După recitalul complex de la Ateneu, cu harpistul Xavier de Maistre, pe 1 septembrie, soprana germană a dăruit publicului român și o primă audiție mondială pe lângă minunatul extras din ultima capodoperă lirică straussiană și un encore de poveste. LSO a cântat un „Vox Maris” de zile mari și „4 Sea Interludes & Passacaglia” de Britten, cu o poftă contaminantă. Da, generozitatea e o calitate fără de care un muzician nu poate fi complet.
Al doilea simfonic dirijat de Gianandrea Noseda începe cu Vox Maris op.31, una dintre cele mai importante pagini simfonice enesciene, pe care n-am mai ascultat-o de mult live. Lucrarea, nespus de frumoasă, e programatică: marea, încremenită întru început, se va dezlănțui, înghițind om și corabie ca un ritual de îmblânzirea a zeităților acvatice. E o meditație de substrat oedipian, pe care Noseda o stăpânește cu autoritate, orchestra e tandră și exactă, avem un Enescu așa cum acesta merită, o muzică atotcuprinzătoare, în care culoarea eterogenă a instrumentației e reconfortantă.
Soneria unui Nokia „punctează” de două ori din chiar primele rânduri, transformând serenitatea în țăndări de realitate
Vocile din corul Radio pregătite de Ciprian Țuțu sunt ușor absente, cu ochii prea prinși în partitură, lipsește un pic de încredere, nu știu dacă e emoție sau prea puține repetiții generale. Mai dezamăgitoare e prestația tenorului Cosmin Ifrim, plasat ingrat departe de mâna dirijorului, în dreapta orchestrei. Solistul e vizibil timorat, vocea e mică pentru Sala Mare, firavă în acut, inaudibilă în registrul grav. Pentru „glasul unui marinar”, meditația profetică asupra morții e neconvingătoare în continuum-ul ansamblului. Finalul misterios de o intensitate scăzută într-un continuu decresendo e admirabil, pedale grave, harpă și mașină de vânt pecetluiesc lespedea de mormânt a imensității marine. Dar vraja se rupe, incredibil, chiar înaintea ultimului acord pianissimo, soneria unui Nokia punctează de două ori din chiar primele rânduri, transformând serenitatea în țăndări de realitate. Era prea frumos să fie adevărat. Două observații, fără să fac neapărat pe moralizatorul de serviciu, trăim într-o lume liberă: astfel de „accidente” denotă faptul că în România nu există o cultură a mersului la concert, o chestiune de civilizație până la urmă. A doua, la festivalul Enescu vin oameni care de obicei nu calcă în sălile de stagiune, ceea ce e foarte bine și încurajator. Lucrurile nu s-au oprit aici. Și pe a doua interprtare am avut sonerii, culmea tot Nokia – se pare că gigantul telefoniei suedeze e încă pe val în România! – și încă o dată, culmea, telefonul sună de două ori, de fiecare dată perfect cadențial, la sfârșitul a două secțiuni din „The Hidden Place”, lucrarea compozitorului britanic cântată în primă audiție la București.
Partitura prolificului Iain Bell, compozitor născut doar în 1980, e cea a unui îndrăgostit de muzica vocală – sunt impresionat că o tânără muzicolog din Cluj prezentă la festival face o lucrare de licență despre o altă operă a sa, tot o dedicație pentru Diana Damrau. „The Hidden Place” e un ciclu de lieduri orchestrale compuse pe versurile mezzo-sopranei Christa Palmer, mătușa celebrei soprane germane – deci, o afacere de familie. Suntem într-o plimbare senzuală prin universul intimist al unor amintiri tandre, descrise în cadrul natural al succesiunii anotimpurilor. Soprana e imperială, orchestră și public sunt sub vraja vocii ei voluptoase și atât de frumoase. Muzica nu e deloc complicată, orchestrația minimalistă e senzuală și neașteptat de proaspătă, multă percuție, harpă și combinații originale - marimbă & cello, Gianandrea Noseda e un bijutier care descoperă cu delicatețe straturile de argint ale unei voci îmbrăcate perfect de originalitatea timbrală. „The Hidden Place”, partitura pe care Diana Damrau ne-a dăruit-o cu generozitate la Sala Mare a Palatului în al doilea simfonic cu London Symphony Orchestra la Festivalul Enescu 2019 e o mică bijuterie, tânărul compozitor e vizibil emoționat când e chemat la scenă în aplauzele sălii, sopranei și a orchestrei.
După pauză, LSO ne aduce în scenă „Four Sea Interludes & Passacaglia” din Peter Grimes, ca un preludiu la opera integrală pe care o vom vedea tot în concert, în festival, pe 15 septembrie, cu Orchestra Radio și Paul Daniel. Britanicii sunt acasă sub bagheta lui Noseda, ansamblul are o siguranță de ceas elevețian, italianul conduce din tot corpul longilin, cu exactitate și energie contaminantă. Fiecare dintre cele patru episoade -„Dawn”, „Sunday Morning”, „Moonlight” și „Storm” - sunt investite cu sens pictural de orchestra dezlănțuită: impresionanta căldura emergentă a alămurilor grave din prima parte, contrapunctul jucăuș ce responsoriază între suflători și corzi în „Sunday Morning” potențând peste tema nobilă a corzilor grave un flaut dezlănțuit spre finalul cu clopote liturgice – da, britanicii mergeau cândva la biserică duminică dimineața. Urmează răgazul seren al peisajului scăldat de lumina lunii – instrumentiștii LSO sunt admirabili în registrul comodo rubato, încă o dată, e important să asculți partituri britanice cu o orchestră britanică sau rusești, cu o orchestră rusă – prevestind finalul încărcat de sens dramatic al muzicii lui Britten. Urmează Passacaglia. Pe lângă extragerea celor patru interludii din operă, Britten a publicat această partitură ca lucrare independentă pentru orchestră, o mișcare-interludiu în sine, ce introduce povestea dintre Grimes și tânărul său asistent, orchestra e din nou magnifică în pasajele ce descriu angoasa și discordia interioară care vor conduce la finalul tragic, amar din operă. Excelentă avanpremieră, așteptăm cu mult interes provocarea din seara de 15 septembrie!
Concertul se încheie cu finalul operei „Capriccio”, de Richard Strauss, o reverie muzicală, atât de puțin cântată în România, din păcate. Deși vizibil extenuată, Diana Damrau e senzațională, monologul din această ultimă misterioasă capodoperă straussiană e răvășitor: vocea sopranei e somptuoasă și pătrunzătoare, cu frazare nobilă și trăire autentică - acustica sălii e însă ucigătoare, chiar și pentru vocea magnifică a unui star de calibrul lui Damrau: orice mișcare a capului solistei ecranează imediat sunetul pentru cei așezați în laterale, chiar și cu doar câțiva centimetri. Serenitatea finalului nu se pierde întru totul: concluzia contesei, oscilație între viață și moarte, între dragoste și ură, între cuvânt și muzică (în fapt concluzia mister a lucrării și creației lui Strauss) mă va urmări multă vreme în versiunea vocală a minunatei și generoasei Diana Damrau. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, sala primește la bis și superbul „Morgen”. Pe mâine!
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu
Facebook Forum