Die Frau ohne Schatten, cu Vladimir Jurowski, un triumf fără umbră

La 100 de ani de la prima audiție, „Femeia fără umbră”, de Richard Strauss, s-a auzit pentru prima oară în România. Cu o impecabilă garnitură solistică și orchestrală, opera în concert de la Sala Palatului a fost un spectacol magnific și, cu siguranță, unul memorabil în istoria Festivalului Enescu.

Lucrarea straussiană e un capitol aparte în istoria operei, o lucrare dificilă și rar văzută chiar pe scenele mari ale teatrelor lirice din lume. Iar cum în România nu s-a cîntat și nu se va cânta curând vreo lucrare din creația impresionantă prin opulența sonoră a lui Richard Strauss, interpretatrea concertantă a Femeii fără umbră a avut aseară un emoționant aer de restitutio. Sala nu a fost plină, ba chiar în pauzele dintre acte au mai și plecat câteva zeci bune de spectatori - lucrarea durează aproape 4 ore. Cei rămași au fost întru totul cuceriți de frumusețea muzicii și de interpretatarea pasională a unei partituri complexe, încărcate de simboluri, cu o orchestrație masivă și linii solistice extrem de dificile. Aplauze frenetice la final, câteva minute bune, și nenumărate chemări la rampă au răsplătit un spectacol de vis, în care orchestra, corurile și soliștii au fost minunați. Un triumf fără umbră, datorat, fără îndoială, pasiunii fără rest și viziunii dirijorului și directorului artistic Vladimir Jurowski.

Povestea femeii fără umbră e construită pe libretul complicat, încărcat de metafore, al poetului Hugo von Hofmannsthal, colaborator apropiat și fervent al compozitorului. Trimiterea la Flautul fermecat e evidentă în povestea celor două cupluri, unul supra-uman, celălalt, prea pământesc, care vor afla la finalul tribulațiilor ce intersectează trei lumi diferite ce este iubirea. Simbolistica e copleșitoare, cele trei lumi abundă de imagini și reprezentări specifice, în expuneri mitice cu tușe fantastice. Umbra, simbolul central, e expresie a maternității germinative, a fertilității, corolar al iubirii între bărbat și femeie, un principiu primordial și actual al umanității, enunțat cu obstinație de vocile copiilor nenăscuți. Și celelalte teme sunt perfect inteligibile pentru spectatorul de azi - erotismul, revolta, pactul faustic, familia, feminismul, ca în general toate reflecțiile începutului de secol XX despre cum trebuie sau nu trăită viața, sunt de eternă actualitate; în raport cu iubirea și libertatea, natura umană are și va avea mereu constante și paradoxuri. Această complexitate a libretului lui Hofmannsthal l-a inspirat fără îndoială pe Richard Strauss să scrie una dintre cele mai dense și opulente partituri, cu momente solistice extrem de dificile, leitmotive obstinate de o exploatare fenomenală a culorilor masivului aparat orchestral. Geniul timbral al lui Strauss e cel care salvează momente ușor desuete sau forțat moralizatoare din poveste: cine ar mai putea orchestra un cor al nenăscuților care cântă prin gurile de pește sfârâind în tigaie, fără a cădea într-un desăvârșit și ridicol comic de situație?

„Să auzi înseamnă să înțelegi”, spune soția vopsitorului într-o scenă din actului al II-lea, muzica e cea mai simplă dintre arte, cu condiția să-i dai din timpul și disponibilitatea ta, pe lângă atenția cuvenită. Iar când interpreții sunt magistrali chiar și o partitură complet necunoscută poate ajunge direct la inima publicului. Garnitura solistică aleasă de Jurowski a fost strălucitoare, începând cu doica, unul dintre cele mai dificile roluri straussiene pentru voce feminină, mezzo-soprana maghiară Ildiko Komlosi oferind o reprezentație memorabilă. Mi-a plăcut Torsten Kerl în rolul Împăratului - heldentenor la Strauss nu înseamnă eroism wagnerian - mi-a plăcut mult Ricarda Merbeth, soprană superbă în Soția vopsitorului, cu o partitură impecabilă în jungla libretului criptic de o dificultate vocală epuizantă, am empatizat cu vocea caldă și perfecta prezență scenică a baritonului Thomas Mayer, în rolul Barak vopsitorul, și m-am îndrăgostit mai ales de Anne Schwanewilms, soprana germană realizând o emoționantă Împărăteasă, de o superbă vocalitate. Intensitatea interpretării ei rafinate atinge cote paroxistice în scena în care refuză să răpească umbra umană, sprechgesang-ul începutului de secol taie respirațiile în Sala Palatului: în punctul culminant, împărăteasa nu mai cântă, vorbește liber atunci când se împotrivește soartei nedrepte. Lupta interioară culminează cu un țipăt înfricoșător: nu, nu mai vrea umbra soției vopsitorului iar sacrificiul o va elibera, pe ea și pe soțul ei. Nimeni din sală nu va uita prea curând acest răvășitor ”Ich will nicht” al Annei Schwanewilms. Și prezențele vocale secundare sunt magistrale, excelent corul berlinez – imnul gărzilor de la finele Actului I e emoționant - și o notă aparte pentru extraordinarul cor de copii al Radiodifuziunii pregătit de Răzvan Rădos: pur și simplu minunați, delicioși și absolut profesioniști.

Componenta multimedia imaginată de regizorul Carmen Lidia Vidu a fost mai mult decât binevenită. Cred că era nevoie de haina figurativului vizual într-o asemenea complexitate de simboluri a dificilei opere straussiene, mai ales cântate într-o formulă concertantă – slavă Domnului pentru subtitrare și o notă bună programului de sală . Aș fi apreciat însă mai mult o unitate stilistică generală, care să rămână în limitele referențiale ale unui art deco, destul de prezent în tușele vizuale ale regizoarei, dar încărcat pe parcurs cu multe alte referințe. Mi-a plăcut în ansamblu viziunea generală – între detalii, imagistica leitmotivelor (chemarea șoimului, vânătoarea gazelei, chemarea nenăscuților) cadrul ochiului hipnotizant, de generic à la James Bond, și m-a emoționat explozia de culoare a bujorilor care înfloresc consonant la intrarea în scenă a Împărătesei, într-o rochie feremecătoare de aceeași culoare. M-au decepționat siluetele care se îmbrățișează în decorul de Bollywod al happy-end-ului, pe fondul discursului cam prea moralizator. Dar astea sunt doar detalii, în linii generale soluția proiecției a fost una benefică pentru mine, chiar dacă obositoare uneori, mai ales pentru fanii de operă obișnuiți cu montările clasice.

Muzical, spectacolul a fost impecabil. Vladimir Jurowski e un șef de mare clasă iar orchestra, una de vis. Dirijorul a fost mereu pe toată scena, atent, autoritar, atoatecuprinzător, acompaniamentul fiind unul superb, „până la stele și înapoi”, cum spune textul care prefațează unul dintre interludiile superbe în care ansamblul a atins tensiuni incadenscente.

Instrumentiștii Rudfunk-Sinfonie sunt excelenți, minunați chiar în momentele solo – violoncel solo, vioara concertmaestrului – cu momente încântătoare în acompaniament al partidelor de lemn, alămuri și percuție la care Jurowski, șeful perfect, e mereu prezent și incisiv. Știe tot, dozează perfect toate volumele și intensitățile coloristice, dă toate intrările - uneori doar cu două degete, amical - numără cu umor măsurile soliștilor, bucurându-se cu zâmbet larg de performance-ul care prinde treptat contur de capodoperă sub bagheta sa, un stil dirijoral care e o plăcere pentru ochi și, nu mă îndoiesc, reconfortant pentru fiecare muzician din scenă. Datorită lui, am înțeles aseară cu toții de ce „Die Frau ohne Schatten”, opera lui Strauss câ,ntată în primă audiție la Viena pe 10 octombrie 1919, e fără îndoială o capodoperă, iar interpretarea de aseară cu Vladimir Jurowski și ansamblul berlinez, un triumf fără rest și fără umbră, pe care România și Festivalul Enescu i-o datorează actualului său director artistic. Un triumf care dintr-o altă perspectivă ne amintește cât de mare ne e ecartul muzical și cât de multe mai sunt de făcut pentru sincronizarea cu prezentul european, ca să nu rămânem, cu scurte respirații din doi în doi ani, campioni vanitoși ai încremenirii și inacțiunii, ca traducere a expresiei românești „a face umbră pământului degeaba”.

Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu