Carismă și tristețe, farmec și destin, talent și nedreptate. Sunt cuvintele cheie ale unei zile de festival cu doze de emoție peste pragul obișnuit.
Rolando Villazón a fost una dintre marile voci de tenor liric ale timpului nostru. Frumusețea vocii sale va rămâne pentru totdeauna în amintirea celor care l-au văzut, în special în anii 2000, în Rodolfo din La bohème, în Nemorino din Elixir, în Rinuccio din Gianni Schicchi și, mai ales în celebrul Germont din La Traviata, de la Salzburg, în care a avut-o parteneră pe Anna Netrebko . Zilele acelea s-au dus, din vocea altădată irezistibilă nu a mai rămas mare lucru. Carisma marelui interpret e însă intactă, ea a cucerit pe toată lumea la Ateneului Român, în recitalul de ieri, unul superb, acompaniat de pianista Carrie-Ann Matheson. Programul minunat, un grupaj hispanico - latino-american, care a adus încântare și a smuls ropote frenetice de aplauze. Plus mai multe bisuri, nu am rezistat decât la primul.
Carismă, de la primul la ultimul minut. Villazón e cuceritor, face gaguri irezistibile, cu o mimică de autentic clovn, se strâmbă, citește de pe un șervețel, ca în celebrul banc cu dirijorul care verifică de pe un bilețel înaintea concertului dacă viorile sunt așezate în dreapta sau în stânga. Va aranja scaunele din scenă pentru ca publicul de acolo să-l poată vedea mai bine, va săruta șarmant mâna unei doamne topite de farmecul lui. Va obliga practic sala la adorație. E adorat peste tot în lume pentru acest farmec genial și imbatabil, în 2014 l-a prins și între coperțile unui roman oniric și absurd, în care personajele sunt chiar clovni, numit simplu, „Jongleries”.
Jongleriile îi vin mănușă, e un alt mare talent de al său, dar asta nu salvează muzica. Recitalul începe cu „7 Cântece spaniole” ale lui de Falla, gravele lui sunt frumoase, mă gândesc că ar putea fi un bariton bunișor. În acut, din păcate, vocea lui se stinge, se înfundă. La începutul acestui an, a trebuit să anuleze din nou toate concertele și chiar punerile în scenă – s-a apucat recent și de regie de operă - din cauza problemelor vocale.
Așa cum exasperant de des a anulat și reprogramat de prea multe ori, probleme imense care nu i-au dat deloc pace, de la groaznica operație ce i-a îndepărtat un chist de pe corzile vocale în 2007. Muzica e frumoasă, tenorul e o prezență superbă cu aura de autentic star, iar acompaniamentul desăvârșit – n-am văzut de mult o asemenea exactitate, prezență și delicatețe la un acompaniator, așa cum văd la Carrie-Ann Matheson; ea nu e doar acompaniatoare, e pianistă și dirijoare, a fost asistent la Met și cântă frecvent cu Jonas Kaufmann, Piotr Beczala, Joyce DiDonato, Thomas Hampson, Barbara Bonney și Marilyn Horne. Programul continuă, cu jonglerii și muzică, Mompou, Obradors și 5 Cântece delicioase pentru copii de Revueltas. Aplauze în rafale, tenorul face ture sprintene în jurul pianului, care smulg hohote de râs, va mai cânta Guastavino și Ginastera, omagiu generos puțin cunoscuților compozitori latino-americani. Urmează scena cu scaunele și la „Coração triste” a brazilianului Nepomuceno, mă năpădește și pe mine tristețea, una teribilă, aș vrea să plec, dar nu pot, sunt captiv în mijlocul unui rând aproape plin de oameni seduși de extraordinara carismă a marelui Villazón. Urmează „Gitana”, un dezmăț ritmic fantastic percutat de pian, de Antonio Calvo, nu mai rezist decât la primul bis, „La rosa y el sauce” a aceluiași Guastavino, o muzică prea tristă, în care și trandafir, și salcie, și tenor mă fac să mă gândesc că destinul e, uneori, îngrozitor de ingrat.
La destin și nedreptate trimite direct, peste doar o oră, și simfonicul de la Sala Palatului, cu Orchestra Română de Tineret dirijată de Michael Sanderling. Puștii cântă cu devoțiune „Concertul românesc” de Ligety, e superbă implicarea și emoția lor, regiștrii sunt bine calibrați de dirijorul german, fiul mult mai celebrului său tată, Kurt Sanderling. Îmi place mult violonistul Valentin Șerban, în postură de concert-maestru, cu câteva solo-uri remarcabile în partitura socotită „decadentă” de comuniști, din cauza disonanțelor bineînțeles.
Mama lui a ascultat pe când era însărcinată multă muzică clasică, iar el, un talent formidabil, putea cânta Do Major-ul pe clape de la doi ani. Primul recital vine la 12 ani în Tokyo, și apoi concursul Van Cliburn, în 2007, unde impresionează teribil și care îi va deschide o carieră internațională
Orchestra sună bine, cu două-trei repetiții în plus ar fi fost și mai bine, instrumentiștii sunt buni și dedicați – cu foarte puține excepții, cornii de exemplu (cornii la studiu!). Urmează Rahmaninov 2, cel mai frumos concert pentru pian și orchestră all time, cu pianistul nevăzător Nobuyuki Tsujii, senzația serii și a zilei și a festivalului de anul acesta, pentru mulți dintre spectatori, fără îndoială. Dincolo de empatie, Nobu, cum îi spun fanii, e un pianist bun. Tânărul japonez s-a născut orb, cu microftalmie congenitală, mama lui a ascultat pe când era însărcinată multă muzică clasică, iar el, un talent formidabil, putea cânta Do Major-ul pe clape de la doi ani. Primul recital vine la 12 ani în Tokyo, și apoi concursul Van Cliburn în 2007, unde impresionează teribil și care îi va deschide o carieră internațională, aplaudat cu emoție puternică în toate sălile lumii în care a cântat, cu orchestra mari ca Munchen, La Scala, Mariinsky, Philharmonia, BBC Philharmonic, NHK Symphony, Tokyo Symphony și Japan Philharmonic, Seattle și Baltimore, sub baghete mari ca Valeri Gergiev, Vladimir Ashkenazy, Vladimir Spivakov, Juanjo Mena sau Vassili Petrenko.
Nobu a fost emoție și la București. O emoție puternică, strivitoare în muzica și ea tulburătoare și amară a lui Rahmaninov, care a condus după primul bis, un delicat „Claire de lune” de Debussy, la o liniște înfiorătoare, din care care sala nu putut irupe în aplauze decât după câteva zeci de secunde bune. Multă lume plânge și aplaudă în scaune, plânge de-a binelea pe reverențele impresionante, până la pământ, ale tânărului pianist. Se plânge fără ascunzișuri, plâng și bărbați în toată firea care nici nu mai încearcă să-și șteargă lacrimile. Ies din sală, în timp ce pianistul adus din nou în scenă de brațul dirijorului elegant și longilin va ataca al doilea bis, Chopin cred, Studiu revoluționar, e prea mult pentru mine. Mă gândesc, destin și șansă sau neșansă. Însă dincolo de contorizarea succesului în artă și construcția coordonatelor unei cariere, fulgurante sau nu, mă întreb: câți copii nevăzători au șansa accesului la educație muzicală în România? E o întrebare retorică, bineînțeles.
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu
Facebook Forum