cu nepotul se așează cumva în diagonala mea. Cu o față de om bun, bărbatul întreabă vecinii.
„Mata, unde cobori?”
„La Caracal”.
„Eu scap mai repede de aici că mă dau jos cu o stație mai devreme”. Și râse mărunțel. „N-om muri. Asta e, se mai întîmplă”.
În sfârșit, trenul se pune în mișcare, cu o viteză atât de amețitoare nici măcar un milimetru perdeaua din fața mea, care acoperă un geam deschis, nu se clintește. Cam 5km la oră. Ieșeam din București.
Când o lua viteză, se schimbă treaba - mă gândesc. Că Pascal a zis că se face tub de curent când mergi repede. Când mergi repede....
Deja toată lumea se sterge de transpirație. Deja mă consolez cu ideea că, până la Craiova, voi ajunge la greutatea dorită de mult timp, prin topire. În spatele meu, niște băieți pe care îi chema la fel, „c...e”, încep să strige: „Aspenter, să ne dea Aspenter!”.
Strigătele sunt înlocuite apoi de sunetul delicat al unor semințe sparte între incisivi.
Nu trecurăm de Chitila când pe culoar apărură nașii. Doi, cel care îmi promisese un studiu despre aerul condiționat, și un coleg. Foarte amabili, foarte joviali - transpirați și ei. Nu prea știu nici ei de ce nu merge, dar e clar că nu merge - întăresc și ei cu convingere certitudinea tuturor. Dar că sunt câteva vagoane în care ar fi mai răcoare. Dacă nu avem bagaje multe, ne-am putea muta.
Nu aștept a doua strigare, imi salt trolerul și laptopul și plec. Pardon, mulțumesc, traversez vagon după vagon, printre picoare goale care atîrnau pe mânerele scaunelor sau chiar întinse peste culoar pe scaunele vecine.
Vagonul 3 – cald – la fel ca în al meu. Oamenii picotesc toropiți.
Vagonul 4 – mai răcoare – geamurile închise, oamenii mai relaxați și uscați. Doar că se ascultă manele. Tare. Trec mai departe.
Vagonul 5 – cald.
Vagonul 6 – cald.
Vagonul 7 – o binecuvântare. O mână de fericiți ai sorții stau calmi pe scaune, fără să ghicească dramele din vagoanele din față. Ce înseamnă să ai noroc în viață!
Caut din ochi un loc și mă așez. Mai apar câțiva oameni trăgând de geamantane - unii sunt din vagoanele din față, alții din sens opus. Se umple vagonul până la Videle și tot până acolo durează să mă răcoresc.
În fața mea se așează o doamnă, refugiată din vagoanele de la spatele trenului. Desfigurată de căldură. Îi zâmbesc și se uită nedumerită la mine. „Am ceva pe față?”, mă întreabă. „Nu. Doar că arătați ca și cum v-a fost foarte cald”, îi spun.
„Vin de la Constanța, am stat ca sardelele până la București”, îmi povestește. Că îi amorțiseră picoarele și transpira și că a fost cald... cald... chiar și cu toate geamurile deschise.
După Roșiori, nașii se mută și ei în vagon cu noi, că se mai goliseră din scaune.
Mă apuc să scriu.
Că tot e bine și răcoare și mai am aproape 3 ore până la Craiova, în Trenul Soarelui, în care, la fiecare două vagoane de iad, e unul de rai. Și unii care au avut norocul să nimerească singuri în rai, și alții care au reușit să ajungă și ei. Avem 27 de minute întârziere. Dar măcar e răcoare și bine, și a început să se întunece.
Nu știu să vă spun alții cum sunt, dar eu am scăpat cu viață.
P.S. În Gara Craiova am oprit la peronul 2. În pasajul subteran insalubru și întunecos care te duce în gară, o voce mică repeta obsedant. „A fost oribil, oribil, oribil”. Când ajungem la lumină, îl văd. Un puști de 5 ani, cu ochelari, care venea cu părinții, cel mai probabil, de la mare. Îl asigur că și pentru mine a fost la fel și toată lumea râde. Bine că am ajuns acasă.
P.S.S. Nașii din IR1996 au fost cei mai cool cu care am călătorit ever. Umani, înțelegători, atenți cu pasagerii! Și s-au așezat la răcoare doar când au rămas locuri libere. Asta e singura bilă albă.
